Completarea firească ar fi “cine e cea mai frumoasă din țară?”, dar cum mie nu îmi place întotdeauna să umblu pe căi bătătorite, nici vorbă să fie vorba despre așa ceva. În primul rând pentru că noțiunea de “cea mai frumoasă” este atât de relativă încât, cu siguranță, aș deschide o discuție fără nicio concluzie la final. Iar în al doilea datorită celor două zile cu articole de joacă.  Nu aș vrea să încep să vă spun povești nemuritoare. Cred că a venit timpul și pentru lucruri ceva mai serioase. Deși… ideea a pornit tot de la o joacă. Eu v-am provocat  să vă lăudați calitățile (și pe cuvânt că nu am văzut oameni mai cuminți și mai modești decât voi), Irealia, cică, a văzut ea cum i-am ridicat mingea la fileu și a decis subscripție publică de adunat defecte, ale ei, și cumva, pe niște căi pe care nici eu nu știu să le desenez, obiectul de joc a ajuns din nou în terenul meu.

Calități? Defecte? Cum să vorbești despre un om raportându-l doar la o singură categorie? Nu suntem, fiecare dintre noi, suma celor două aflate într-un echilibru mai mult sau mai puțin stabil? Asta ca să nu mai vorbim de faptul că, uneori, defectele pot fi considerate calități, iar cele din urmă mai degrabă defecte. Sună ciudat? Nu chiar, că o să vă ofer exemple. Sunt încăpățânată (chiar sunt). Dar parcă nu este aceeași treabă dacă datorită acestei trăsături sunt în stare să mă fac luntre și punte și să muncesc pe brânci ca să îmi duc la îndeplinire un vis sau, într-o altă conjunctură, să refuz să vorbesc cu vecina de la doi pentru că m-a deranjat cheful pe care l-a făcut aseară. Sunt îngăduitoare (și asta este adevărat). O calitate, zic eu, dacă asta înseamnă că nu sar la gâtul cuiva la cea mai mică greșeală a sa (fără să mă gândesc să îi mai dau o șansă). Dar când toleranța înseamnă că le permit tuturor să se urce în capul meu, parcă sinonimul pentru ea este… altul. Ați prins ideea?

Ideea de mai sus nu era greu de înțeles și cred că fiecare dintre voi aveți nenumărate exemple. Partea complicată începe atunci când vine vorba de cântărit calitățile și defectele, ba chiar de identificare a lor. Cine este arbitrul care  stă deasupra tuturor și ne împarte trăsăturile în bune și rele? Poate îmi veți spune că fiecare om se cunoaște pe sine și că o evaluare corectă nu i-ar fi chiar imposibilă. Așa să fie? Mie, una, nu-mi iese pasența asta. Îmi găsesc scuze și devin foarte îngăduitoare cu mine, ca să nu mai vorbesc de faptul că, se întâmplă, să mi se pară că unii sunt mult mai buni decât mine, doar pentru că așa îmi imaginez eu, nu pentru că aș fi avut vreodată subiectul pentru comparație. Concluzia? Eu am nevoie de o oglindă. Una în care să mă privesc și care să îmi spună cum stau lucrurile în realitate.

Oglinzi… Ați intrat vreodată într-un labirint din acela construit din oglinzi care te arată altfel decât ești? Eu am făcut-o odată. Și m-am minunat privind zeci de imagini cu mine… altfel. Dacă oglinda pe care o caut (cea care să mă arate fidel, așa cum sunt eu, bună sau rea) este una care mă minte și nu face decât să îmi arate o imagine distorsionată?

Ne oglindim în toți cei pe care îi avem în jurul nostru  căutând reflexia cea adevărată. Cum știm care este aceea, cea care nu ne înșeală niciodată?

Te-ai întrebat vreodată cine este oglinda ta?

Sursa foto.

Că articolele pe care le scriu au o poveste a nașterii lor deja știți.  La fel se întâmplă și cu acesta pe care tocmai îl citiți.  De unde a apărut tocmai astăzi când îmi propusesem să scriu altceva? Din ploaie… Știu, pentru Clubul poveștilor parfumate am scris duminică. Nu am uitat de la mână până la gură și nici nu vreau să reiau subiectul. Dar… s-a întâmplat ca jocul, aparent inofensiv, la care am participat să fie mai mult decât o simplă broderie de cuvinte. Și să nască, aparent fără nicio legătură, o întrebare.  Între dragoste și ură este un singur pas? Și, ca o necesară avertizare, o să vă spun că s-ar putea ca în cele ce urmează să amestec puțin lucrurile. Iubire să însemne admirație sau plăcere, iar ură să fie înlocuit de repulsie sau dispreț. Veți înțelege de ce.

De la ploaie la iubire și ură. Gândurile au evoluat pe o traiectorie poate ciudată, dar simplă. Cele de azi, pline de înverșunare împotriva perdelei de apă care se scurge din cer, cele de ieri (un ieri care înseamnă odată) pline de zâmbete. Căci sunt și momente pline de ploaie despre care îmi aduc aminte cu drag. Cele de pe ulița copilăriei mele, cu picioarele goale frământând amestecul fin de țărână cu apă, cele din orașului tinereții mele unde ploaia era mereu la ea acasă, cele ale primei mele întâlniri cu Viena într-un august cu ploaie rece. Ce s-a pierdut pe drum? Câți pași am făcut de la iubire până la ură?

Aceasta a fost doar introducerea. Ca de obicei prea lungă.

Vă amintiți ce zicea Balzac? “Ura nu este contrarul iubirii, ci numai reversul ei”.  Vă sună cunoscut? Exemplele din jurul fiecăruia cred că sunt multe. Iubiri care păreau fără sfârșit au eșuat lamentabil transformându-se în venin împroșcat fără milă și fără pic de discernământ. Cumva, uneori pe nesimțite, alteori în urma unui elaborat proces de metamorfoză (pe care nu vreau să îl detaliez), calitățile s-au transformat în defecte, zâmbetele dulci în zâmbete perfide, bunele intenții în capcane mortale. Drumurile s-au despărțit. Niciodată definitiv. Se mai întâlnesc din când în când la răspântii, nu ca să arunce bani pentru pomana defunctei iubiri, ci ca să împrăștie cu generozitate ura mai nou câștigată. Căci a murit iubirea și cum altfel să o ducem la groapă, decât așa cum se cuvine, cu alai? Iubire și ură. Câți pași le desparte?

