Premianţii fără premii

premiantiiLa ora la care vă scriu, în Deva, într-un loc pe care toată lumea îl numeşte “la cal” (pentru cei care nu cunosc oraşul, în faţa Casei de cultură, lângă statuia lui Decebal) câţiva oameni robotesc de zor. Instalează o instalaţie de sonorizare, aşează cu grijă câteva steaguri tricolore, se asigură că totul este aşa cum îşi doresc şi aşteaptă să se facă ora 11. Fac acest lucru de destulă vreme şi cei mai mulţi locuitori ai Devei ştiu că urmează să se întâmple “Premianţii fără premii“.

Dacă vă întrebaţi ce se ascunde în spatele acestui nume, aflati că este vorba despre o manifestare care are loc în fiecare sâmbătă şi despre care Dan Terteci, iniţiatorul ei, spune cam aşa: “Premianții fără premii propune să redescoperim spațiul public pe care îl împărțim între noi. Este o încercare temerară de a arăta lumii că avem valori și că noi, societatea, în afara cadrului instituțional, le zărim, le vedem și le mulțumim pentru ceea ce fac pentru noi.” Premiul este unul simbolic: o diplomă pe care semnează toţi cei prezenţi (oameni care au venit special să asiste la eveniment sau simpli trecători care se opresc câteva clipe din treburile lor), o insignă şi un buchet de flori tricolor.

“Ce mare lucru? O mână de oameni, o diplomă şi o poză de grup cu un tricolor.”, aţi putea spune. Ei bine, dacă acesta este primul vostru gând, vă spun că aparenţele sunt înşelătoare. Şi ata pentru că, sâmbăta trecută am fost prezentă acolo în calitate de premiant şi pot să vă mărturisesc, cu mâna pe inimă, că încărcătura emoţională a momentului depăşeşte orice mi-am imaginat.

Am primit premiul pentru Semn SPRE carte, iar cei veniţi acolo să îmi fie alături, oameni dragi mie sau doar nişte nescunoscuţi pe care îi vedeam pentru prima oară, au adus cu ei cărţi pentru proiectul din care mulţi dintre voi sunt parte. Multe, încă nu ştiu câte pentru că săptămâna care a trecut a fost, pentru mine, una infernală (de aceea am şi amânat atât de mult scrierea acestui articol).

4000-1

Vă povestesc toate aceste lucruri nu ca să mă laud, deşi voi recunoaşte că faptul că mi-a oferit acest premiu a fost măgulitoar. Vreau să vă spun doar că Semn SPRE carte a devenit şi mai cunoscut, că am primit buchetul tricolor şi în numele vostru, al celor care aţi fost şi sunteţi alăruri de acest proiect şi că, începând din 15 septembrie, vă invit să reluăm lucrurile de acolo de unde le-am lăsat la începutul vacanţei. Vă propun să scriem (pentru a-l promova) pe marginea unui subiect care va deveni, în curând, de actualitate: “Prima mea zi de şcoală” şi să îmi semnalaţi locuri în care să trimitem cărţile adunate peste vară. Am putea face acest lucru în săptămâna 15-21 septembrie.

Vă mulţumesc tuturor şi le mulţumesc de asemenea celor care mi-au acordat premiu sau au ales sa petreacă o oră din viaţa lor împreună cu mine ca parte dintr-unul din cele mai emoţionante momente din viaţa mea.

Ultima soluție, încă o revoluție

Trăim în secolul vitezei, ne grăbim tot timpul, ne împărțim cu greu între problemele pe care le avem de rezolvat și, încet-încet, ne înstrăinăm de cei din jurul nostru și, din păcate, de multe ori ne înstrăinăm și de eu-l propriu. Alergăm și avem senzația că numai așa ne vom atinge scopul și că, dacă încetinim ritmul, toată lumea ne-o va lua înainte. Ne stabilim priorități și încercăm să respectăm termene limită și doar, arareori, ne oprim să ne tragem sufletul, să ne întrebăm dacă merită atâta grabă și să ne uităm în jurul nostru cu atenție. Ne scuzăm, spunându-ne că lumea evoluează prea repede și că noi trebuie să ținem pasul cu ea.

Read More

De miercuri seara…

Ceva mai devreme am deschis Google Analytics și mi s-a făcut rușine. 6 vizitatori online și numărul de vizualizări aproape ca într-o zi când postez ceva nou și asta în timp ce eu am scris din ce în ce mai rar. Aș putea să mă scuz spunându-vă că am fost ocupată să adun voturi pentru Semn SPRE carte, că am fost obosită și, uneori, prea nervoasă ca să aștern gânduri pe foaia virtuală, dar, deși toate acestea sunt adevărate, motivul pentru care nu am făcut-o a fost cu totul și cu totul altul: gânduri mult prea amestecate și  teama că nu o să le pot rândui atât de bine încât să fie înțelese așa cum se cuvine. Voi scrie acum, deși nu sunt convinsă 100% că am reușit să le pun în ordine.

