Punem aripi visurilor

Motto: Lipsa de lectură şi lipsa de educaţie conduc la sărăcie, la infracţionalitate şi frustrare. Aceasta este legătura cauzală corectă, nu cea inversă. Nu întotdeauna se spune asta foarte răspicat. Nu sărăcia produce incultură, ci invers.*

Îi văd în fiecare dimineață, pentru că ne urcăm în același autobuz. Eu port poșeta pe umăr și apăsarea unor gânduri, ei sunt împovărați de greutatea ghiozdanelor, a instrumentului muzical așezat în husa lui sau a mapei imense în care stau cuminţi picturi sau desene. Sunt navetiști ca și mine, elevi la liceul de artă din orașul în care lucrez.

În aubobuz avem aceeași rutină: căutăm repede cu privirea un loc liber, ne așezăm cât putem de comod și scoatem din buzunare un telefon, o tabletă sau niște căști pe care le îndesăm în urechi, încercând să profităm astfel de răgazul oferit de distanţa pe care o avem de străbătut. Ne vedem fiecare de ale lui, concentraţi la gadgeturile personale sau ne lăsăm gândurile să zboare în voie, în timp ce peisajul familiar se derulează pe lângă ferestrele în mișcare. Uneori îi privesc cu coada ochiului și fără să vreau gândurile mi se îndreaptă spre copilăria mea şi spre visurile pe care le-am făurit cândva. Câte s-au împlinit, câte au eșuat lamentabil, dar mai ales, câte s-au transformat, lăsând în urmă ceea ce nu se mai potrivea și îmbogăţindu-se din mers cu secvențe noi? Oare care sunt visurile lor?

Nu mă gândesc fac comparații între copilăria lor și a mea, este plină lumea de ele și chiar dacă lucrurile rostite de unii sau alţii sunt reale, pe mine acestea mă scot din sărite. Vremurile s-au schimbat, chiar și noi, cei maturi, am încercat să ținem pasul cu aceste transformări şi este normal ca atunci și acum să nu fie la fel. Un singur lucru mi-aș dori să fi rămas nealterat: capacitatea de a visa, aceasta şi dorința inocentă de a cuceri lumea.

Am avut întotdeauna credința că poarta prin care pătrundem în lumea visurilor este cartea şi lucrul acesta mi-a încolţit în minte încă de la primele pagini pe care le-am întors în calitate de mic şi timid cititor. Nu-mi amintesc dacă era o carte de aventuri sau una de povești, dar știu că am pătruns într-o lume pe care o port de atunci mereu alături de mine și de sufletul meu.

Pledoarie pentru carte, pentru lectură și pentru cultivarea acestei deprinderi la copii? Da! Iar motivele cred că ne sunt cunoscute tuturor. Lectura îl va ajuta pe micul cititor să înțeleagă mai bine lumea și să-și răspundă la mult mai multe întrebări, îi va modela personalitatea, îi va dezvolta creativitatea, îl va ajuta să comunice mai ușor. Experiențele personajelor din cărți îi vor înlesni deosebirea binelui de rău, vor evidenția contradicții și îl vor invita la găsirea de soluții. Rezumând, fără a avea pretenția că am epuizat toate argumentele, lectura va desăvârși educația oricărui copil, o va împlini şi îi va fi piatră de temelie pentru principii și idealuri de viață.

Aud în fiecare zi că cititul se află “în declin”; că televizorul, calculatorul și internetul câștigă tot mai mult teren, că deprinderea de a citi este în cădere liberă și că România este codașă în lume la numărul de cărți citite într-un an pe cap de locuitor. Aș vrea să contrazic toate acestea cu argumente, dar nu le am. Realitatea este mai neagră decât pot să-mi imaginez, iar cititul a ajuns o “Cenușăreasă” în rândul preocupării copiilor și chiar ale adulților.

Și totuși… În această noapte a spiritului eu am zărit o luminiță. Care s-a transformat în Semn SPRE carte.

Premise

Cândva, la finalul anului trecut, s-a întâmplat să întâlnesc tineri frumoși, cu rezultate remarcabile și foarte aplecați spre tot ce înseamnă cultură, educație și inițiativă civică. În aceeași perioadă am aflat și povești triste despre copii care ar dori să-și depășească condiția, dar care, din păcate, sunt lipsiţi de şansă din pricina situației financiare precare a părinților. Și am înțeles că, uneori, întâmplările pe care ni le aduce viața sunt cele care fac diferența. De aici până la ideea de a încerca să fac eu însămi ceva, după priceperea şi puterile mele, a fost doar un singur pas. L-am făcut la începutul lunii ianuarie. Așa s-a născut Semn SPRE carte, un proiect care își propune darul de carte către copiii care o doresc, dar care nu și-o pot permite.

Începutul

Proiectul s-a scris aproape singur, uşor, dar presărat cu niște emoții la care nu mă așteptam. Am întors problema pe toate părțile, m-am încurajat singură mizând pe implicarea prietenilor mei virtuali, dar am făcut și scenarii pesimiste. Și mi-am pus întrebări. Dacă, având în vedere că internetul este plin de campanii umanitare, oamenii nu vor reacționa pozitiv? Şi am făcut calcule: cât îmi voi permite să susțin singură această idee dacă feedback-ul nu va fi unul pozitiv? Am luat atunci hotărârea că, oricât de puțin, ceva voi realiza. Și am comandat primele 8 cărți.