O să continui tot cu un citat. Al cărui autor nu mi-l mai amintesc. „Orice erou devine o persoană plicticoasă într-un final”. Vă sună cunoscut? Când spun erou îi adun în acest cuvânt pe toți care s-au remarcat, într-un fel sau altul, la un moment dat. Au luptat pe o baricadă, au făcut performanță în sport, s-au remarcat prin curaj și altruism. I-am purtat pe brațe, le-am dedicat cărți, le-am desenat imaginea pe afișe mobilizatoare. Uneori le-am ridicat statui sau le-am folosit numele ca să botezăm instituții și străzi. Apoi, de cele mai multe ori, i-am uitat. Asta în cel mai bun caz. Căci s-a întâmplat, câteodată, să ne gândim că nici măcar nu au făcut mare lucru. Și să le scormonim cu încrâncenare trecutul, în dorința de a le estompa gloria. Gratuit de altfel. Meritele pierdute de ei nu se vor adăuga în niciun caz meritelor noastre.  Admirație și dispreț. Câți pași le desparte?

“Prietenia unora este mare cât un cal troian”. Cât de adevărat vă sună? De câte ori speranțele s-au năruit și darurile, dezinteresate și sincere, s-au dovedit înșelătoare? Când întotdeauna s-a transformat în niciodată, iar încrederea în vorbă goală așezată într-un dicționar? Câți pași au despărțit toate astea?

Ciudat (sau poate că nu) voi încheia cu o imagine pe care nu mi-o pot scoate din minte. Aceea a călugăriței care în timpul împerecherii își devorează partenerul. Din dorința de a asigura perpetuarea speciei. Într-un fel și oamenii fac același lucru. Încearcă să distrugă (uneori) lucruri pe care altădată le-au iubit cu patimă. Dorințele sunt însă altele. Perpetuarea orgoliilor și ascunderea fricii. Frica de a nu le arăta altora ceea ce suntem.

Câți pași sunt între iubire și ură? Câte măști, câte arme, câte scuturi?

***

Prin acest articol nu vreau să generalizeze anumite lucruri.  Vreau doar să nu le ignor pe unele care există.

Sursa foto.

Plouă. Cei mai poeți (sau mai credincioși?) decât mine vor spune că cerul ne plânge păcatele cu lacrimile lui reci. Și că ne trimite șuvoaie de apă ca să ne spele de apăsarea lor. Plouă însă eu nu pot să mă gândesc la ploaie așa. Alte cuvinte îmi vin în minte, aduse de precipitațiile care nu dau semn că se vor opri. Încălzire globală, găuri în stratul de ozon, poluare, s-a întors lumea cu fundul în sus. Nimic nu mai este la fel. Nici măcar eu. Mă simt ca și cum aș funcționa la relanti. Lucru deloc bun, chiar și legile fizicii îmi confirmă asta.

Plouă și am început să nu văd. Mă concentrez asupra bălților pe care le întâlnesc pe drum cu speranța că le voi evita cu grație. Oamenii care se mișcă în juru-mi au devenit dintr-o dată doar trecători grăbiți și străini. Cândva le căutam zâmbetul, le studiam expresia si încropeam în minte povești. Pornind doar de la câteva din gesturile lor. Atâta apă i-a diluat pe toți. Nu mai văd îndrăgostiți fericiți, copii fără griji, adulți preocupați, adolescenți nepăsători sau exuberanți. S-au transformat cu toții (ei și mulți alții pe care nu i-am pomenit) doar în umbre grăbite și ude. Și încep să urăsc ploaia. O singură circumstanță atenuantă, totuși, îi găsesc într-un târziu. Teii, aliniați de-a lungul străzii, aplecați sub greutatea florilor (sau a apei picate din cer) i-au împrumutat cumva, nu știu cum, mireasma lor. Plouă și ploaia asta, atât de enervantă, miroase a flori de tei.

Plouă și am început să nu aud. S-au diluat toate zgomotele și toate cuvinte, iar perdeaua groasă de apă mă face (aproape) să nu le mai percep. Doar cadența picăturilor care lovesc tot ce le iese în cale mi se insinuează în minte și în suflet și pentru o clipă gândul mă poartă la picătura chinezească și la tortura cu apă, aducătoare de nebunie. Și o găsesc aproape de mine, multiplicată însă, în milioane de stropi. Și urăsc și mai mult ploaia. Fără să vreau îi mai găsesc însă o circumstanță atenuantă. Sunt pline tarabele din piață de grămezi roșii și parfumate. Și pentru câteva clipe am senzația că, ploaia asta, atât de enervantă, miroase a căpșune.

Plouă și am început să nu vorbesc. S-au diluat cuvintele și gândurile. Și mi se pare că au devenit extensii inutile ale propriului eu. Cafea mea de duminică este una tăcută. Aduce însă, fără să vrea, încă o circumstanță atenuantă potopului de apă care continuă să cadă. Am senzația că, ploaia asta, atât de enervantă, miroase a cafea.

Cea care nu vede, cea care nu aude, cea care nu vorbește… nu veți găsi nicio asemănare cu cele trei maimuțe înțelepte printre gândurile mele. Dar pentru că s-au potrivit cuvintele așa, vă invit să vorbim puțin despre acest simbol taoist. Transmite el inocență (promițătoare de viață lungă și fără griji), aducătoare de liniște și pace sau mai degrabă ne îndeamnă să ne spălăm pe mâini de vina de a fi trecut (în dorința de a ne proteja) pe lângă multe lucruri ignorându-le?

Mizaru – nu văd (niciun rău), Kikazaru (sau Mikazaru) – nu aud (nimic rău), Iwazaru (sau Mazaru) – nu vorbesc (de rău). Cum vi se pare această triadă venerată de folclorul japonez?

Că plouă sau nu, eu vreau să văd, să aud și să vorbesc. (Despre) bune și rele.

***

Update. A ieșit soarele.

Povestea a fost scrisă pentru “Clubul poveştii parfumate” găzduit de Mirela, iar tema de astăzi (parfumul ploii) a fost propusă de ghuru.

Se spune că drumul cel mai scurt dintre două puncte este linia dreaptă. Sau cel puțin așa zice o axiomă a geometriei plane. O să risc să nu fiu de acord cu un enunț despre care se presupune că este liber de contrazicere. Dacă unul dintre cel două puncte sunt eu, iar celălalt o plăcere vinovată, distanța cea mai scurtă dintre ele s-ar putea să nu fie chiar calea cea dreaptă, ci un drum cu meandre și denivelări.

