Astăzi, la 16.30 fix, când mă pregăteam să plec de la birou (fără să fiu prea sigură că vreau să fac asta) am aflat și eu că vine (iar) apocalipsa. De la Adelina. Am rugat-o repede pe Anca să-mi confirme ziua exactă când este planificată și nu am stat să analizez prea mult fenomenul. Pentru că afară tocmai părea că vine potopul. De aici și ezitarea de a-mi părăsi locul de muncă, nu din cauză de hărnicie subită, cum poate v-ați imaginat.

O vreme, preocupată de lucruri mult mai importante (împrumutat umbrelă și făcut planuri de evitat băltoacele care deveniseră de-a dreptul ape curgătoare cu debit în creștere), am uitat de sumbra profeție. Dar o dată ajunsă în autobuz, la adăpost de stihiile naturii, după ce am ascultat cea mai halucinantă conversație din această vară, una în care mai mulți călători îl rugau pe șofer să oprească clima și să dea, dacă se poate, puțină căldură, m-am adâncit în gânduri.

Mi-am amintit că, în copilărie, una dintre obsesiile mele a fost anul 2000.  Auzisem, nu știu de unde, că este anul în care lumea se va sfârși. Seri la rând îmi socoteam în minte câți ani o să am atunci și mă cuprindea teama. Inima îmi bătea mai tare, încercam să îmi imaginez cam cum ar veni sfârșitul ăla și mă linișteam oarecum doar când îmi aduceam aminte că evenimentul va avea loc într-un viitor îndepărat (așa percepeam eu timpul atunci). Dar obsesia revenea. Nimeni nu mi-a alungat vreodată temerile. Poate pentru că nici eu nu am cerut lămuriri și nu le-am mărturisit vreodată cuiva. Ba mai mult, la un moment dat, nu-mi mai amintesc prin ce an să fi fost, s-a mai zvonit un sfârșit. Era ceva legat de trei sărbători care picau în aceeasi duminică, era una de primăvară asta îmi amintesc, și un vânticel parcă iscat din senin la orele amiezii m-a făcut să tremur puțin. Copil.

Trecerea anilor a risipit teama. Ba mai mult, bonus, mi-a adus un scepticism accentuat. Nu cred în profeții, vrăjitorii, ghicit, horoscoape, premoniții, chestii paranormale. E cam aiurea alăturarea acestor elemente, știu. Dar nu numai maturitatea (însoțită, se presupune, de mai multă înțelepciune) mă face să nu cred în aceste lucruri. Un rol important îl are și avalanșa de pricepuți în aceste domenii. Sunt scoși de la naftalină tot mai mulți prooroci și apar o grămadă de contemporani înzestrați cu daruri care mai de care mai spectaculoase. Scopul, clar, este unul comercial. În anumite zone ale societății și în anumite conjuncturi chestiunile acestea se vând bine.

Revenind la ziua de mâine, nu am putut să nu mă gândesc că apocalipsa asta pică într-o zi chiar nepotrivită. Va fi puțin exploatată din punct de vedere mediatic, umbrită de alte evenimente care ocupă deja prime time-ul televiziunilor. Este mai ușor, nu, să tragi foloase din certitudinea morții a doi oameni (regele țiganilor și mai nou mama Monicăi Gabor) decât din dispariția ipotetică a populației întregii planete.

Probail articolul meu nu este unul original. Mulți oameni vor fi scris pe tema asta. Și nici unul foarte elaborat, implicațiile unor astfel de fenomene fiind foarte complexe. Dar s-a întâmplat să îmi amintesc astăzi niște trăiri și senzații din copilăria mea. Și să mă întreb dacă un copil din ziua de astăzi, spectator întâmplător sau nu la tot felul de prevestiri sumbre, le percepe ca pe o amenințare. Dacă îl înspăimântă ce aude la televizor și dacă somnul lui este tulburat de imaginile apocaliptice descrise din dorința de a aduce unora mai mulți bani în buzunar.

De câteva zile s-a cam așternut praful pe blogul meu. Și tăcerea. A mea, căci câte un comentator s-a mai rătăcit pe aici.

