Sunt o babă (liberală) – titlu de împrumut

Elderly-woman-holding-hand-mirror-reflecting-young-womanZice Anca, în ultimul ei articol, că  începe să aibă apucături de babă. De babă liberală, e adevărat, dar având în vedere că al meu copil de numai 28 de ani (încă aproape) aduce în discuție un astfel de subiect, nu pot să nu mă gândesc decât că… aoleuuuuu… la drept vorbind, o babă devin eu. :)

Acum, serios, nu îmi aduc eu aminte prea des că anii au trecut și că nu mai sunt cea de acum 30 de ani, dar mă țin tare și mă mândresc că stăpânesc noua tehnologie mai bine decât mulți tineri din jurul meu, că nu mi-au luat încă mințile ăștia cu canalele lor mincinoase de la televizor (sau Read More

Cuvinte uitate

scrabble1Sunt demodată, recunosc. Sunt demodată pentru că deşi în jurul meu se dezvoltă un curent anti-sărbători, eu continui să le iubesc şi să găsesc în ele prilej de bucurie. Este adevărat, mi-a mai scăzut şi mie entuziasmul de altădată, iar Paştele, aşa cum v-am mai povestit cândva, de nişte ani buni, îmi este prilej de amintiri triste, dar îmi plac sărbătorile cu toată agitaţia de dinaintea lor, cu bucuria de a ne aduna toţi ai casei în jurul mesei şi cu cele câteva clipe de tihnă pe care le asociez lor. Şi îmi plac sărbătorile pentru Read More

Un zâmbet (și temă nouă)

leavingatipCa să nu-mi crape iarăşi capul (căci motive ar fi destule) schimb urgent macazul şi abandonez subiectul pentru care mă aşezasem în faţa calculatorului. De fapt, puţin tot am să îl abordez, dar numai şi numai ca să fac o introducere pentru ce va urma.

Aşadar, tocmai am citit pe undeva că se intenţionează legalizarea (sau reglementarea, că cică n-ar fi acelaşi lucru) bacşişului pe care îl lăsăm (sau nu) atunci când mergem la restaurant. Mi-a crescut tensiunea când am Read More

Pe vremea mea

Vorbea Anca, în ultimul ei vlog, despre nostalgie şi am realizat că are dreptate şi că, adeseori, mi-a fost dat să citesc pe internet articole care aduceau în prim plan perioada anilor ʼ90. Surprinzător pentru mine este să aud din gura unor oameni foarte tineri expresia “pe vremea mea”, am crezut-o a fi un obicei doar a celor care deja au vârstă.

Am încercat să-mi amintesc şi eu, în detaliu, acei ani, şi am constatat că, în afară de anii mei foarte tineri, de entuziasmul care m-a stăpânit imediat după Revoluţie şi de toate visurile pe care le-am făurit atunci, nu prea regret nimic. Dincolo de guma Turbo, de desenele animate de la televizor, de puhoiul de copii care se jucau în faţa blocului şi de toată acea libertate câştigată trebuie să recunosc că perioada aceea a fost una a marilor frustrări. Este adevărat, intrasem într-o epocă nouă, cartelele pentru pâine, carne şi ouă dispăruseră şi nu ne mai ducea nimeni cu forţa la defilare în ziua de 23 august (să fluture steaguri şi să îi mulţumească din inimă partidului), cum la fel de real este faptul că democraţia proaspăt instalată, chiar dacă nu s-a dovedit a fi un sistem perfect, era singura cale pe care mi-o doream să o urmez, dar…

