Să tot fie vreo 5-6 ani de când am citit “Elogiu mamei vitrege” (nu este din greșeală că vorbesc despre o altă carte decât cea menționată în titlul articolului). Nu știu de ce am cumpărat-o, nu auzisem, în acea vreme, de Llosa. Poate pentru că pe coperta patru mi se promitea o carte îndrăzneață și o “usturătoare lecție de viață, dincolo de binele și de răul moraliștilor”. Sau poate pentru că, tot acolo, se vorbea despre erotism transformat în artă pură, despre joc și despre frumusețe. Așa l-am descoperit pe Mario Vargas Llosa și așa am început să îl caut pe rafturile din librării. Fascinată de o primă lectură. Dar și de detaliile biografiei lui. M-a intrigat copilul care a crescut închipuindu-și că tatăl său a fost un erou (deși îl abandonase încă înainte de a se naște), bărbatul care s-a căsătorit mai întâi cu o mătușa, iar apoi cu o verișoară, apropierea și apoi îndepărtarea sa de comunism, candidatura la președinția statului Peru și, poate cel mai mult, conflictul său cu Marquez, acesta din urmă fiind unul dintre scriitorii mei preferați.Când am aflat că a apărut “Caietele lui don Rigoberto”, continuare a Elogiului, mi-am dorit foarte mult să citesc această carte. S-a întâmplat însă ca drumul ei de la librărie până în mâinile mele să fie unul plin de obstacole (de aceea a trecut așa de mult timp până am ajuns să o parcurg). Principalul obstacol a fost că, la intervale regulate de timp, după ce mi-am amintit de ea și mi-am dorit-o foarte tare… am uitat. Ca și cum nu m-aș fi gândit niciodată la ea. Prin februarie, anul acesta, într-o după amiază, al meu copil mă anunța la telefon că mi-a cumpărat-o și că în sfârșit o să o am. Dar cum locuim în orașe diferite și cum până la prima întâlnire a trecut ceva vreme, cartea a intrat iar într-un con de umbră (uitată de data aceasta de două persoane). Și a mai trecut încă vreo lună până când minunea s-a întâmplat și a ajuns la mine acasă. Căci, până la urmă, cum să numesc altfel decât minune faptul că, după mai bine de cinci ani, am ajuns să răsfoiesc un volum pe care mi l-am dorit din totdeauna?
Llosa scrie (și de data aceasta) cu atenție la detalii (căci doar ele sunt acelea care transformă și eliberează orice ființă) și cu pasiune. Ceea ce face ca amănuntele complicate ale personajelor să devină logice în mintea oricărui cititor. Așa se întâmplă și cu dona Lucrecia (alungată din locuința conjugală și sufocată de remușcări) sau cu don Rigoberto care, în casa sa de acum mai pustie, recitește însemnările adunate de-a lungul timpului și își studiază colecția de gravuri. În ciuda întâmplărilor petrecute, iubirea dintre cei doi pare să nu se fi stins, iar fiecare dintre ei, pornind de la personaje din cărți sau tablouri, își construiește o lume complicată, paralelă, menită să alunge singurătatea, dar și să anuleze monotonia vieții reale și golul lăsat de celălalt. Această realitate îl îndeamnă pe Fonchito să pună la cale farsa cu scrisorile anonime. Convins că dragostea tatălui său pentru mama vitregă este puternică, căci îl spionează discret pe acesta și că iubirea femeii nu poate fi pusă la îndoială, copilul (?) nu se sfiește să urzească un păienjeniș de fire care ar putea să îi aducă împreună, din nou, pe cei doi. Așa cum nu s-a sfiit nici să întindă capcanele care au dus la separare. Arma pe care se bazează cel mai mult este farmecul cu care natura l-a înzestrat. „Era Rigoberto. Corectat şi îmbunătăţit. Îmbunătăţit şi corectat” (așa i se pare donei Lucrecia, care îl vede pe Alfonso ca fiind aducătorul imaginii tatălui său).
De ce dorește Fonchito împăcarea celor doi? Aparent pentru că se simte responsabil de drama pe care a declanșat-o. Și-a ispitit mama vitregă și a atras-o în zona păcatului inadmisibil (căci cum am putea numi altfel episoadele de tandrețe încărcate de erotism dintre cei doi?). Sau ar putea fi, mai degrabă, faptul că băiatul, care și-a descoperit un nou talent, pictura, suprapune imaginii sale pe cea a lui Egon Schiele (artistul paranoic, chinuit de gânduri negre și de un destin tragic, blamat de societate și obsedat sexual)? Oare cei doi adulți din viața sa, nu sunt doar modelele pe care vrea să le folosească în scopuri artistice, confirmându-i identificarea cu pictorul austriac? Citind cartea îl poți bănui pe copil de ambele intenții, dar în niciun caz de inconsecvență. Nimic nu îi va sta în cale pentru a-și reuni familia. Va imita scrisul tatălui, se va insinua din nou în viața mamei vitrege, îi va determina pe amândoi să umple golul lăsat de celălalt cu plăsmuiri, pline de senzualitate, ale minții.
Finalul ar putea fi cu happy-end. Ar putea fi, zic, pentru că lucrurile sunt doar aparent rezolvate și sunt în stare să devină, oricând, punctul de plecare al altor derapaje. Pentru că jocul lui Alfonso poate fi catalogat ca diabolic, iar celelalte personaje sunt predispuse să-și împingă fanteziile până la granița cu o altă lume, una guvernată de alte legi.
Acest articol nu se dorește a fi o recenzie. Este doar percepția mea despre o carte (asupra căreia aflu că părerile sunt destul de controversate). Mie mi-a plăcut. Aproape la fel de mult ca și ”Elogiu mamei vitrege”.
Concluzia mea la finalul acestei lecturi? Inocența este de multe ori o iluzie și este foarte posibil să nu existe acolo unde ai fi sigur că o să o găsești, iar erotismul expus într-o carte, nu este întotdeauna vulgar. Dincolo de ineditul straniilor întâmplări povestite de Llosa, dincolo de întrebările pe care și le va pune orice cititor și de etica neconvențională care este descrisă, cartea aduce în prim plan acel “realism magic”, realitate și închipuire împletite cu măiestrie la granița dintre două lumi, cea pe care o cunoaștem cu toții și cea plăsmuită de minți geniale sau bolnave.
În 2010, Mario Vargas Llosa a fost Laureat al Premiului Nobel pentru literatură.
Așa că, singura soluție va fi Random.org (pe care nici eu nu-l prea iubesc). Vă invit așadar (dacă ați comentat la articolul pe care l-am înscris în concurs și dacă doriți, bineînțeles) să vă alegeți o carte din categoria Beletristică de pe 
Comentarii recente