De câteva zile expresia “buget de timp” mi se pare foarte, foarte grăitoare, căci nu fac altceva decât să împart orele și minutele, se le mut dintr-un loc în altul, să analizez ce mi-ar aduce mai multă eficiență și cum m-aș putea organiza mai bine. Nu spun aceste lucruri ca să mă plâng, căci eu mi-am creionat programul acesta și mi l-am asumat de multă vreme. Era doar o explicație a faptului că la capitolul “blog” îmi dă cu deficit.

De câteva zile mi-am dorit să scriu acest articol. Oarecum ciudat, având în vedere că de obicei orice idee pe care nu o pun imediat pe “hârtie” se pierde în neant.

Acum câteva zile Adrian a scris un articol. Unul frumos în care sub pretextul unei ședințe de terapie în grup (deși susurul Bistrei este mai degrabă magie decât terapie) și-a menționat prietenii din blogosferă. Și undeva, fără să îmi spună un lucru pe care nu îl știam, a pomenit despre faptul că fetele care scriu sunt în număr mai mare decât băieții. Cel puțin în cercul în care ne învârtim noi.

De la articolul său a început șirul constatărilor și întrebărilor mele.

Suntem întradevăr mai multe fete în blogosferă? Și dacă răspunsul este da și aparențele nu mă înșeală, voi constata că blogurile cele mai citite și considerate cu cea mai mai mare “greutate” aparțin băieților. Există, bineînțeles, și fete care se bucură de notorietate, dar nu știu dacă vreuna atinge cota de succes care aparține genului masculin.

Pornind de la aceast gând rotițele minții mele au început să se miște. Și fără a genera o comparație între femei și bărbați, am ajuns să fac și alte constatări. Mai toate favorabile sexului puternic. Cei mai mari scriitori, cei mai mari compozitori, cei mai bine cotați creatori de modă, cei mai inspirați parfumieri, cei mai importanți oameni de stat, cercetători, regizori, chiar și bucătari sunt în marea lor majoritate bărbați. Oare de ce ei, bărbații, ajung să atingă aproape perfecțiunea (și uneori chiar pe ea) în anumite domenii și noi, femeile, o facem mai rar?

Nu cred că îmi va spune cineva că persoanele de sex masculin sunt înzestrate cu mai multe calități decît cele de sex feminin. Și noi, asemeni lor și uneori chiar mai mult decât ei, suntem binecuvântate cu talent, avem putere de muncă, iubim frumosul, dorim să reușim. Știu că suntem diferiți și că nici măcar egali (din anumite puncte de vedere) nu ne putem considera. Așa cum știu că genetic am fost programați să funcționăm altfel. Și totuși… Noi ne pierdem undeva pe drum? Suntem contruite să ne risipim în milioane de direcții, iar ei să reușească canalizându-și pasiunile și cunoștințele într-una singură?

Există, desigur, și femei celebre. Au schimbat cursul istoriei, au revoluționat știința,  au ridicat frumosul la rang de artă. Marea majoritate însă s-au oprit undeva pe drum. Și nu cred că nu au avut puterea sau determinarea necesară să meargă mai departe. Poate că, mai empatice decât sexul opus, s-au abătut mai des de pe propria lor cale. Uneori alegând-o pe cea aflată în umbra unui bărbat. O fi o consolare faptul că, așa cum se spune, în spatele unui bărbat puternic se află o femeie și mai puternică?

Femei și bărbați, poate nu suntem decât jumătăți care împreună desăvârșim perfecțiunea sferei. Uneori.

Acest articol nu este decât o înșiruire de gânduri răzlețe, pe care nu am reușit să le adun așa cum am intenționat. În niciun caz nu este o încercare de a stabili cine și de ce este mai bun. Pentru că nu cred că există, în cazul acesta, mai bun sau mai puțin bun.

Îl cunoașteți pe omul acela căruia orice i-ai spune îți răspunde cu “Da, dar…” sau orice ai face îți va da o replică de genul “Stai să vezi cum am făcut eu, că este mult mai bine așa…”? Cu siguranță că l-ați întâlnit, multiplicat în zeci de exemplare, încercând să demonteze orice acțiune sau cuvânt al celor din jurul lui. Nu o să mă lansez în analiza acestei tipologii de individ. Probabil că substratul acestui comportament este dat de o încrengătură de factori care îl determină și uneori îl duce până la obișnuință. Cauzele lui ar putea fi multe, de la dorința de a epata până la nevoia de a demonstra că știi și că poți. Sau ar putea fi o încercare de a ascunde anumite slăbiciuni. Sau de a arăta celorlalți că ești altfel decât turma.