Read More

Cireșele copilăriei

cirese-2Mi-l amintesc cu exactitate, așezat în colțul dinspre stradă al grădinii de pe lângă casă, nu foarte înalt, destul de plăpând și sfidând faptul că un cireș de mai nu ar avea ce să caute acolo. În primul rând datorită faptului că se afla într-o zonă aproape montană, unde fructele și legumele timpurii erau doar promisiuni incerte și apoi pentru că locul din care se înălța era expus la tot felul primejdii: copiii care se jucau pe uliță cu gândul doar la fructe lui aproape să dea în pârg și graurii gata de atac în orice clipă. Nu-mi amintesc care era istoria lui, de fapt cred că nici nu am știut-o vreo dată. Poate că a fost plantat pentru că bunicul meu era cel mai încăpățânat om pe care l-am cunoscut vreodată și pentru el nu exista “nu se poate”. S-o fi gândit omul că trebuia să avem un cireș, ca să nu mai tânjim după fructele de abia apărute, 1 leu chita, adică 5 cireșe de cele mai multe ori aproape necoapte, cu codițele prinse cu ață colorată.

Read More

Dileme

Our-missionA scris astăzi Anca un articol despre copii și educație. Ei bine, când propriul meu copil scrie despre așa ceva, fac ochii mari și citesc cu atenție sporită. Ce dacă este doar un exercițiu de imaginație în care copilul, ajuns acum om mare, punctează câteva repere din educația viitorului său prunc (care când va fi să fie, ar fi de preferat să fie pruncă)? Citesc cu sufletul la gură și apoi reiau lectura. Încerc să fac o evaluare rapidă (și dacă se poate corectă) a acțiunilor mele din trecut. Câte dintre ele coincid cu cele pe care fiica mea le consideră corecte și de aplicat propriilor ei copii?  Mi se strânge sufletul gândindu-mă că dacă sunt prea puține, ar putea fi un semn că nu am fost o mamă tocmai bună. Răsuflu ușurată constatând că am bifat marea majoritate a celor enumerate. :)

Poate că aș fi ținut pentru mine aceste gânduri, dar s-a întâmplat ca astăzi, la birou, să îmi întreb o colegă despre felul cum trăiește nepotul ei apropiata intrare în clasa zero. Am aflat cu stupoare că este stresat și că tot completează în caietele speciale. Cifre și litere. Înțelegeți ce vreau să spun. Copilul nu este încă la școală, dar a primit ca temă de vacanță să scrie cifre și litere. Pe care, evident, le-a învățat la grădiniță. M-am întrebat dacă este vorba de un exces de zel al educatoarei sau pur și simplu așa este obligatoriu. Căci eu nu mai știu de ceva vreme cum stau lucrurile cu programele școlare.

Apoi m-am gândit la un lucru și mai simplu. Cum se face că, deși încă de la o vârstă atât de mică elevii deprind tainele scrisului și cititului, ajung totuși, în pragul examenelor de maturitate, să nu știe să le stăpânească așa cum trebuie? Și cum se face că, deși avem pretenții foarte mari la începutul drumului lor în viață, rezultatele la examenele importante sunt dezastruoase? Cine și unde greșește de se transformă bunele intenții și visurile mărețe în eșecuri? Școala cu o programă nepotrivită sau părinții care uită că educația (așa cum spun Anca și Dojo) se face și acasă?

Plăceri vinovate. Sau nu?

keep-calm-and-don-t-ignore-your-guilty-pleasureSe spune că drumul cel mai scurt dintre două puncte este linia dreaptă. Sau cel puțin așa zice o axiomă a geometriei plane. O să risc să nu fiu de acord cu un enunț despre care se presupune că este liber de contrazicere. Dacă unul dintre cel două puncte sunt eu, iar celălalt o plăcere vinovată, distanța cea mai scurtă dintre ele s-ar putea să nu fie chiar calea cea dreaptă, ci un drum cu meandre și denivelări.

Plăcere vinovată? Mă gândesc cum să definesc această alăturare de cuvinte. Și cum nu găsesc nicio exprimare destul de inteligentă, o să apelez la una din legile lui Murphy. Zice el, printre multe altele, că “ce e bun în viață este fie ilegal, fie imoral, fie că îngrașă “. Enunțul este un pic exagerat, dacă îl raportez la nevoia mea de a găsi o definiție, dar mi se pare că include în conținutul lui și ceea ce vroiam să vă explic eu. În plus, îmi place foarte, foarte mult.