Plăcere vinovată? Mă gândesc cum să definesc această alăturare de cuvinte. Și cum nu găsesc nicio exprimare destul de inteligentă, o să apelez la una din legile lui Murphy. Zice el, printre multe altele, că “ce e bun în viață este fie ilegal, fie imoral, fie că îngrașă “. Enunțul este un pic exagerat, dacă îl raportez la nevoia mea de a găsi o definiție, dar mi se pare că include în conținutul lui și ceea ce vroiam să vă explic eu. În plus, îmi place foarte, foarte mult.

De ce am spus că parcursul spre anumite plăceri este ușor ocolitor? Pentru că ne imaginăm că urmează să facem un lucru inferior standardelor autoimpuse și că vom intra în conflict cu așteptările pe care le avem de la propria noastră persoană, dar mai ales cu cele pe care le au alții de la noi. Pentru că ne simțim stânjeniți când ne bucurăm de anumite lucruri sau pentru că suntem conștienți că nu ne fac bine decât pe moment și nu ne aduc niciun folos pe termen lung. Pentru că încercăm să le amânăm. De cele mai multe ori fără succes.

Dar gata cu atâta teorie. O să fac câteva dezvăluiri despre plăcerile mele vinovate. Și sper ca acest articol să nu rămână un monolog. Mi-ar plăcea să fie o scânteie care să vă îndemne să le scoateți la lumină și pe ale voastre.

- Îmi plac serialele. Nimic neobișnuit dacă le-aș viziona ca omul, atunci când apare câte un episod. Dar până să ajung la această performanță, se întâmplă că, deja, două sau trei sezoane deja s-au încheiat. Pentru a ajunge la zi le văd la foc automat. Promițându-mi că mă uit doar la două sau trei episoade într-o seară. Și trezindu-mă că este aproape dimineață pentru că am mai văzut încă unul și încă unul…

- Îmi plac sucurile carbogazoase și de culoare neagră. Știu că nu este sănătos, dar spere rușinea mea nu pot să beau niciunul care nu are acid.

- Îmi place să dorm dimineața. N-am fost niciodată o matinală. Întotdeauna aș mai dori o jumătate de oră de somn. Nu știu dacă acest “apetit” pentru somnul de la primele ore ale zilei s-a transmis în familia mea de-a lungul mai multor generații, știu însă că  a fost preluat de copilul meu. Și perfecționat. Îmi amintesc despre primele mele zile de om al muncii. Navetistă, autobuz la ora șase, jumătate de oră de mers pe jos până la autogară. Mă trezeam și plângeam puțin în fiecare dimineață. Îmi blestemam soarta și îmi spuneam că niciodată nu mă voi obișnui cu acest calvar.

- Îmi plac filmele care au ca subiect Crăciunul. Le vizionez cu plăcere în orice anotimp. Și dramele romantice. Uneori încărcătura lor emoțională mă copleșește. Și plâng.

- Îmi place să pierd vremea în spațiul virtual. Se întâmplă să uit de mine și să mă las purtată din link în link. Primul lucru pe care îl fac dimineața este să casc puțin gura peste postările de pe Facebook.

- Îmi place să mănânc ou, direct din tigaia în care l-am prăjit. Fără tacâmuri. Bunica numea asta “să întingi în tigaie”. Ați auzit vreodată expresia? Prezentul meu este străin de ea, în zona în care locuiesc nu se folosește. Obiceiul însă nu l-am uitat și uneori fac lucrul ăsta. Deși nu sună prea elegant.

- Îmi place mămăliga. Pe care nu prea știu să o prepar așa cum mi-aș dori. Amestecul auriu care arată, atunci când începe să clocotească, ca un vulcan gata să erupă, îmi cam dă bătăi de cap. Dar rezultatul îmi place de mor. Mai ales rece. Și cu atât mai bun dacă este și prăjit. Poate nu este o plăcere atât de barbară dacă mă gândesc că, la Jesolo, într-un restaurant destul de fițos, lângă fructe de mare prăjite am primit o felie de mămăligă friptă pe grătar. Și că în zona Veneției, în orice supermarket, găsești un raft întreg cu acest produs, porționat în cuburi și vidat.

- Îmi place pop cornul. Acela pe care îl faci la microunde. Nu are același gust ca porumbul înflorit pe care  îl făcea bunica și probabil că este plin de E-uri. Prefer să nu citesc ce scrie pe ambalaj și să îmi fac câte o porție ori de câte ori am chef.

- Îmi plac duminicile pe care le-am botezat “de lene”. Dorm, citesc, mă uit la filme, amân spălatul vaselor, nu ies din casă și alung orice gând care îmi spune că “mâine e luni”. Trăiesc o zi în afara timpului.

Fără să fi epuizat lista plăcerilor mele vinovate, o să mă opresc aici. Oare acestea se adaptează vremurilor? Probabil că da, de vreme ce pe unele le-am bifat la un moment dat și apoi le-am uitat. Dacă promiteți să nu aruncați cu pietre, o să vă spun și câteva care au devenit istorie. Fără a fi o listă cronologică, vă mărturisesc că: am frecventat Cenaclul Flacăra, am fost pe un stadion ca să îl văd pe Petre Roman, am citit Sandra Brown, am urmărit vreo trei telenovele și de câteva ori am mâncat mici în piață (care pe cuvântul meu că sunt cei mai buni).

Concluzia? De gustibus non est disputandum. La fel despre plăceri. Vinovate sau nu.
Voi aveți astfel de obiceiuri? Vă simțiți vinovați pentru anumite preferințe de moment, poate stupide sau nesănătoase, dar care pentru câteva clipe vă fac fericiți?

Articolul răspunde provocării de a folosi o duzină de cuvinte date.  Gazda jocului este psi. La ea veți găsi și alte încercări. 

Am ajuns ieri la Vienela pe blog și am învățat o nouă expresie: “plan blogosferic”. Sau numai am crezut lucrul ăsta, căci o trimitere de-a ei spre un articol al unui alt blogger, m-a luminat. De fapt, despre planul editorial era vorba, expresie pe care, prinsă din zbor de undeva, am folosit-o și eu cândva. Nu o să detaliez ce și cum am citit despre asta, căci nu este foarte important. Mi-a atras atenția însă, în mod deosebit, un lucru. Ceea ce spune autorul despre articolele de recomandările de pe alte bloguri. Zice el, că asta este o chestie, așa, când nu ai chef de scris  și cu un copy-paste, sau mă rog, cu mai multe, ai rezolvat problema. Scriu și eu astfel de articole, dar nu mi se pare că este așa de simplu. Mai întâi trebuie să citești (mult), apoi să rezumi în câteva cuvinte ce ți-a plăcut. Ca să nu mai vorbim de faptul că ar trebui să fi și cât de cât organizat, căci se întâmplă să mai și uiți câte o lectură interesantă. În fine, să trecem peste, a fost doar o introducere și punctul de plecare pentru ce va urma.