Acuma, nici mie nu-mi place spiritual de turmă. Și eu caut să nu mă înregimentez anumitor tendințe doar pentru că sunt la modă. Dar fac toate lucrurile acestea pentru că încerc să adaptez comportamentului meu doar lucrurile care mi se potrivesc, care mă fac să mă simt în largul meu și care mă scutesc de situații penibile. În niciun caz nu urmăresc să demonstrez că sunt buricul pământului sau posesoarea adevărului absolut.

Dar gata cu considerațiile de ordin psihologic și sociologic (așa or fi fost?), ideea este alta. Am observat (și voi cu siguranță la fel ca mine) că a devenit o modă să fii împotriva lucrurilor care sunt la modă sau doar folosite obișnuit, de multă vreme, în viața de zi cu zi. Nimic rău, aș zice… dar vehemența unora în a exprima acest lucru devine supărătoare.

Ieri Facebook-ul a fost plin de urări adresate Mariilor și Marinilor. Evident că au fost voci care s-au revoltat împotriva avalanșei de astfel de mesaje. Deși poate unele (mesaje) au fost adresate cu rost, nu doar la grămadă, tuturor celor care s-ar putea să se numească așa. Înțeleg și nu înțeleg supărarea. Om bun, cine te oprește să îi scoți din listă pe cei care abuzează de peretele tău virtual? Tot ieri a apărut un nou trend. “Nu se fac urari de 15 august”. Serios? De când? Am trăit ceva vreme pe acest pământ și este prima oară când aud așa ceva. Am fost într-o eroare perpetuă și am înfăptuit păcate de moarte până acum? A trebuit să am cont pe Facebook ca să mă (i)luminez în sfârșit? Evident îndemnul de a nu face urări (rostit pe un ton bland sau imperativ de-a dreptul) a fost însoțit de explicații pertinente (?). Se prăznuiește Adormirea Maicii Domnului și cum este vorba despre moarte nu se cade să spunem “La mulți ani”. Eu nu sunt prea la zi cu cele sfinte, dar din ce am citit pe ici pe colo, adormirea a fost urmată de înviere și simbolizează învierea muritorilor de rând atinși de Divinitate. Deci? Ca să nu mai vorbim că “La mulți ani” este o urare laică și ar trebui, până la urmă, să nu o folosim în nicio împrejurare legată de nume de sfinți. Dar despre asta nu a pomenit încă nimeni.

Nu explicațiile sunt subiectul acestui articol ci vehemența unora. Și dorința exagerată de a-și impune anumite puncte de vedere. Altfel, fiecare face ce vrea și mă întreb dacă, cei atât de înverșunați, au făcut urări celor apropiați lor în această zi. Sau le-au spus că au descoperit anul acesta că nu se cade?

Să fii împotriva anumitor sărbători nu este un lucru nou. Ne plângem că totul a devenit comercial și și-a pierdut farmecul. Așa este, dar farmecul sărbătorilor îl dau cei din preajma noastră și sărbătoarea este așa cum ne-o facem noi, nu cum ne-o povestește crainicul de la televizor sau agitații de la cozile din supermarket. Și nimeni nu ne obligă să ne înghesuim în locuri supraaglomerate. Pentru unii e “cool” să se amestece în mulțime, pentru alții e ”cool” să se plângă de așa ceva. Nu e mai simplu să facă fiecare ce îi cade bine?

Să fii împotrivă doar pentru că alții sunt pentru. Și să îi privești cu dispreț pe cei din a doua categorie. Oare cu ce drept? Nu este mai bine să-ți asculți inima? Să sărbătorești ce dorești, să dai SMS-uri sau să spui „La mulți ani” cui dorești și puțin să îți pese dacă este la modă sau nu? Până la urmă lucrurile astea se fac din suflet, nu pentru că este în trend sau nu la un moment dat. Și în niciu caz pentru că unii care se cred lideri de opinie decretează că anul acesta NU sau că anul viitor DA.