De ce am spus că parcursul spre anumite plăceri este ușor ocolitor? Pentru că ne imaginăm că urmează să facem un lucru inferior standardelor autoimpuse și că vom intra în conflict cu așteptările pe care le avem de la propria noastră persoană, dar mai ales cu cele pe care le au alții de la noi. Pentru că ne simțim stânjeniți când ne bucurăm de anumite lucruri sau pentru că suntem conștienți că nu ne fac bine decât pe moment și nu ne aduc niciun folos pe termen lung. Pentru că încercăm să le amânăm. De cele mai multe ori fără succes.

Dar gata cu atâta teorie. O să fac câteva dezvăluiri despre plăcerile mele vinovate. Și sper ca acest articol să nu rămână un monolog. Mi-ar plăcea să fie o scânteie care să vă îndemne să le scoateți la lumină și pe ale voastre.

- Îmi plac serialele. Nimic neobișnuit dacă le-aș viziona ca omul, atunci când apare câte un episod. Dar până să ajung la această performanță, se întâmplă că, deja, două sau trei sezoane deja s-au încheiat. Pentru a ajunge la zi le văd la foc automat. Promițându-mi că mă uit doar la două sau trei episoade într-o seară. Și trezindu-mă că este aproape dimineață pentru că am mai văzut încă unul și încă unul…

- Îmi plac sucurile carbogazoase și de culoare neagră. Știu că nu este sănătos, dar spere rușinea mea nu pot să beau niciunul care nu are acid.

- Îmi place să dorm dimineața. N-am fost niciodată o matinală. Întotdeauna aș mai dori o jumătate de oră de somn. Nu știu dacă acest “apetit” pentru somnul de la primele ore ale zilei s-a transmis în familia mea de-a lungul mai multor generații, știu însă că  a fost preluat de copilul meu. Și perfecționat. Îmi amintesc despre primele mele zile de om al muncii. Navetistă, autobuz la ora șase, jumătate de oră de mers pe jos până la autogară. Mă trezeam și plângeam puțin în fiecare dimineață. Îmi blestemam soarta și îmi spuneam că niciodată nu mă voi obișnui cu acest calvar.

- Îmi plac filmele care au ca subiect Crăciunul. Le vizionez cu plăcere în orice anotimp. Și dramele romantice. Uneori încărcătura lor emoțională mă copleșește. Și plâng.

- Îmi place să pierd vremea în spațiul virtual. Se întâmplă să uit de mine și să mă las purtată din link în link. Primul lucru pe care îl fac dimineața este să casc puțin gura peste postările de pe Facebook.

- Îmi place să mănânc ou, direct din tigaia în care l-am prăjit. Fără tacâmuri. Bunica numea asta “să întingi în tigaie”. Ați auzit vreodată expresia? Prezentul meu este străin de ea, în zona în care locuiesc nu se folosește. Obiceiul însă nu l-am uitat și uneori fac lucrul ăsta. Deși nu sună prea elegant.

- Îmi place mămăliga. Pe care nu prea știu să o prepar așa cum mi-aș dori. Amestecul auriu care arată, atunci când începe să clocotească, ca un vulcan gata să erupă, îmi cam dă bătăi de cap. Dar rezultatul îmi place de mor. Mai ales rece. Și cu atât mai bun dacă este și prăjit. Poate nu este o plăcere atât de barbară dacă mă gândesc că, la Jesolo, într-un restaurant destul de fițos, lângă fructe de mare prăjite am primit o felie de mămăligă friptă pe grătar. Și că în zona Veneției, în orice supermarket, găsești un raft întreg cu acest produs, porționat în cuburi și vidat.

- Îmi place pop cornul. Acela pe care îl faci la microunde. Nu are același gust ca porumbul înflorit pe care  îl făcea bunica și probabil că este plin de E-uri. Prefer să nu citesc ce scrie pe ambalaj și să îmi fac câte o porție ori de câte ori am chef.