Un singur articol citit, cel al Vienelei care își propune o rubrică permanentă de recomandări (lunea) și amintirea altora care apar pe multe bloguri (vinerea) și hop, ideea. Nu, nu am de gând să mai inaugurez și eu ceva de genul acesta, nu vă speriați. Dar curioasă cum mă știți și mereu cu întrebările în buzunar, aș vrea să aflu ceva.

Dacă ar fi să recomandați cuiva un singur articol de pe blogul vostru, care ar fi acela? Și de ce? Pentru că este cel mai bun sau cel mai frumos din punctul vostru de vedere? Pentru că vă reprezintă cel mai bine? Pentru că vi se pare cel mai interesant?

Știu că nu este ușor de ales. Am făcut și eu, mai înainte, acest exercițiu. Pentru că este frumos ca mai întâi să răspund eu. Am constatat că sunt multe articole de care sunt atașată, într-un fel sau altul, și în care am pus tot sufletul meu.

M-am oprit în cele din urmă la Mamă de bloggeriță. Explică poate cel mai bine existența acestui blog și prezența mea pe internet.

Îndrăzniți și voi să aduceți în prim plan, cel mai și cel mai articol al vostru?

Și pentru că am și cititori care nu au blog, pe ei îi invit să răspundă la o altă întrebare. Ce fel de articole căutați atunci când răsfoiți jurnalele noastre electronice? Amintiri și nostalgii? Experiențe personale? Scrieri cu iz literar sau mai degrabă pe cele informative? Sau… (motive pentru a citi sunt multe, iar mie nu îmi mai vine în minte, acum, niciunul)

Sursa foto.

Sunt un om bun. Sau cel puțin așa cred eu că sunt. Trăiesc împreună și cu alți oameni, muncesc cu și împreună cu ei. Nu trec prin viață cu nepăsare. Trăiesc sincer bucuriile altora, emoțiile lor devin și ale mele, reușitele lor îmi umplu sufletul. Uneori sunt atât de copleșită de ceea ce li se întâmplă, încât nu îmi stăpânesc lacrimile. Nici necazurile lor nu mă lasă indiferentă. Mă străduiesc să întind o mână, să exprim un gând care să aducă puțină alinare, și da, uneori plâng.
Sunt un om bun. Sau cel puțin așa cred eu că sunt. Dar nu despre asta este vorba acum. Cei care mă cunosc mă știu exact așa cum sunt, cu toate ale mele, bune și rele adunate, cei care mă citesc s-ar putea lăsa amăgiți de cuvinte. Ar fi deci, inutil să povestesc despre asta. S-a întâmplat însă, ieri, să realizez că sunt un om bun, dar care din nefericire a pierdut ceva pe drum…

Ce?
Nu am spus nimic neadevărat când am vorbit, mai sus, despre empatia pe care o am pentru  fericirea și tristețea altor oameni. Dar pentru ca adevărul să fie complet, va trebui să recunosc că lucrul acesta se întâmplă atunci când cei în discuție îmi sunt în imediată vecinătate. Și doar uneori când este vorba de necunoscuți. Cumva, nu știu cum, așa cum nu știu nici dacă mi-a aparținut vreodată în totalitate, am pierdut pe drum capacitatea de a mă bucura de lucrurile pozitive, indiferent de unde ar veni. La fel cum am pierdut și solidaritatea sau compasiunea venite din aceeași zonă.

Când?
Când s-au întâmplat toate lucrurile astea?

Poate atunci când ofer 1 leu unui cerșetor, doar pentru că sunt grăbită și vreau să scap de insistențele lui, deși știu prea bine că ar putea fi doar o unealtă în mâinile unora, care din asta fac bani.

Poate că atunci când, la fel de grăbită, îi dau Mirelei coșul la ieșirea din supermarket. Sunt doar 50 de bani și mă pot lipsi de ei. Deși știu că Mirela merge mai des decât mine pe o terasă, la pizza sau să se spele pe cap la coafor.

Poate atunci când în stația de autobuz (și uneori la ușă acasă) mă abordează oameni care adună bani pentru cazuri umanitare. Nu bag mâna în buzunar de data aceasta, dar gustul este tot amar. Unii chiar reprezintă asociații constituite perfect legal, adică de mâna cu legea iau bani de la oameni, bani care au un traseu mai mult decât ciudat. 60% îi revine celui care i-a încasat, iar restul… restul nu mai știu cum sunt împărțiți (doar atât a ajuns la mine de la un reprezentant al unei astfel de “cooperative”, în timp ce îi făceam legitimații). Dar pentru că este în logica lucrurilor faptul că cineva păstorește asociația, că există probabil un contabil care trebuie plătit și că transportul “încasatorilor” în diverse locații costă… tind să cred că nu mai rămâne aproape nimic.

Poate când privesc avalanșa de cazuri cu probleme expuse cu generozitate pe Facebook sau care îmi parvin pe e-mail. Povești cusute cu ață albă. Fie persoana care are nevoie de ajutor este studentă în anul IV și are doar 20 de ani, fie ești invitat să dai like&share cu promisiunea că cineva va pune 1 cent pentru acțiunea ta (asta ca să dau doar două exemple).

Cum?
Dacă toate cele pe care vi le-am împărtășit seamănă a scuze, nu, nu am vrut să fie așa ceva. Sunt doar încercări de a afla cum se face, de uneori, lucrurile nu mai ajung până la mine. Sau dacă ajung, trec adesea fără să atingă nimic. Să fie neîncredere, să fie veșnica scuză a lipsei de timp (consumat fie în încercările de a avea mai mult și mai bun, fie rezolvând tot felul de probleme, de care nimeni nu este ferit) sau poate că sintagma “om bun” este pe cale de dispariție, lovită de “maladia” vremurilor noastre, iar eu sunt printre cei care începe să sufere de ea?
Nu vreau să îmi spuneți că sunt un om bun. Nu-mi folosește la nimic. Mai folositor mi-ar fi să mă trageți câteodată de mânecă și să îmi amintiți că aș putea fi mai des așa. Știu că nu mă pot bucura de bucuria fiecărui om de pe pământ, așa cum nici lacrimile nu mi-ar ajunge să plâng necazurile tuturor. Știu că nu mă aflu într-o poziție din care să fac daruri tuturor. Uneori însă este posibil să fie de ajuns un gest mic sau un gând bun. Căci doar pic cu pic se face un râu și strop cu strop se face o mare.
Voi ce credeți? Am putea fi mai buni decât suntem acum?