Te-ai gândit vreodată că ceea ce este al tău nu are aceeași strălucire cu ceea ce aparține altora? Recunosc că, fără să fiu nemulțumită de ceea ce am sau invidioasă în vreun fel, de multe ori mi s-a părut mai bun, mai strălucitor sau mai fascinant ceea ce este dincolo de ograda mea. Așa și cu vacanțele. Mi-am dorit să părăsesc orașaul meu cenusiu și am alegrat după culoare și armonie spre alte zări. Și am găsit lucrurile după care tânjea sufletul meu. Dar…

Ieri am intrat într-o Hunedoară acoperită de nori, cu un ușor regret că mi-am scurtat clipele de libertate, dar plină de energie. Am mers încet pe bulevardele nu de multă vreme asfaltate, mărginite de trotuare perfecte și umbrite de o parte și de alta de coroanele generoase ale copacilor care împânzesc orașul. Undeva, nu foarte departe silueta castelului, exact așa cum o lăsasem cu nici o săptămână în urmă. Și mi s-a părut frumos orașul pe care de cele mai multe ori îl declar gri și lipsit de viață.

Mi-am amintit apoi, de o întâlnire cu un cuplu de bucureșteni, la Sighișoara. M-au rugat să le fac o fotografie, apoi s-au oprit cu noi la povești. Făceau un circuit prin țară și veneau de la… Hunedoara. Erau sincer entuziasmați de lucrurile pe care le văzuseră. În timp ce eu… Să fie obișnuința m-am întrebat? Sau mirajul lucrurilor care nu-mi aparțin?

N-a fost o Fata Morgana oaza spre care am alergat nerăbdătoare în ultimele zile. Am străbătut-o la pas, am admirat-o, mi-a colorat retina, mi-a picurat în suflet frumos, m-a încărcat cu energie, m-a fascinat. Mi-a plăcut fiecare clipă.

Drept pentru care v-o arăt așa cum am văzut-o eu.

Și mi-ar plăcea să știu că, în memoria altor oameni, orașul meu se oglindește la fel de frumos.

Că sunt o veche cititoare de bloguri am mai scris pe aici. Prezența mea în mediul virtual ca “scriitoare” mi-a lărgit însă orizontul și blogurile pe care le urmăresc au devenit, cu fiecare zi care a trecut, mai multe. Până la 1 iulie Google Reader a fost instrumentul perfect cu ajutorul căruia am primit informația că a apărut un articol nou în zona mea de interes. Închiderea lui m-a făcut să mă reorientez. Și am ales Feedly. Ușor de folosit și cu posibilitatea de a organiza totul pe categorii mi s-a părut perfect. Am constatat însă că fluxul de informații apare cu întârziere. Ieri lucrul acesta mi s-a confirmat. Un articol pe care îl citisem chiar imediat după ce a fost publicat mi-a fost semnalat la mai bine de o oră după apariția lui. Și m-am gândit că mi-ar plăcea o aplicație care să îmi arate totul în timp real.
Voi cum procedați ca să aflați ce articole noi apar pe blogurile preferate? Ce aplicații folosiți?

Și dacă tot suntem la capitolul “am nevoie de sfaturi”  o să vă mai întreb ceva. Pe multe bloguri am văzut lângă numele scrise în blogroll și titlul ultimului articol publicat de persoana respectivă. Mi se pare interesant și folositor. Știți cum se face asta?

Duminică de lene. După ziua de ieri care a reușit să mă lase fără orice urmă de energie (datorită căldurii pe care am fost nevoită să o suport în fiecare secundă), astăzi mi-am permis să funcționez cu motoarele la minim. Să iau lucrurile așa cum vin și atunci când vin, să nu-mi propun să fac nimic, să nu ies din casă, să dorm, să mănânc înghețată în loc de masa de prânz și prânzul în loc de cină, să vorbesc vrute și nevrute la telefon, fără să am senzația că pierd timp, să trăiesc într-un dolce far niente. Și mi-a reușit. Iar la ora la care scriu, una la care alții se pregătesc de culcare istoviți după o zi plină, eu sunt energică, cu bateriile încărcate și gata pentru încă o săptămână de foc.

În scurtele răstimpuri ale zilei în care m-am simțit în stare să citesc și să pricep ce scrie am bântuit pe bloguri. Miroase peste tot a vacanță. Chiar și acolo unde nu se pomenește de ea. Cu toate astea oamenii scriu, comentează și lucruri de tot felul se întâmplă. Uimindu-mă sau punându-mă pe gânduri.