Read More

Dă-mi 5 minute din timpul tău

voteEmoție. Cred că acesta a fost cuvântul pe care l-am auzit de la fiecare dintre cei implicați în proiectul Semn SPRE carte, fără să lipsească vreodată,  ori de câte ori a venit vorba despre felul în care au fost dăruite cărțile. Emoții ale celor care au strâns în brațe volumele primite, dar și ale mesagerilor care le-au înmânat fiecăruia în parte.

Acum a venit vremea pentru un altfel de emoții. Cele ale unui concurs. Iar eu vă mărturisesc că le-am avut câtă vreme am așteptat aprobarea proiectului în competiția “Idei din Țara lui Andrei” și că, cel mai probabil, le voi purta cu mine până în clipa în care vor fi anunțați câștigătorii, undeva aproape de sfârșitul lui mai.

Despre ce este vorba? Pe scurt, împreună cu echipa de proiect (despre care v-am vorbit într-un alt articol) și cu Asociația „Casina Națională” Deva, ne luptăm pentru atragerea de fonduri în sprijinul acestui proiect. Ne dorim ca literatura să ajungă în casele câtor mai mulți copii şi am stabilit un buget de 4750 euro, sumă cu care proiectul va fi finanțat dacă vom ne vom afla printre câștigători.

Pentru a reuși asta, avem nevoie, încă o dată, de ajutorul vostru.

În desemnarea câștigătorilor, voturile din partea publicului vor conta în proporție de 40%. Ne puteți ajuta creându-vă un cont pe site-ul Țara lui Andrei și votând demersul nostru pe care îl găsiți aici. Firește, ne-ar ajuta foarte mult dacă le-ați spune prietenilor și cititorilor voștri despre toate aceste lucruri.

Citind proiectul pe care l-am înscris în competiție veți afla că tot ce s-a întâmplat în ultimele 3 luni ne-a inspirat și ne-a făcut să ne dorim să realizăm mai mult. Credem că, până la sfârșitul anului, putem să adunăm cu forțe proprii peste 1.100 de cărți, iar obținerea finanțării ar putea adăuga acestora cel puțin încă pe atâtea. De asemenea, implementarea unui blog colectiv pe un domeniu dedicat lui ar putea aduce un plus important activității de promovarea a Semnului SPRE carte.

Dar din dar se face carte.

Vă mulțumesc pentru implicarea din primele 3 luni de proiect și pentru sprijinul pe care îl veți acorda Semnului SPRE carte și de acum înainte.


Vești bune

logoTAS-a așternut praful peste blogul meu.  Și asta pentru că ultima săptămână nu mi-a fost chiar ușoară. M-am împărțit cum am putut între obligațiile de la ambele joburi, am mânuit cu simț de răspundere cârpa de praf și mopul și m-am concentrat cât am putut eu de bine asupra unei întreprinderi despre care vă voi povesti astăzi.

Mulți dintre voi m-ați auzit pronunțând de câteva ori “Țara lui Andrei” și anunțându-mi intenția de a înscrie Semn SPRE carte în această competiție de idei. Ei bine, am scris proiectul, am făcut toate demersurile necesare și astăzi am primit confirmarea că el a fost acceptat în concurs.

Read More

Ce ar putea povesti…

Ieri, cineva a ajuns pe blogul meu căutând “Ce ar putea povesti o carte, dacă ar vorbi?”. Am zâmbit. Aveam ideea pentru articolul pe care îl dedic lunar Semnului SPRE carte.

Ce ar putea povesti o carte, dacă ar vorbi? În primul rând ar povesti despre nașterea ei, despre frământările autorului și despre zilele și nopțile în care el a stat aplecat peste o coală albă de hârtie, așternând acolo cuvinte rupte din mintea și sufletul lui. Apoi ar vorbi despre muncă (a editorului, a tehnoredactorului, a tipografului și a librarului), iar la final, cu siguranță, ar spune câte ceva despre cititorii în mâinile cărora a poposit.

Ce ar putea povesti o carte, dacă ar vorbi? Ar povesti despre pasiune, despre dragoste, despre emoție, despre lumi fantastice, despre neprevăzut sau poate despre umor. Despre bucurii sau tristeți. Despre trecut și despre viitor. Despre oameni obișnuiți sau despre personalități gigantice.

Read More

O lecție

Mi s-a întâmplat de multe ori să primesc lecții de viață de la oamenii din jurul meu. Am reflectat și am încercat să învăț întotdeauna câte ceva de la fiecare persoană pe care am întâlnit-o, mi-am îndreptat privirea către cei care au succes și am dorit să pătrund tainele reușitei lor, am citit în cărți despre destine împlinite, am căutat semne peste tot, dar uneori lecțiile au venit exact de acolo de unde le-aș fi așteptat cel mai puțin.