Aceste rânduri nu ar fi existat dacă, duminică, nu s-ar fi întâmplat să ascult gândurile a două Roxane (coincidență de nume, sau nu?).

Pe ale Roxanei de Biblioteca Județeană Deva le-am citit pe blogul ei. Veți afla acolo că o campanie, inițiată de ea și de colegii ei, s-a încheiat și că a avut succes. Eu o să scriu doar (încă o dată) că mă bucur că m-a tras de mânecă și mi-a adus adus aminte (mie și unor oameni apropiați mie) că gesturile, mai mici sau mai mari, contează. Îți mulțumesc Roxana și mă bucur că te-am cunoscut.

Cealaltă Roxană este una fără blog (și o întreb acum dacă nu s-a gândit niciodată să își facă unul, cred că i s-ar potrivi ca o mănușă un loc în care să își scrie gândurile). Deși ar putea să îmi fie fiică, mă numește și o numesc prietenă. Am fost ieri împreună la un eveniment fericit din familia ei. Unul lipsit de orice festivism. Unul unde toată lumea prezentă a respirat dragoste. Cred că înțelegeți ce spun. Roxana se ocupă de copii cu nevoi speciale și nu este doar munca ei din fiecare zi. O face cu o dăruire și o pasiune cum rar am întâlnit. Și cu enorm de multă iubire. Și m-am întrebat dacă nu cumva, înconjurat fiind de dragoste, o oferi și tu la rândul tău necondiționat. Fiind foarte posibil ca ei, la rândul lor, să o ofere mai departe.

Vă mulțumesc din suflet doamnelor!

Dumnezeu a creat lumea în șapte zile. Eu, blogul pe care îl citiți, în doar în vreo șapte ore. Mărturisesc că cel mai mult a durat rezolvarea unei dileme. Să apăs sau nu butonul Publish? Lucrurile au mers repede pentru că, trebuie să recunosc asta, aveam în spate ceva experiență. Cu vreun an mai înainte, Anca mă ajutase să îmi fac un site și să îl administrez singură. Mi-am adus aminte de învățăturile de atunci și de faptul că mă certa de trei ori pe zi că iar am stricat site-ul. Pentru respectarea adevărului istoric trebuie să menționez că un pic de ajutor am primit și la punerea pe picioare a “Blogului de iarnă”.  După rezolvarea problemei, s-ar fi cuvenit (măcar pentru a păstra simetria cu prima frază) ceva timp de odihnă. Dar deși era o oră destul de târzie, de unde să mai am somn? Îmi înțepeniseră ochii pe StatCounter în speranța că va veni și la mine vreun vizitator. Că doar vibrase întreg universul când am publicat eu primul articol pe nemărginitul internet. Miraculos (sau doar pentru că pe Facebook scrisese copilu’ că “și-a făcut maică-mea blog”) ei (vizitatorii) au început să apară. Nu mulți, însă lor (și Ancăi) le mulțumesc în primul rând pentru că scriu acum. Dacă minunea nu s-ar fi întâmplat, acel prim articol ar fi fost probabil și singurul. Poate că nu aș fi avut păreri de rău, pentru că nu mi-aș fi imaginat ce pierd. Acum știu. Un loc care îmi este foarte drag. Deși este unul imperfect. Pentru că nici eu nu sunt perfectă, pentru că l-am creat după chipul și asemănarea mea.

Ceea ce am scris mai sus nu a fost decât o (prea lungă?) introducere. În ultima vreme am tot citit pe bloguri despre cum să scrii articole de calitate, să atragi comentatori, să te promovezi etc. Evident că nu vreau să dau lecții despre lucrurile acestea (în cinci luni de când scriu nu am adunat o experiență prea vastă). M-am gândit însă că ar fi util (poate) să schițez câteva întrebări pe care eu mi le-am pus în perioada aceasta. Le voi răspunde eu prima, iar dacă veți intra și voi în joc, poate punem lucrurile cap la cap, poate  învățăm unii de la alții câte ceva sau, în cel mai rău caz (ăla în care trec învățăturile pe lângă noi), poate ne amuzăm de stângăciile pe care fiecare le-a avut la început.

1. Ce să scriu pe blog?
Ingredientul principal al unui articol bun ar fi (după părerea mea) originalitatea. Dar de unde atâtea subiecte inedite? Până la urmă nimic nu este nou sub soare, iar ideile pe care le expunem pe blogurile proprii au fost tocate mărunt deja sau întoarse pe toate fețele. Ce ne deosebește? Stilul. Unii scriu cu haz, alții poetic, la unii dezbaterea este sobră, la alții (și mă declar făcând parte dintre ei) citim gânduri amestecate, întrebări și nedumeriri. Aceeași Mărie cu altă pălărie? Eu aș zice că da. Și dacă expresia este folosită de obicei în sens peiorativ, eu o folosesc aici pentru a-mi arăta admirația. Suntem atât de asemănători, dar totuși atât de diferiți. Se întâmplă ca diferența să fie făcută de pălărie sau de câte de o nuanță.
Ce scriu eu? De toate. Uneori amintiri care mă năpădesc și nu-mi dau pace, câteodată mă agăț de un cuvânt pe care îl aud pe stradă sau la magazin, alteori (fără să copiez) găsesc ideea pe alte bloguri. Articolul de față nu ar fi existat dacă nu citeam astăzi câteva rânduri la Iuliana. Și nu mă întrebați unde este legătura, că nu mai știu.

2. Cât de des scriu?
La mine este simplu răspunsul. Atât de des cât îmi permite timpul. Un articol la două zile (cu mici abateri în plus sau în minus câteodată). Nu țin cont că este luni, sâmbătă sau duminică. Deși se spune că în weekend irosești un subiect, la mine lucrurile nu au funcționat așa. În concluzie scriu când am timp, dar mai ales când am dispoziția necesară.

3. Am un plan editorial?
Când am auzit prima dată expresia asta mi s-a părut un lucru prețios și pretențios. Da am un plan editorial, dacă asta înseamnă că am adunat în agendă mai multe bilețele pe care am mâzgălit câteva cuvinte atunci când mi s-a părut că am o idee genială. Până acum nu am apelat la niciunul. Să zicem că este un plan pe termen lung? Dacă stau bine să mă gândesc, nici nu știu la ce mi-ar folosi o asemenea planificare. De obicei scriu sub impulsul unui moment și cel mai adesea se întâmplă să pornesc de la o idee și până la final să iasă altceva. Din acest motiv nici nu păstrez articole în draft. Am doar un fișier word în care notez linkuri către poze care mi-au plăcut și mai nou către articolele despre care mi-am propus să scriu în fiecare vineri. Pentru că este o inițiativă care îmi place. Recunosc, mi-aș dori să o văd pe cât mai multe bloguri.