- Îmi plac duminicile pe care le-am botezat “de lene”. Dorm, citesc, mă uit la filme, amân spălatul vaselor, nu ies din casă și alung orice gând care îmi spune că “mâine e luni”. Trăiesc o zi în afara timpului.

Fără să fi epuizat lista plăcerilor mele vinovate, o să mă opresc aici. Oare acestea se adaptează vremurilor? Probabil că da, de vreme ce pe unele le-am bifat la un moment dat și apoi le-am uitat. Dacă promiteți să nu aruncați cu pietre, o să vă spun și câteva care au devenit istorie. Fără a fi o listă cronologică, vă mărturisesc că: am frecventat Cenaclul Flacăra, am fost pe un stadion ca să îl văd pe Petre Roman, am citit Sandra Brown, am urmărit vreo trei telenovele și de câteva ori am mâncat mici în piață (care pe cuvântul meu că sunt cei mai buni).

Concluzia? De gustibus non est disputandum. La fel despre plăceri. Vinovate sau nu.
Voi aveți astfel de obiceiuri? Vă simțiți vinovați pentru anumite preferințe de moment, poate stupide sau nesănătoase, dar care pentru câteva clipe vă fac fericiți?

Articolul răspunde provocării de a folosi o duzină de cuvinte date.  Gazda jocului este psi. La ea veți găsi și alte încercări. 

O necesară reabilitare

SalcamMi-am propus, măcar pentru o vreme, să las amintirile în cutia lor prăfuită și să încerc să nu le mai răscolesc. Cât de interesante mai pot fi poveștile, acoperite de timp cu pulberea lui fină și poate ușor distorsionate de el, dacă le spui prea des? Nu știu… decât că îmi încalc (din nou) promisiunea.
În drum spre birou, la intrarea în Deva, pe partea dreaptă, m-am obișnuit să mă întâmpine în fiecare zi silueta aproape hidoasă a unui supermarket și parcarea lui imensă și goală la prima oră a zilei. Până când, dintr-o dată (sau poate așa mi s-a părut mie), imaginea familiară a dispărut în spatele unui pâlc de salcâmi înfloriți. Primul contact cu noul peisaj a stârnit în mintea mea o furtună de gânduri. Au înnebunit salcâmii!  Undeva într-un colț de memorie s-a născut certitudinea că am citit asta în La Medeleni, dar acordurile unei melodii a lui Tudor Gheorghe s-au insinuat rapid și au topit brusc informația care mi se părea de netăgăduit. Cum nu sunt vreo fană a domnului mai înainte menționat, am înlocuit rapid salcâmii lui cu alții. Orașul cu salcâmi. Și cu o întrebare. Care era orașul în care Mihail Sebastian închipuise povestea de iubire adolescentină care mi-a plăcut atât de mult cândva? Mmmm… nu-mi mai amintesc. Au înnebunit și amintirile? Cred că numai vreo câteva… pentru că alte încep să îmi apară foarte clar.
O casa albă cu doar două camere, acoperită cu șindrilă. O prispă plină de vase de pământ din care răsar sute de garofițe înmiresmate și câțiva cactuși. Din aceia care înfloresc o dată la 7 ani și a căror poveste nu am știut-o niciodată. Ce drum or fi parcurs până au ajuns pe prispa bunicii? Grădina de zarzavaturi, cu straturi dreptunghiulare frumos aliniate, în mijlocul cărora tronează unul rotund, plin de flori. Un cireș timpuriu al cărui rod îl aștept cu nerăbdare în fiecare an. Sunt doi pomi în curtea bunicilor care mă fascinează. Cireșul și un păr tânăr care îmi dăruiește doar câteva fructe în fiecare toamnă. Puține, dar perfecte. Mari, zemoase și aromate. Visez la ele toată vacanța de vară.
Și salcâmii…. mulți, adăpostind la umbra lor jocurile copilăriei mele. Înmiresmându-le. Potolind pofta de dulce în clipele în care îmi lipsea leul necesar pentru a obține zece bomboane cu lapte de la magazin. Da, gustul copilăriei mele este și cel al florilor de salcâm! Gust delicat și aromat pe care îl savuram împreună cu ceilalți copii din sat, pur și simplu, fără să spălăm florile și fără să ne fie frică că am putea să ne procopsim cu ceva boli. Iar când bunica reușea să se rupă puțin de la treburile fără de sfârșit ale gospodăriei, le presăra în aluat de clătite. Să fi fost cele mai bune clătite pe care eu le-am mâncat vreodată sau doar timpul accentuează  amintirea mirosului și a gustului? Cine știe…
Gata cu amintirile, deși doar în ele îi iubesc pe salcâmi. Timpul a trecut, imaginile și personajele poveștilor mele s-au schimbat, iar eu am fost nevoită de împrejurări să ocolesc copacul înmiresmat. Pentru că este provocator de alergii rebele unor membrii din familia mea. Farmecul florilor albe a dispărut, ba mai mult, uneori, mă văd silită să recunosc, am înlocuit admirația cu un soi de ură.
Dar… Există un dar. Un dram de înțelepciune îmi spune că ar trebui să las supărarea (mai nouă) deoparte și de dragul unor vremuri când aveam alte sentimente, să încerc să reabilitez farmecul florilor de salcâm. Cred că cea mai bună soluție ar fi să îmi dăruiesc un parfum. :) Lămâie verde și salcâm, iasomie, migdale și grâu. Îmi sună tare bine.Sensi-Giorgio-Armani_50ml_EdP
Povestea a fost scrisă pentru “Clubul poveştii parfumate” găzduit de Mirela, iar tema de astăzi a fost propusă de Simona. Mulțumesc Mirelei și Vienelei pentru invitație, iar vouă pentru că ați fost martori (indulgenți) la debutului meu. :)
Sursă foto1 și foto 2

