Mare ți-e grădina…

Ieri am primit o confirmare deloc încurajatoare pentru mine. Că deși sunt cu picioarele pe pământ, se întâmplă să umblu cu capul în nori și habar să nu am pe ce lume sunt și ce se petrece în jurul meu.

Nu voi mai insista asupra faptului ca sunt navetistă. Douăzeci și cinci de minute în autobuz nici nu înseamnă mare lucru atunci când spui că lucrezi în alt oraș decât cel de reședință. Iar de două ori pe zi câte 18 kilometri sunt o nimica toată. Cred că unii bucureșteni, fără să își părăsească orașul, fac mai mult timp până la locul lor de muncă decât fac eu. Dacă cineva m-ar fi întrebat zilele trecute despre traseul pe care îl parcurg în fiecare zi, aș fi pus mâna în foc că îl pot descrie în cele mai mici amănunte. Și că îi știu forma aproape rectilinie pe dinafară. De fapt nici nu e mare lucru de reținut. Ieși din Hunedoara, treci pe lângă amintirea a ceea ce odată a fost un impresionant colos industrial, prin câteva localități și pe lângă câteva fabrici și cât zici doi  citești 3-4 bloguri ai ajuns în Deva. Biroul meu se află chiar în centru. Și obișnuiesc să dau ca punct de reper celor care îi calcă pragul pentru prima dată “clădirea aia mare și neterminată”. Căci da, o asemenea construcție străjuiește ca un far capitala noastră de județ și pe ea o văd eu pe fereastră, în fiecare zi, de la locul meu de muncă. Trebuia să fie ceva palat administrativ și să adăpostească Consiliul Judeţean, Primăria, Prefectura, Direcţia de Statistică, și încă altele, dar nu mai îmi vine acum în minte niciun for pe care să-l vi-l spun. Din păcate, intențiile bune au rămas doar într-un document aprobat cândva, iar ea este acum mai mult ruină decât palat. Nici nu ar fi avut cum să stea altfel lucrurile. Construirea ei a început acum 17 ani și deși partea exterioară pare finalizată, interiorul este plin de mucegai și de infiltrații de apă. Ca să nu mai vorbim că a ajuns dormitor pentru oamenii străzii, loc de refugiu pentru câinii fără stăpân, iar împrejurul ei, vara, se dezvoltă atâta vegetație că senzația că te afli în junglă. Sau în vecinătatea unui loc straniu și apocaliptic din care nu te-ai mira să vezi ieșind o focă mutantă, un cocostârc care are chiar un singur picior sau o maimuță împodobită cu pene și puf. Căci indivizii care părăsesc arealul încheindu-se la pantaloni lor de doc, sunt prezențe obișnuite ale acestui decor deloc darnic pentru privitori. Și toate acestea în centrul unui oraș care, altfel, este frumos și are farmecul său.

Dar m-am întins cu vorba și e cazul să revin la capul în nori. Trec de două ori pe zi pe lângă un hotel. Cică de trei stele. Spun cică pentru că singurul meu contact cu el mi-a lăsat un gust amar. Prezentă la un eveniment care se dăsfășura în restaurantul acestuia, aveam să descopăr o recepție “prăfuită” și înțepenită în alte vremuri și niște pereți acoperiți de drapaje. Cărora, eu personal, le-am atribuit o singură funcționalitate. Să ascundă mizeria. Ca să nu mai vorbesc și despre un personal acru și plictisit, pe alocuri chiar ostil și răutăcios. Ei bine, ieri am aflat că la parterul acestui hotel s-a deschis un supermarket. Care după numai trei ore s-a și închis. Culmea, culmilor este că informația am primit-o de pe Facebook. Căci eu nu am avut ochi să văd nici lucrările care s-au desfășurat (probabil pe parcursul câtorva luni) și nici panourile imense care anunțau marea deschidere. Care da, a avut loc ieri.

Acum, poate că eu sunt exagerată, dar hotel de trei stele cu supermarket la parter, mi se pare o mare prostie. Nu văd de niciun fel această alăturare potrivită și nici clienților nu cred că li se va părea o mare bucurie să audă zgomote de la tirurile venite să facă aprovizionarea la primele ceasuri ale dimineții sau să își împartă locurile de parcare cu puhoiul venit la cumpărături. În fine… Soluție de criză, să spunem.

Povestea însă nu se oprește aici. Devine și mai interesantă când, după trei ore de la deschidere, clienții au fost poftiți afară. Nu, nu a fost o farsă inaugurarea cu pricina. Numai că reprezentanții magazinului au cerut acordul Primăriei pentru a organiza o sindrofie deși autorizații de construcţie și de funcţionare nu aveau. Cumva, ar fi dorit să le primească retroactiv, mizând pe teoria faptului împlinit. Adică a magazinului amenajat în stil heirupist și care avea deja marfa aranjată pe raft.

Mare ți-e grădina, mi-am spus. Și apoi mi-am amintit că în orașul în care locuiesc o fabrică a funcționat, până nu demult, în buricul târgului, acolo unde în mod normale ar fi trebuit să se afle magazine cu ștaif, un hotel a fost construit în clădirea care mai înainte adăpostise niște secții de producție, iar undeva, în județul meu, un drum se termină brusc în mijlocul unei păduri. Și mi s-a făcut cumplit de dor de niște vremuri mai normale.

Numai mie mi se pare că, uneori, lumea se întoarce cu fundul în sus?

Acest articol face parte din joaca săptămânală a clubului psi.