4. Cum îmi promovez blogul?
Principalul instrument este Facebook. Mi-a luat multă vreme până să îmi fac curaj să îmi distribui articolele prin intermediul lui. Mă simțeam, cumva, ca o mireasă tomnatecă care vine la ofițerul stării civile însoțită de câțiva plozi, dar îmbrăcată în rochie albă imaculată și cu cunună de lămâiță pe cap. Am depășit momentul. Mai am însă (încă) probleme cu primul comentariu pe un blog nou.
Nu știu SEO și deși sunt prezentă în câteva grupuri de pe FB, le găsesc mai degrabă inutile. Mi se par ca niște vitrine în care toată lumea expune marfă și mă întreb dacă cineva citește vreun articol distribuit acolo. De câteva ori eu am găsit articole interesante. Printre cele care promovează afaceri (care deși se numesc tot bloguri, eu nu le prea găsesc locul acolo).

5. Mă uit la trafic și la statistici?

Când am hotărât să îmi fac blog, mi-am spus că o fac pentru mine. Mi-am dat seama că greșesc după ce am apăsat prima data Publish. Da, scriu pentru că îmi place și îmi face bine, dar în egală măsură mă bucură fiecare vizitator. Nu contorizez traficul de 100 de ori pe zi, dar încă mă fascinează graficele și statisticele. Îmi place că aflu din ce țări și orașe sunt oamenii care mă citesc, pe ce cale au ajuns la mine, cât au zăbovit în casa mea. Scriu pentru mine, dar și pentru fiecare cititor în parte.

6. Particip la concursuri?
Da, eu particip (de fapt s-a întâmplat până acum de două ori). Și o să particip de fiecare dată când o să îmi placă foarte mult un premiu. Cu condiția ca și provocarea căreia trebuie să îi fac față să îmi fie pe plac.  Astfel nu am grija faptului că mi-aș putea agasa cititorii cu prea multe linkuri sau cu articole altfel decât scriu de obicei. La fel aș proceda și dacă mi s-ar propune să scriu advertoriale. Da, aș scrie pentru bani (stați liniștiți, încă nu se pune problema despre așa ceva) dacă ar trebui să promovez ceva în care cred. Cum mi-ar sta mie să laud nu știu ce iaurt, cânt toată lumea știe că nu am mâncat în viața mea așa ceva?

7.  Îmi plac comentariile?
Îmi plac comentariile de pe blogul meu și mă străduiesc să răspund fiecăruia dintre ele, iar dacă nu o fac înseamnă doar că nu am avut timp sau că atunci când mi-am făcut cineva scrisese deja un răspuns asemănător cu al meu.

Nu moderez comentariile. S-a întâmplat doar o singură dată și asta pentru că era o informație de interes doar pentru mine. Am învățat multe lucruri de la cititorii mei și de aceea le apreciez opiniile. Cele pro, dar și pe cele contra. Nu voi tolera însă niciodată atacul la persoană (a mea sau a altora) sau proasta creștere.

Îmi place să comentez pe alte bloguri. Când am timp și ceva de spus. Există și situații în care tac cu toate că mă aflu în fața unui articol foarte bun. Se întâmplă să ajung la acel articol când deja zece comentatori au exprimat aceeași idee pe care aș fi scris-o și eu. Mi se pare că a unsprezecea este deja prea mult. Sau mai există un gen de articole în fața cărora amuțesc. Acelea care îți taie răsuflarea, care au o sensibilitate și o frumusețe pe care ai senzația că o întinezi spunând ceva. Recunosc că sunt și subiecte la care nu am nimic de spus.  De fiecare dată când am scris ceva pe un blog, revin să citesc un eventual răspuns. Nu scriu niciodată pe blogul cuiva doar ca să am un link agățat.

Pentru că am început articolul cu cifra șapte o să mă opresc doar la aceste șapte întrebări. Vă încumetați să răspundeți la una sau mai multe (sau de ce nu la toate)? Voi v-ați mai pus și alte întrebări în decursul timpului?

Ieri, puțin după prânz am intrat într-o farmacie. Nu am pățit nimic, sunt bine, sănătoasă, stați liniștiți.  Coadă. M-am gândit că s-o fi declanșat ceva molimă și eu nu știu. Din fericire, cei care stăteau la rând s-au dovedit că erau cumpărători (ca și mine) de nimicuri care nu au nicio legătură cu boala și lucrurile s-au mișcat repede. Domnul din fața mea, mai în vârstă și parcă scos din cutie, a cerut vânzătoarei (oare tot vânzătoare i se zice și doamnei care vinde într-o farmacie?) o cutie de cremă Nivea (cu accentul pus pe a). Imediat ce a apărut pe tejghea cutia albastră, binecunoscută zic eu, omul a început să protesteze. El o dorea pe cea verde cu o floare desenată pe ea. Preț de un minut s-a discut dacă există sau nu există așa ceva. Fiecare dintre cei doi își susținea afirmația cu tărie și cu argumente. Totul s-a terminat când domnul a identificat pe un raft cutia discordiei. Bineînțeles crema nu era Nivea, era una aparținând unui alt brand.
O întâmplare banală o să îmi spuneți. Banală am găsit-o și eu, dar în drum spre casă mi-am dat seama că și eu folosesc multe cuvinte care desemnează un brand când de fapt mă refer la produsele altui fabricant. Orice pantofi sport din casă sunt adidași, la birou întotdeauna fac un xerox, niciodată o fotocopie, iar mașina unui vecin de pe prima scară este jeep (deși sunt convinsă că marca este alta, n-aș putea spune care cu exactitate, că nu mă pricep).
O dată făcută această constatare am încercat să îmi aduc aminte cât mai multe branduri care și-au împrumutat numele întregii game de produse din care fac parte. Și am mai descoperit câteva. Unii cumpără încă dero sau perlan (deși pe cutie scrie altceva), celebrele cărămizi colorate din plastic sunt numite de către toată lumea lego, cuvântul pampers desemnează orice scutec absorbant existent pe piață. Dacă stau bine să mă gândesc și atât de folositul frigider vine tot de la numele unei companii care îl producea (împreună cu alte obiecte electrocasnice). Se numea “Frigidaire”, lucrurile se întâmplau prin anul 1916, dar cine își mai amintește de ea.
Și uite așa, o grămadă de nume proprii devin substantive comune și nici nu ne trece (de cele mai multe ori) prin minte că au fost cândva numele unui singur produs.
Dincolo de branduri și alte nume proprii au fost atribuite unor lucruri devenind, în timp, substantive comune cu număr, gen și caz. Atlasul geografic cu hărți vine de bună seamă de la zeul Atlas (care a fost desenat pe coperta primei culegeri de acest gen), badmintonul de la castelul cu același nume, unde se juca ceva asemănător, iar ghilotina de la numele celui care a propus-o spre folosire (Joseph Ignace Guillotin).
Nu o să vă întreb dacă voi folosiți în vocabularul vostru astfel de cuvinte, pentru că sunt convinsă că da. Mi-ar plăcea însă să îmi scrieți dacă vă mai amintiți și altele. Iar în cazul brandurilor, care credeți că este efectul acestor transformări? Fac bine sau rău companiilor care au lansat produsul original? E un motiv de mândrie sau dimpotrivă, folosirea numelui lor le face rău?