Trei

scrisoare pentru IepurașÎn copilăria ta Iepurașul nu a existat. Nu pentru că ai avut o copilărie nefericită, pur și simplu nu îți aduci aminte ca cineva dintre cei din jurul tău (adulți sau copii) să fi pomenit de așa ceva. Sărbătorile de Paște aveau însă alte bucurii. Aduceau cu ele vizite la bunici, mersul la Înviere cu toți copiii din sat, concursuri de ciocnit ouă desfășurate pe uliță (ce dacă acasă erau 100 de ouă vopsite, cele pe care le dobândeai prin “luptă” aveau un alt gust) și haine noi. Poate nu în fiecare an, nu își mai aduci aminte lucrul ăsta exact. Dar îți amintești ca și cum ar fi ieri, rochițele de catifea (de fiecare dată bleu), pantofii de lac și uneori o gentuță asortată.
Cumva, cu trecerea timpului, Iepurașul s-a insinuat și în viața ta. Chiar nu mai știi când a avut loc marea întâlnire. Poate când tu, om adult deja, ai avut un copil și când toate pregătirile pentru sărbătoarea pascală erau deja sarcina ta. Pentru că acasă devenise, de ceva vreme, casa ta.
Îți amintești, foarte clar, că ți-ai fi dorit să ai trei zile libere ca să le poți face pe toate. Dar nu aveai niciuna și atunci încercai să  te împarți în trei ca să duci toate lucrurile la bun sfârșit. Târziu, în noapte, numărai ouăle din frigider. Treizeci pentru vopsit și ar trebui să rămână și pentru trei prăjituri. De ce trei?  Nu o să știi niciodată de unde această obsesie pentru cifra trei (obsesie care a supraviețuit trecerii timpului). Și mai deschideai încă o dată caietul cu rețete și încă o dată făceai inventarul produselor din cămară și a banilor din portofel. Măcar de ai fi avut un cuptor mai bun, în care aluaturile să se coacă perfect, iar blatul de tort să nu mai arate ca Turnul din Pissa. Și socoteai din nou. Ore, minute, timpul. Încă aveai atâtea lucruri de făcut.  Dar cel mai important era coșulețul. Obligatoriu cu grâu proaspăt răsărit. Îți mai amintești de anul acela în care a plouat mult și după ce l-ai recoltat (cu noroiul până la glezne) a trebuit să îl speli (pe ascuns) în chiuveta de la baie? Și cadoul…  Și din nou obsesia cifrei trei. Ceva dulce, ceva de îmbrăcat, o jucărie…
Îți mai amintești, cu siguranță, toate aceste lucruri. Și încă altele, multe, pe care trecerea timpului nu le-a estompat. Un lucru nu trebuie să-l cauți prin cutia prăfuită cu amintiri, pentru că îl știi la fel de sigur cum știi că respiri în clipa asta. Bucuria dimineților în trei, cu ochii cârpiți de somn, cu uimire și cu zeci de întrebări. Pe unde a venit? De unde știe? Cum ajunge la toți copiii? De ce nu-l vedem? De ce nu-l auzim? Bucuria coșulețului (aproape) perfect.
Anii au trecut, uneori cele trei zile libere chiar îți aparțin, cuptorul de acum coace perfect, nu mai e nevoie să numeri ouăle din frigider, întrebările au dispărut. Dar bucuria a rămas. Și pe alocuri și magia cifrei trei.
Veți fi trei în dimineața sărbătorii de Paște. Mai sunt trei zile.