Într-o gară, din păcate, nu va mai opri niciun tren, tensiunea sau tensiunile au devenit punct de plecare pentru un lucru care va fi frumos (cel puțin așa cred eu), ZeList mă propulsează 88 de poziții, în condițiile în care am scris rar și lipsit de substanță, poate ca să îmi demonstreze că cei care nu au încredere în obiectivitatea lui au dreptate, Google mă iubește tot mai mult, numărul de cititori sosiți la mine pe blog datorită lui este tot mai mare, iar căutările ciudate s-au înmulțit și ele. S-au înmulțit și mesajele de tip spam. Toate promovând același Xanax. Poate pentru că traversez o perioadă foarte stresantă și agitată? Încă nu am clacat. Cât despre somn… simpla vedere a patului este un sedativ suficient.

Cu sau fără mine lucrurile merg înainte. În Clubul condeielor parfumate s-a simțit miros de gosodină, iar la psi oamenii s-au grăbit să înscrie în tabel povești urzite din cuvinte inventate. Cuvintele mele nu au fost acasă. Gospodina din mine nu este în vârf de formă în perioada asta, iar inspirația este plecată cu sorcova. Cu toate aceste minusuri cineva m-a nominalizat pe blogul Simonei Tache ca răspuns la un articol despre Bloggeri mici care scriu bine. Nu știu cine este persoana, dar îi mulțumesc.

Și totuși… Mi-a fost dor să scriu. Pentru că, dincolo de iureșul în care am fost prinsă și deadline-urile pe care mă străduiesc să le respect, este o perioadă în care mă hrănesc cu emoții. Ale altora devenite, prin nu știu ce alchimie ciudată, ale mele.  Și pentru că, după cea am scris articolul despre aniversarea căsătoriei mele, îmi stăruie în minte o expresie pe care au folosit-o în comentariile lor câțiva dintre cititori.

Oameni frumoși… aceasta este expresia pe care o macin în moara gândurilor mele ori de câte ori am un moment de respiro.

Adresată mie și soțului meu, am primit-o cu o oarecare stinghereală. Niciodată nu am fost etaloane de frumusețe fizică. Ca să nu mai vorbim despre faptul că anii au adăugat riduri și kilograme. Nu și fire albe, din fericire, în cazul meu.

Oameni frumoși… cu siguranță cuvintele acestea nu se refereau la imaginile care se răsfrâng în oglindă. Și m-am întrebat, oare cum se oglindesc cei din jurul meu în ochii mei?

Există câteva clipe, cele ale unei prime întâlniri cu o persoană necunoscută, când mintea mea analizează ceea ce simțul văzului îi transmite. Talie, înălțime, asimetrii, culoarea ochilor, forma buzelor. Apoi, pe măsură ce interacționez cu cineva, acestea devin doar amănunte. Se estompează sau se amplifică în funcție de împrejurări. Uneori frumusețea (așa cum este ea, o convenție) își pierde din strălucire, alteori defectele (convenții și ele) dispar. Și văd doar omul, cel dinăuntrul învelișului său mereu schimbător.

Vă spuneam la începutul articolului că ziua de ieri a fost pentru mine una foarte solicitantă. Fără să greșesc a fost cel mai greu eveniment la care am participat în acest an. Foarte lung, început cu un drum în alt județ, desfășurat într-o căldură năucitoare care ne-a provocat tuturor disconfort și care ne-a sleit de puteri. Și totuși am reușit să gestionez cu bine toate momentele și să fac lucrurile așa cum mi-am dorit. Iar asta s-a întâmplat și pentru că am fost înconjurată de oameni frumoși. Începând cu principalii protagoniști (miri, nași, famiiliile lor). Și nu au fost ei singurii. S-a întâmplat să reîntâlnesc un cuplu (alături de care am fost anul trecut în cea mai importanta zi din viața lor) și un fost coleg al Ancăi (pe care îl știam un puști și care este domnul doctor de acum). Cu toții mi-au dat energia de care am avut nevoie mai mult ca oricând. Fiecare dintre ei mi-a dăruit din emoțiile proprii. Oameni frumoși care au făcut greul mai ușor.

Vouă vi se întâmplă ca cei din jurul vostru să vă fie sursă de emoție și energie?