Mecanismul

Nu voi vorbi foarte mult despre mecanismul campaniei, cititorii mei deja îl cunosc, iar pentru cei interesați el se găsește aici. Voi insista însă asupra unei singure probleme: îmi doresc ca toate cărțile pe care le adunăm să ajungă în mâinile unor copii care le prețuiesc și care au nevoie reală de ele, altfel efortul nostru este în zadar.

Primele semne

Momentul zero al campaniei a fost 14 ianuarie 2014, iar semnele au apărut aproape instantaneu. Mai întâi a spus “prezent” firma la care lucrez, apoi, rând pe rând, prieteni virtuali sau din viața de dincolo de monitor s-au implicat, fiecare după puterile lui. S-au donat cărți, au fost identificați beneficiari, s-au scris articole de promovare, am primit suport tehnic și încurajări, iar pe măsură ce timpul a trecut, tot mai mulți oameni s-au alăturat acestei cauze. Am învățat împreună să ne organizăm mai bine, să comunicăm mai eficient și să dăruim o rază de speranță unor copii. Am vorbit despre cărți, dar am vorbit și despre oameni. Am aflat lucruri pe care le intuiam, dar pe care până acum nu le știam în dramatismul lor: copii care nu au televizor sau calculator, pentru care singura carte pe care au ținut-o vreodată în mână este cea primită de la școală și care prețuiesc orice gest; micuți născuți cu grave deficiențe, care joacă în piese de teatru și asta doar pentru că unora din dascăli le pasă şi nu ezită nicio clipă, știindu-le nevoia de povești și de culoare, să le cumpere cărți cu bani din propriul lor buzunar. Cel mai mult însă am vorbit despre emoții, atât ale celor mici cât și ale mesagerilor Semnului SPRE carte. De cele mai multe ori aceștia din urmă au fost copleșiți. Și au trăit momente unice, speciale.

Au trecut un pic mai bine de două luni de când acest proiect funcționează şi pentru că bilanțul zâmbetelor și îmbrățișărilor este greu de făcut, mă voi mulțumi cu cifre concrete:

- 593 de cărți donate;

- 512 de cărți care au ajuns la copii;

- 38 de articole de promovare înscrise oficial (altfel ele sunt cu mult mai multe, o căutare pe Google va returna 4 pagini de rezultate pentru Semn SPRE carte).

Iar cifrele sunt în continuă mișcare pentru că există pachete care sunt în drum spre mine, unele care vor ajunge în zilele următoare la copii și la persoane care au luat direct legătura una cu cealaltă, pentru simplifica lucrurile.

Surprize și confirmări

Ca în orice întreprindere, lucrurile neprevăzute apar atunci când le aștepți mai puțin. Așa s-a întâmplat și când am fost contactată de Editura All, editură pe care deja o cunoșteam în calitate de cititor, dar nu numai. Prezența mea în blogosferă m-a pus la curent și cu programele lor de responsabilitate socială şi cred că și voi ați auzi de vALLuntar, de promovarea voluntariatului, de copăceii plantați sau de Clubul de lectură. Surpriza a fost că, după ce mi-au spus că nu ne pot acorda un ajutor substanțial (pentru că Semn SPRE carte nu are o formă de organizare juridică), au trimis peste 300 de cărți pentru copii, care înseamnă de fapt 300 de zâmbete. Nu voi înșirui aici toate titlurile și locurile unde ele au ajuns. Vă voi spune doar că fiecare copil de la Centrul pentru educație incluziva “Rudolf Steiner” din Hunedoara îl are de acum tovarăș pe Tom Degețel și pe Prințul fermecat. Și nu numai pe ei.

Zâmbete şi, de ce nu, începutul unor visuri, temelia lor.

Dincolo de valoarea materială a cărților primite și de fericirea pe care acestea au adus-o unor copii, am fost bucuroasă că darul a venit din partea unui grup editorial care promovează valori pe care mi-aș dori să le îmbrățișeze cât mai multă lume: educația la toate nivele, voluntariatul, conștientizarea faptului că, deși nu putem schimba lumea, putem face din ea un loc mai bun și a aceluia că exemplul personal poate avea un impact pozitiv în comunitatea în care trăim, convingerea că singuri nu vom reuși niciodată, dar însoțiți de cei care cred în proiectele noastre putem face acest lucru. Și ar mai fi un lucru important. Când niște oameni care au creat peste 60 de colecții și au publicat mai mult de 2.000 de titluri se alătură unei campanii în care noi credem, e semn că suntem pe drumul cel bun.

Ce va urma 

Vom merge mai departe pe calea pe care am pornit, pas cu pas, om cu om. M-am gândit că, de prea multe ori, am trecut nepăsătoare pe lângă multe cazuri sociale despre care am auzit. A fost un soi de neîncredere și câteodată m-am îndoit de bunele intenții ale celor care le promovau. Am spus însă de fiecare dată prezent când cineva cunoscut mi-a solicitat o mână de ajutor. Poate că acesta este secretul reușitei. Să construim un lanț uman și transmitem vestea despre faptele bune din om în om și de la suflet la suflet. Semne spre suflet.

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog și vă mărturisesc că îmi doresc din tot sufletul un premiu. Nu spun acest lucru ca să impresionez juriul, ci doar ca să înțelegeți de ce am scris despre lucruri pe care mulți dintre voi le cunoașteți deja.

Și pentru că tot se aproprie săptămâna în care vom promova din nou Semnul SPRE carte (27 martie-2 aprilie), la propunerea lui psi vom avea ca temă “Prima carte din amintirile mele”.

 * text preluat din articolul Fiecare om, postat pe blogul Editurii All