Mulțumesc autoarei pentru că mi-a permis să folosesc scrisoarea pentru a-mi ilustra articolul și Corinei care l-a păstrat în arhiva ei personală.

Premiantă. După 32 de ani.

Flower childVă mai amintiți serbările școlare? Eu le îngropasem adânc, într-un colț al memoriei, firesc poate, ultima la care am participat (în calitate de elev) având loc acum vreo 32 de ani. Astăzi, un eveniment fericit, le-a scuturat puțin de praf.  Și uite așa, între un geam de spălat și readucerea hainelor de vară în prim plan, am stat și am depănat amintiri.
În cei doisprezece ani de școală (la cei cu festivități de sfârșit de an mă refer) am luat premiu de unsprezece ori. Poate surprinzător pentru voi, mi-a ridicat ceva probleme primul an. Se întâmpla ca după doar două săptămâni de la începerea cursurilor să ne mutăm la oraș. Cartier nou, școală în construcție. De fapt nici blocul în care locuiam nu era chiar gata, nu aveam ușă decât la intrare și la baie, iar mama, pentru că blocul nu era racordat la vreo conductă de gaz, gătea pe un reșou cu petrol. Dar asta este o altă poveste, una extrem de lungă. Ziceam de școală.  Exista în zonă una, improvizată. Când tatăl meu s-a dus să mă înscrie, i s-a spus că nu mai sunt locuri, dar că dacă aduce de acasă o masă, este în ordine, mă primesc și pe mine. N-a fost să fie. Până să facă ai mei rost de obiectul pe care să-mi pot sprijini coatele, eu am făcut vărsat de vânt.  După cele zece zile de consemnare la domiciliu, locul fusese ocupat de cineva mai rapid. A umblat săraca mama pe la toate ușile. Într-un final, nu știu cât timp să fi trecut, m-a primit cineva. La o școală din centrul orașului, având de mers până acolo patru stații de autobuz. N-a fost un eveniment prea fericit pentru mine. Deși așteptam cu nerăbdare ziua în care să pot merge și eu cu ghiozdanul în spate (unul din piele de porc, cei din generația mea cu siguranță și-l amintesc), m-am trezit într-o lume complet ostilă. Ceilalți copii scriau deja litere și cuvinte cu stiloul și silabiseau binișor, eu… știam doar liniuțe și creion. Ca să nu vă mai spun că, cei 50 de bani pentru autobuz, se duceau de obicei pe o jumătate de Eugenia și trebuia să fac drumul spre casă pe jos. Uneori ajungeam pe la două-trei după masă. Lucrurile aveau să se schimbe din clasa a II-a.
Nu-mi amintesc cu exactitate decât o singură serbare. Cea de la sfârșitul clasei a V-a. Pentru că eram bună la matematică, dirigintele m-a chemat să îl ajut să facă mediile (atunci nu existau calculatoare). Și pentru că urma să iau premiul I, m-a lăsat să îmi aleg singură cărțile. Multe cărți. Memoria îmi joacă feste, știu însă, cu siguranță, că am pus în pachet La Medeleni. Patru volume din colecția Biblioteca pentru toți. Și că ziua aceea a fost pentru mine una foarte fericită.