M-a fascinat întotdeauna sintagma “cei șapte ani de acasă”. Cele câteva cuvinte relevă o stare de fapt cunoscută oricui le aude. Deși pe parcursul timpului cei șapte ani (premergători începerii școlii) au devenit șase, iar desăvârșirea bunelor maniere are nevoie de mai mult timp, expresia nu și-a pierdut nimic din forța cu care exprimă prezența (sau absența) traiului în condiții bune alături de ceilalți. Că vii pe lume într-un palat sau într-o casă cu gard de nuiele politețea nu-ți este scrisă în stele sau în ADN.  Trebuie să o deprinzi pas cu pas. Și ca la orice construcție trebuie să începi cu grinzi solide, așa cum sunt învățăturile pe care orice familie ar trebui să le ofere în primii ani de viață copiilor lor.
Secretul unui comportament civilizat față de semenii noștri este decantarea bunelor sau proastelor obiceiuri. Nu mi-am propus să scriu despre rolul familiei, școlii sau anturajului în realizarea acestui lucru. O să abordez o altă față a problemei, cea amuzantă. Pentru că atunci când vorbim de bunele maniere există și așa ceva. Normele de conduită s-au schimbat de la o generație la alta, iar unele deși au rămas actuale ca gesturi,  în timp au ajuns să însemne altceva.
Termenul de “etichetă” are ca punct de plecare supărarea grădinarului de la curtea regelui Ludovic al XIV-lea. Se spune ca vizitatorii călcau peluzele sale pline de culoare, iar el a așezat la marginea acestora “etichete” care îndemnau la evitarea acestui lucru. Nobilii nu s-au dovedit prea atenți la cuvintele afișate. Doar decretul monarhului care a stipulat respectarea lor l-au scăpat pe grădinar de griji.
Obiceiul bărbaților de a oferi flori femeilor este originar din Evul Mediu. Explicația lui însă nu are nicio legătură cu motivele pentru care astăzi primim flori. În niște vremuri în care baia era considerat ceva murdar (fiind un eveniment care se întâmpla cam o dată pe an) florile aveau darul de a îndepărta “parfumul” nu tocmai plăcut al doamnelor. Gestul care este astăzi un semn al bunelor maniere era atunci doar un serviciu pe care domnii și-l făceau lor înșiși. Și îi înțeleg. Cum să faci declarații de iubire în nopți cu cer înstelat unei femei cu mirosuri… tari?
De fapt, pe parcursul istoriei, lipsa de igienă a fost o realitate generală, fiind prezentă chiar și la case mari. În plin secol al XVIII-lea curtenii regelui Franţei purtau haine de vis, din cele mai fine mătăsuri, dar se  scărpinau cu un beţişor metalic sub perucile “aripi de porumbel” pe care le purtau. De ce? Foarte simplu: erau plini de păduchi. Ca să nu mai vorbim că puțeau. Parfumierii epocii au avut mult de lucru și nu au fost ținuți pe la porți. Erau oameni importanți. Pentru că doar ei aveau esenţe destul puternice pentru a acoperi mirosurile dezagreabile (sau mă rog, așa credeau cei care apelau la acest tratament). Punctul culminant al acestei epoci a fost momentul în care Regele Ludovic al XVI-lea nu a făcut baie timp de patru ani.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, în anumite tari din Europa, lupta cu mirosurile a fost înlocuită cu cea pentru… gleznele femeilor. Considerate un fel de organe intime, surprinderea lor cu privirile aducea nori negri pe cer și dezlănțuia uragane. Pentru gestul lipsit de etichetă (care astăzi ni se pare ridicol) au avut loc dueluri pe viață și pe moarte. Asta în condițiile în care decolteul generos al doamnelor era obligatoriu de expus oricărui ochi de muritor în toată splendoarea lui. De dragul etalării bijuteriilor, desigur.
Bărbații dau “noroc” unul cu altul din cele mai vechi timpuri. Întotdeauna mâna întinsă este cea dreaptă. De ce? Originea gestului oferă explicația. În trecut își prindeau reciproc brațele căutând existența unei eventuale arme. Majoritatea oamenilor fiind dreptaci, măsura de precauție era folositoare. Ar mai exista și o altă explicație pentru folosirea mâinii drepte pentru salut, dar pentru că vine din vremurile de dinaintea apariției hârtiei igienice o să o trec sub tăcere.
Deși mi-am propus ca acest articol să fie doar amuzant, nu pot încheia fără să mă opresc și la o chestiune serioasă. Una legată de blogging. Există un cod al manierelor elegante în online? Îl respectăm cu toții? Vi s-a întâmplat să fiți tratat nepoliticos pe un blog unde ați fost vizitator sau chiar pe blogul vostru? Eu am avut o astfel de experiență și sunt curioasă dacă li s-a mai întâmplat și altora.
La final o să vă spun că articolul răspunde provocării care a fost lansată de psi-word și este o încercare de a folosi o duzină de cuvinte date, într-un articol. Voi adăuga și un îndemn. “Dacă nu putem fi mai buni, să încercăm să fim măcar politicoşi”. (N. Steinhardt)