O astfel de întâmplare am trăit ieri când am primit un plic, ușor mototolit, care conținea un bilet de mulțumire. Multora dintre voi, prieteni de pe Facebook, vă este deja cunoscut. Read More

Punem aripi visurilor

Motto: Lipsa de lectură şi lipsa de educaţie conduc la sărăcie, la infracţionalitate şi frustrare. Aceasta este legătura cauzală corectă, nu cea inversă. Nu întotdeauna se spune asta foarte răspicat. Nu sărăcia produce incultură, ci invers.*

Îi văd în fiecare dimineață, pentru că ne urcăm în același autobuz. Eu port poșeta pe umăr și apăsarea unor gânduri, ei sunt împovărați de greutatea ghiozdanelor, a instrumentului muzical așezat în husa lui sau a mapei imense în care stau cuminţi picturi sau desene. Sunt navetiști ca și mine, elevi la liceul de artă din orașul în care lucrez.

În aubobuz avem aceeași rutină: căutăm repede cu privirea un loc liber, ne așezăm cât putem de comod și scoatem din buzunare un telefon, o tabletă sau niște căști pe care le îndesăm în urechi, încercând să profităm astfel de răgazul oferit de distanţa pe care o avem de străbătut. Ne vedem fiecare de ale lui, concentraţi la gadgeturile personale sau ne lăsăm gândurile să zboare în voie, în timp ce peisajul familiar se derulează pe lângă ferestrele în mișcare. Read More

Distopie (P)

Că autobuzul este locul în care se nasc multe dintre ideile care apar pe acest blog, știți deja. Așa s-a întâmplat și astăzi. Ploaie, o săptămână obositoare care tocmai se sfârșea și eu cu gândurile mele. Gânduri care zburau la o discuție avută la birou. Poate v-o mai amintiți pe Simona, colega mea care a dus cărți unor copii din Liebling, un sat din apropierea Timișoarei. Ei bine, de ceva vreme, ne tot sfătuim cum am putea să îi ajutăm și altfel. Una dintre idei a fost să facem un filmuleț despre ei și să încercăm să îl arătăm unor oameni care ar putea să le întindă o mână de ajutor. Read More

Alegeri

Cafeneaua micuță nu părea cel mai bun loc în care dorea să se afle, dar se așeză la cea mai retrasă masă ignorând scrumiera plină de mucuri, unele purtând urme de ruj roz, și ceștile aproape pline de cafea de care, cei care stătuseră acolo mai înainte, aproape că nu atinseseră. Doamne, cât au fumat. Cu siguranță că s-au certat, își spuse amintindu-și de ultima ei ceartă cu Nathan, ceartă care nu se încheiase de mai mult de jumătate de ceas. Și acum femeia aceasta, străină și ciudată, care i-a dat întâlnire într-un asemenea loc. Când ea s-ar fi bucurat mai degrabă de compania lui Stingo. Oare o fi vreo legătură între Stingo și ea? În afară de faptul că amândoi sunt din Sud? Sorbi absentă din ceaiul negru, deși și-ar fi dorit mai degrabă un pahar cu ceva tărie, și încearcă să nu se gândească la nimic. La ce s-ar putea gândi fără să îi provoace durere? La prezentul tumultos încărcat de o iubire aproape bolnavă sau la trecutul plin de adevăruri mai puțin lăudabile? La șirul de minciuni a căror singură scuză este că nici măcar ea nu mai știe foarte clar care este adevărul? Îți alungă toate gândurile, mișcându-și dezordonat brațele în aer, ca și cum s-ar feri de un roi de albine care vor să o muște. Din fericire cealaltă femeie a sosit și s-a așezat tăcută pe scaunul din fața ei. Pare o sclifosită. Dar trebuie să recunoască că este frumoasă, așa brunetă, cu ochii ca de smarald și talie de viespe. Iar rochia ei, deși anacronică, arată impecabil. Îi pare rău că a plecat de acasă îmbrăcată cu o jachetă și niște pantaloni sport ai unor vremuri de mult apuse. Și încearcă să își așeze hainele, înlăturând chiar câteva scame imaginare, pe trupul care supraviețuise atâtor lipsuri și care, deși nu o făcea să arate ca o scândură, părea uneori o tentativă de reasamblare a celei care fusese odată. Se simțea atât de straniu încât îi venea să se ascundă într-o scorbură. Dar cum, evident, nu era niciuna pe aproape, puse ea, prima, capăt tăcerii apăsătoare dintre ele, în speranța că întâlnirea, pe care nu o ceruse și nu o dorise, s-ar putea termina mai repede.

Read More