Ai făcut vreodată suma nedreptăților care ți s-au întâmplat în viața ta de până acuma? Ai pus e hârtie, inechitate cu inechitate, una sub alta, unități sub unități, zeci sub zeci, sute sub sute, ca la matematică, pentru ca mai apoi să tragi o linie sub ele și să începi să le aduni? Dacă ai reușit să faci lucrul acesta, te felicit. Mie nu-mi iese. În primul rând pentru că mi se pare că nu au aceeași unitate de măsură. Și mai apoi pentru că cele care par a fi din aceeași categorie au cei mai ciudați multiplii și submultiplii.
Poate ar trebui să încep prin a definii mai clar categoriile. Pe o coloană voi așeza inechitățile dictate de conjunctură. De întâmplare sau de destin, spuneți-i cum vreți în astă seară. M-am născut în această țară și nu în alta, undeva aiurea, în acest secol, din acești părinți. O zestre care mi-a adus numeroase avantaje, dar care, pe undeva m-a trimis în cursa vieții și cu un oarecare handicap. Cred că vă regăsiți în coloana asta.
Pe o altă coloană voi așeza nedreptățile de zi cu zi, că dacă le spun obișnuite parcă nu sună bine (nu voi putea să văd niciodată într-o inechitate un lucru firesc). Pâine și cuțitul este la mine, dar algoritmul după care le mânuiesc este făcut de altcineva. Îi zice societatea în care trăiesc și, ca orice sistem de pe lumea asta, este imperfectă. Îmi mai pune câte o piedică, mai îmi dă câte un brânci, mă mai zgâlțâie. Uneori mă fură, alteori îmi pune în traistă doar iluzii.
Ultima coloană este cea la care vroiam, de fapt, să ajung. Nu pentru că m-aș omorî după inechitățile pe care le voi așeza acolo, ci pentru că sunt cele pe care aș putea să le controlez, să le țin în frâu, cât de cât, și să nu le las să își facă mendrele. Sunt nedreptățile care mi se fac și la a căror naștere iau parte și eu. Cele care apar pentru că la un moment dat mă feresc să-mi spun părerea sau să mă implic în lucruri pe care viața mi le scoate în cale. Uneori pentru că mi-este mai ușor să fiu doar simplu spectator. E comod și îmi conservă energia. Alteori pentru că mi-este rușine să îmi spun păsul. Sau teamă. De ridicol sau de eșec. De cele mai multe ori pentru că îmi imaginez că nu-mi pasă, că nu are legătură cu mine, că pot trăi îi turnul meu de fildeș fără că ceva să mă atingă. Și totuși…
Cuvintele nerostite la timpul lor mi se întorc câteodată ca un bumerang. Și lovesc exact acolo unde doare mai tare. În moalele capului. Icnesc și de cele mai multe ori tac. Alteori încerc să protestez. Până când un gând mă atenționează că nu am decât să suport consecințele hotărârilor luate de alții, atâta vreme cât, de bună voie și nesilită de nimeni, eu am ales să tac.
Dacă vi se pare că acest articol este o parabolă, nu sunteți departe de adevăr. Celor care știu istoria unei polemici de pe Facebook li se va putea părea că de acolo își are izvorul. Aici adevărul este doar parțial. Istoria aceea a devenit deja istorie, am tras concluziile și am clasat-o. Ideea, este adevărat, a rămas. Am împletit-o cu imagini din cartea pe care am terminat-o de citit cândva spre dimineață (și despre care o să vă povestesc în curând), gândurile s-au amestecat și a ieșit ceea ce ați citit, deși planul pentru astăzi era un articol vesel și optimist. Va veni și el în câteva ore.
Concluzia? Există una. Este Gândul din cuvânt pe care o să îl scriu și Irealiei.
Inechitatea este, uneori, o karma ai cărei creatori suntem chiar noi. O alimentăm cu nepăsare, lipsă de implicare, teamă sau orgoliu nemăsurat și, inevitabil, vine o vreme când ne simțim aproape striviți de tăvălugul ei. Am fi putut evita ceea ce a devenit de neevitat? Nu știm. Nici măcar nu am încercat să facem ceva. În schimb am dat, poate fără să conștientizăm, măsură nedreptății pe care o trăim.
Articolul pe care l-am scris ieri, m-a făcut să trec în revistă câteva dintre cărțile pe care le-am citit și care m-au impresionat. Aveam să constat că lecturile pe care eu le consider de excepție sunt cele care aduc în prim-plan drame și suferințe de neimaginat. Și m-am întrebat de ce, eu care mă declar și sunt o optimistă, mă simt mai degrabă atrasă de poveștile acestea triste decât de cele din care debordează fericirea și în care lucrurile care se întâmplă conduc întotdeauna la un final fericit. Și de ce, pe acestea din urmă, le consider, de cele mai multe ori, istorii ușurele și lipsite de miez. 
Comentarii recente