Exact așa m-am simțit astăzi când cei de la Libris.ro  m-au urcat pe podium printre premianți. Nu am luat coroniță, dar locul doi pe care l-am obținut reprezintă cu mult mai mult decât cei 400 de lei din care pot să îmi cumpăr ce cărți doresc.  Concursul acesta m-a făcut să cunosc oameni noi și să am mai multă încredere în mine în ceea ce privește scrisul pe blog.
Vă mărturisesc că îmi propusesem să scriu despre concurs, indiferent de rezultat.  Mă gândisem să vă spun că povestea mea despre cărți a fost articolul care a adunat cele mai multe comentarii (mă refer la articolele de pe blogul meu), a avut cele mai multe vizualizări și de când l-am scris a fost în fiecare zi pe locul doi (ca număr de afișări) după articolul nou apărut. Vroiam să vă dau cifre. Din păcate nu mai pot face lucrul ăsta. Nu m-am gândit să le notez, iar după anunțarea câștigătorilor s-a întâmplat o minune. Traficul pe blogul meu a luat-o razna.
Mă veți întreba ce cărți am ales. Deocamdată doar trei.  Manual de fotografie digitala – Michael Freeman (o carte pe care mi-o doresc de multă vreme, dar al cărei preț m-a descurajat de fiecare dată), De veghe in lanul de secara – J.D. Salinger și Manual De Croitorie – Lorna Knight   (dorințele Ancăi, care pe lângă citit și alte pasiuni, și-a mai descoperit una, creația vestimentară).  Restul,  nu știu încă.
Știu în schimb altceva. Îmi doresc din suflet să împart bucuria cu voi. M-am tot gândit cum aș putea să fac lucrul ăsta. O carte fiecărui cititor care a comentat la Mereu îndrăgostită nu pot să dăruiesc, mi-ar ruina bugetul. :(   Așa că, singura soluție va fi Random.org  (pe care nici eu nu-l prea iubesc). Vă invit așadar (dacă ați comentat la articolul  pe care l-am înscris în concurs și dacă doriți, bineînțeles) să vă alegeți o carte din categoria Beletristică de pe Libris.ro și să o scrieți într-un comentariu. Joi la ora 24 voi anunța cine a fost cu noroc. M-ați ajutat să câștig un premiu, acum vă rog să mă ajutați să dăruiesc măcar puțin din bucuria mea.
Vă mulțumesc tuturor! Celor care au comentat, celor care doar au citit, celor care m-au încurajat și au crezut în mine, celor care mi-au apreciat povestea și m-au așezat printre câștigători.

Felicitări tuturor participanților și celorlalți premianți  (Locul 1 – Roxana Dumitrache, Locul 3 – Diana și Dan).

Sursa foto.
–––––––––
S-au înscris pentru cartea pe care vreau să o dăruiesc:
1. Lavinia – O sută de ani la Porțile Orientului, Ioan Groșan
2. Dragoș - Tirania penitenței, Pascal Bruckner
3. Adriana – Aleph, Paulo Coelho
4. Andreea  - Un veac de singurătate – Gabriel Garcia Marquez
5. Iuliana - Capitole târzii din viața mea, Regina Maria a României
6. Sorana – Iubiri caraghioase, Milan Kundera
7. Bianca – Jurnalul perlei orientului, Maureen Lindley
8. Hapi - Cel care mă așteaptă – Parinoush Saniee
9. Mira – Cântul lui Ahile, Madeline Miller
10. Cristina – Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF), Anticipația Nr.1
11. Tatiana – Împărăteasa, John Burnham Schwartz
12. Dan – Photoshop CS5. Editarea foto pe intelesul tuturor