Astăzi mi-am sunat mama. Nimic neobișnuit. Poate doar întrebarea pe care i-am pus-o și la care vroiam neapărat un răspuns. Cum mi-a ales numele? De ce nu am întrebat până acum, nu știu (sau poate că am întrebat și am uitat ce mi-a spus?). Ce m-a apucat tocmai acum să am asemenea neliniști? Să nu vă gîndiți că sunt de vină evenimentele recente. M-au afectat, dar nu întratât încât să îmi ia mințile. Responsabil este Dan, de la Gară pentru doi. Da, chiar el și articolul lui de acum câteva zile, cel în care scria despre nume. Evident, nu o să reiau cele citite acolo. Și nici poveștile dintr-un articol mai vechi, de-al meu, care avea o temă asemănătoare.

Citind articolul pe care tocmai l-am “incriminat” și după o scurtă discuție cu autorul (referitoare la faptul că familia folosește unul dintre prenumele mele, iar cei din afara ei pe celălalt), m-am întrebat de ce ai mei m-au botezat așa și nu altfel. Adi-Sonia (nu este nici un secret, cei mai mulți îmi cunoașteți contul de pe Facebook). Totdeauna mi-am imaginat că prima alegere este doar una neinspirată. Cea de a folosi un diminutiv unisex, că altfel nu știu cum să îl numesc. Pentru cel de-al doilea nume, am sperat tot timpul, și nu mă întrebați de ce, o legătură cu celebra patinatoare Sonja Henie. Mulți părinți și-au botezat copii cu nume sonore ale vremurilor în care i-au adus pe lume. Realitatea, aflată astăzi, este mult mai puțin atinsă de aripa gloriei. Tatăl meu a căutat inspirație în registrul de stare civilă. A găsit o Adi Sidonia. Numele ei a fost transformat în cel pe care îl port eu acum. Mamei nu i-a plăcut Sidonia.

Cu toate că povestea pe care am primit-o drept răspuns este una banală, am încercat să îmi amintesc ce personalități (sau personaje) poartă numele Sonia (că pe celălat mă îndoiesc că îl are cineva celebru).

Păi… Regina Norvegiei, trei eroine ale unor romane din literature rusă (una din Crimă și pedeapsă, celelalte două din Unchiul Vania și Război și pace), o personalitate politică din India, o atletă irlandeză, un personaj dintr-un joc video (Mortal Kombat). Cu siguranță mai sunt și alte exemple, dar eu mă opresc aici. Recunoscând că mă onorează compania.

V-ați gândit vreodată care sunt personalitățile sau personajele care poartă același nume cu voi?

Obișnuința este a doua natură. Nu știu unde am auzit vorble astea, dar analizând un pic felul în care ne comportăm îmi dau seama cât adevăr adună în ele.

Ne ducem viața printre oameni și lucruri și dezvoltăm atașamentente pentru fiecare categorie în parte. În feluri diferite, e adevărat, dar ne condiționăm binele de interacțiunea cu ceilalți și în egală măsură de confortul dobândit prin lucrurile de care ne-am înconjurat. Ne spunem că doar prima categorie este cu adevătat împortantă. Cu toate astea ne îndreptăm dragostea și către  bunurile materiale.

Ne atășam de obiecte. Le colecționăm, le punem nume, le dăm valoare sentimentală, ne dedicăm o parte din existență scopului de a le obține, devemin dependenți de ele. Le dăm suflet. Nu mai sunt doar simple aglomerări de materie fără viață. Și cumva, printr-un fel de inversiune tulburătoare, deși încă suntem stăpânii lor absoluți, constatăm că de fapt ele au ajuns să ne posede. Poșeta noastră, cea cu exact câte buzunare trebuie, fotoliul nostru, cel numai bun pentru lectură, mașina, poate nu ultimul model din parcare, dar cea mai frumoasă de acolo, pentru că ea ne duce acolo unde mai înainte doar gândul ne-a purtat, computerul și tastatura care a devenit o extensie a degetelor neobosite… Și lista ar putea continua. Încet, încet, câte un lucru, mai mare sau mai mic, pune stăpânire pe sufletul nostru. Și se naște un fel de laț, aurit deci orbitor prin strălucirea sa, care se tot strânge.

Nimic nu are viață veșnică. Nici măcar materia lipsită de viață. Iar când lucrurile se strică, starea noastră de bine și confort se evaporă. Uneori este vorba de banii pe care i-am investit în ele, de cele mai multe ori însă doar obișnuința de a le avea așa cum le știm și acolo unde le știm este cea care ne destabilizează. Și ai senzația că o dată scos din mediul tău atât de familiar, nimic nu mai seamănă cu ce a afost înainte. Și nimic nu te mai ajută să reclădeși “normalitatea” de tine inventată. Nici măcar cuvintele celorlalți.