O necesară explicație
Unul dintre blogurile pe care le citesc de multă vreme (și cu plăcere de fiecare dată) este cel al lui Dojo. De aproape două săptămâni “se desfășoară” acolo un nou editor. Liliana Satmari-Vulcan. I-am urmărit cu interes articolele, iar unul dintre ele (Doamnă, suntem o generație blestemată…) s-a dovedit a fi foarte aproape de sufletul meu. Tema articolului despre care am pomenit este legată de viața unei generații, cea a “decrețeilor”. Deși sunt născută cu trei ani mai înainte de apariția “celebrului” decret, m-am regăsit și eu printre rânduri. Nu vreau să reiau ideile expuse acolo. S-a comentat mult pe marginea subiectului, iar cine ar dori să mai adauge ceva sunt convinsă că va fi bine primit. Doresc însă să răspund unuia dintre comentatori. Pentru că schimbul de replici dintre noi a alunecat la un moment dat spre o altă zonă, mi s-a părut corect și de bun simț să mut discuția aici. Sper să dea curs invitației mele. Despre ce este vorba? Puțină răbdare.
Oaie neagră sau țap ispășitor?
Cunoașteți desigur cele două personaje. Așa cum, probabil, ați fost martori de multe la căutarea unui argument pentru care lucrurile merg prost. Deși supuși greșelii (căci oameni suntem, nu-i așa?), ne vrem curați ca lacrima, perfecți și fără pată. Niciodată nu suntem de vină (sau mă rog, nu în totalitate). Găsim argumente și scuze. Și arătăm cu degetul. Spre oaia neagră (pe care nici apa Dunării nu o poate spăla de toate păcatele). Trăiește doar la un pas distanță de noi și datorită ei nu suntem noi în apele noastre. Expusă oprobiului public, nefericita cu blană întunecată, își cară păcatele (unele ale ei, altele “împrumutate”) cum poate. Și prin nu știu ce inginerie (nu una genetică, vă asigur) evoluează spre o nouă creatură. Țapul ispășitor. Vi se pare că  transformarea este irelevantă? Mie mi se pare uriașă. Dacă pe oaie, așa neagră cum e, o acceptăm în mijlocul nostru, pe țap îl dorim afară din cetate. Mărturisim asupra lui toate păcatele (cu cât mai multe, cu atât efectul va fi mai spectaculos) și ducă-se pe pustii. Unde poate să moară o dată ce și-a îndeplinit menirea (cel puțin așa zice Vechiul Testament).
Când personajele de mai sus sunt izolate și apar pe ici, pe colo, în mod aleator, aș zice că avem de-a face cu accidente. Dar ce te faci când fenomenul este multiplicat până la rangul de turmă?
Legătura
De bună seamă există o legătură între cele două părți ale articolului meu. Comentariul care m-a determinat să scriu toate aceste lucruri (au fost mai multe, dar o să mă opresc doar la unul) este: “de vină este generaţia care tocmai ajungea la maturitate în Iepoca Raţiilor şi Cozilor şi care se zbătea să facă o meserie intelectuală”. Iar vinovăția despre care se vorbea a fost suma neajunsurilor și neîmplinirilor în care ne trăim viața. Așa cum spuneam la început, nu vreau să reiau acel subiect. Ideea despre care vreau să scriu este alta.
Culpabilizarea colectivă
Împărțim lucrurile și oamenii în categorii. Vorbim despre sisteme, clase sociale, categorii profesionale. Aparținem, datorită unor caracteristici comune, unor grupuri. Vârsta, sexul, etnia, religia, convingerile politice. Suntem români sau nemți, ingineri sau brutari, catolici sau reformați, conservatori sau social-democrați. Și nu numai… exemplele pot continua. Sunt mai buni unii oameni decât alții? Cu siguranță, dacă ne referim la indivizi și îi judecăm pe fiecare în parte. Există vinovați pentru lucrurile rele care ni se întâmplă? Bineînțeles, doar furtunile se iscă uneori din senin, sursa relelor este aici pe pământ.
Și acum întrebarea care nu îmi dă pace. Cine este de vină? Unul sau altul dintre indivizi sau tot grupul?
Vă mărturisesc că dacă singurul exemplu de culpabilizare colectivă ar fi fost cel al generației mele (catalogată ca fiind cea care n-a făcut nimic pentru ca să ne meargă bine), discuția aceasta nu ar fi avut loc. Dar mi-au venit în minte și alte exemple. Unele foarte actuale. Auzim mereu în jurul nostru că:
- Profesorii sunt de vină pentru starea dezastruoasă a învățământului.
Adevărat. Cunosc o mulțime de dascăli slab pregătiți sau nepăsători.
Fals. Cunosc profesori cu o ținută morală impecabilă. Dedicați meseriei lor și cu rezultate remarcabile.
- Medicii sunt hoți și șpăgari.
Adevărat. Există doctori care așteaptă bani ca să te opereze, consulte sau să te trimită la un specialist.
Fals. Cunosc medici care nu primesc nici un vârf de ac. Care refuză orice “atenție”. Care își fac meseria ca la carte.
- Generația tinerilor din ziua de azi este una da ratați.
Adevărat. Jumătate dintre ei au picat la BAC, nu citesc, sunt indecenți și aroganți. Nu au cultură generală, sunt indolenți și uneori agramați.
Fals. Există copii cu performanțe deosebite.  Politicoși și cu bun simț. Hotărâți și care știu ce vor.
Aș putea continua cu exemplele (bucureștenii sunt…, ardelenii sunt…, ziariștii sunt… , blondele sunt… etc.), dar mă opresc aici.
Cât de corectă este culpabilizarea colectivă? Putem distribui uniform vinovăția într-un grup? Numărul (mai mic sau mai mare) de inocenți dintr-o categorie își merită statutul de țapi ispășitori doar pentru că aparțin acelei categorii (mai ales că de cele mai multe ori apartenența nu a fost alegerea lor)? Vinovăția colectivă nu este mai degrabă o ascunzătoare bună pentru adevărații vinovați?
Discuția este complicată, iar eu puțin pricepută la analize de acest fel. Cred însă în adevărul lui “dvide et impera”.  Cu cât mai mulți vinovați, cu atât mai bine. Învrăjbește-i și-ți va fi ușor să îi stăpânești. În plus, nici nu este așa costisitor. De ce să porți războaie în care să consumi resurse și energie? Asmute-i unul asupra altuia. Se vor mânca între ei, făcându-ți sarcina mai ușor de rezolvat.
Este vinovăția colectivă o formă de manipulare? Cât de ușor de manipulat credeți că suntem?
Post scriptum
“Într-o ţară depărtată, exista cu mulţi ani înainte o Oaie neagră. A fost executată. Un secul mai târziu, cuprinsă de regrete, turma i-a ridicat o statuie ecvestră care se asorta perfect cu restul parcului. Aşa, în succesie, ori de câte ori apăreau oi negre, erau întâmpinate cu gloanţe, pentru ca astfel generaţiile viitoare de oi normale să se poată perfecţiona în arta sculpturii.”
(Augusto Monterroso)