Cu multă vreme în urmă am trecut printr-un accident de circulație. O mașină a ajuns la fier vechi (atât a fost de distrusă), iar eu, pentru că noi, toți cei trei pasageri am supraviețuit miraculos și doar cu zgîrîieturi minore, am crezut că mi-am învățat bine lecția. Niciun lucru de pe lumea asta nu merită atâta atașament. Altele sunt cu adevărat importante.

Am crezut doar. Evenimentele recente mi-au demonstrat că încă nu am ajuns la starea aceea de echilibru care să mă facă să accept din prima că un obiect, oricât de indispensabil ar fi, este doar un obiect. Mi-a trebuit ceva timp să mă obișnuiesc cu asta. Dar s-a întâmplat. Poate pentru că Loredana și Hapi m-au purtat în lumea copilăriei, unde lucrurile sunt simple, “tragediile” trecătoare, iar obiectele, indiferent de valoarea lor,  doar pentru joacă. Vă mulțumesc doamnelor.

Voi vă atașați de obiecte? Cum treceți peste pierderea lor?

Sursa foto.

Acest articol participă la jocul celor 12 cuvinte. Celelalte povești sunt frumos aliniat în tabelul lui psi.

Că pun tot felul de întrebări aici pe blog o știu toți cei care mă citesc de ceva vreme. O fac pentru că eu îmi pun, în general, multe întrebări. Fie pentru că nu îmi place să trăiesc în ignoranță (asta însemnând că atunci când nu știu ceva, nu am pace și aproape mă obsedează subiectul), fie pentru că sunt curioasă. Și poate pentru că, inconștient,  am vrut să adun reacții la articolele mele. Nu m-am întrebat niciodată dacă este bine sau rău că fac lucrul acesta. Am mers înainte, considerând că, într-un anumit fel, asta face parte din stilul meu de a scrie. De ce am ajuns să dezbat tocmai acum lucrul despre care mai înainte v-am scris? Foarte simplu. Într-un comentariu pe blogul ei, Abisurile se întreba cum reușesc să stârnesc oamenii. Punând întrebări, i-am răspuns, imediat, în gând. Ca mai apoi să îmi aduc aminte de o discuție mai veche cu Anca (atât de veche încât uitasem exact ce am vorbit și am rugat-o să îmi împrospăteze memoria), discuție în care era vorba că acest stil de a scrie, întrebând mereu câte ceva, ar putea deveni agasant pentru cititori sau, și mai rău, ar putea să însemne că cerșești feedback.

Acum stau și judec ambele posibilități și mă gândesc că adevărul se află undeva la mijloc.

Mergând cu judecata mai departe și încercând să mă dumiresc dacă treaba asta (cu întrebările) ar trebui să continue pe blogul meu, evident că nu am ajuns la nicio concluzie. Mi-am amintit însă, că acum multă vreme, am făcut un curs de tehnici de vânzări. Curs care nu mi-a folosit la nimic. Dacă ar trebui să muncesc  într-un domeniu care ar presupune să vând ceva, aș muri de foame. Tot ce țin minte de acolo se referă la… întrebări. Îmi aduc aminte cu exactitate că se vorbea despre întrebări închise (cele care îi lasă interlocutorului doar posibilitatea unui răspuns scurt și care pun capăt dialogului) și întrebări deschise (care îndeamnă la răspunsuri ample). Mai adaug (de la mine citire) întrebările care te lasă fără cuvinte. Asta pentru că vreau să extrapolez și să înlocuiesc cuvântul “întrebare” cu “articol”. Lucru care mă face să mă întreb (din nou) ceva. Plecând de la premisa că vorbim despre articole bine scrise și cu subiecte interesante, putem să le clasificăm (din punctul de vedere al feedback-ului primit) în articole deschise, închise sau care te lasă fără cuvinte? De ce la unele postări se adună zeci de comentarii, iar la altele (la fel de citite) nimeni nu spune nimic?

Îmi propusesem ca articolul despre întrebări să nu conțină propoziții care să se termine cu un semn de întrebare. Se pare că nu mi-a ieșit.

Sursă foto.