(Ne)Fericire

Articolul pe care l-am scris ieri, m-a făcut să trec în revistă câteva dintre cărțile pe care le-am citit și care m-au impresionat. Aveam să constat că lecturile pe care eu le consider de excepție sunt cele care aduc în prim-plan drame și suferințe de neimaginat. Și m-am întrebat de ce, eu care mă declar și sunt o optimistă, mă simt mai degrabă atrasă de poveștile acestea triste decât de cele din care debordează fericirea și în care lucrurile care se întâmplă conduc întotdeauna la un final fericit. Și de ce, pe acestea din urmă, le consider, de cele mai multe ori, istorii ușurele și lipsite de miez.

Mi se pare paradoxal că în timp ce fiecare dintre noi își dorește o viață tihnită și fericită, când întâlnim o astfel de stare, într-un film sau într-o carte, o privim ca pe ceva superficial, ușor deranjant și foarte puțin interesant. Ce-ar fi fost Love story dacă  Jane și Oliver ar fi trăit fericiți până la adânci bătrâneți? Cine ar mai fi ținut minte povestea lor? Dar Romeo și Julieta ar mai fi supraviețuit în mințile noastre dacă nu ar fi murit într-o împrejurare atât de tristă? Asta ca să dau doar primele două exemple care îmi vin în minte.

Îmi veți spune că suferința ne face mai profunzi, mai curajoși și mai înțelepți. Adevărat într-o oarecare măsură. Aș putea găsi multe exemple care să susțină acest lucru. Dar la fel de multe sunt și cazurile în care suferința scoate la iveală cele mai ascunse și negre fațete ale caracterului cuiva. Mizerie umană, invidie, reacții ciudate sau necugetate, răutate și dorință de răzbunare. Poate normale când instinctul de supraviețuire este cel care preia controlul. Citeam undeva, acum ceva vreme, că un lucru se transformă în suferință atunci când noi interpretăm greșit mesajul și că totul ar avea legătură cu faptul că orice întâmplare din viață se întâmplă cu un scop. Nu împărtășesc această idee și nu cred chiar deloc în ea. Mi se pare doar o încercare de a-i consola pe cei care suferă și a le oferi un răspuns, chiar dacă nu logic, la întrebarea “de ce eu?”. Dar dacă, totuși, este adevărat?

Dacă stau să mă gândesc bine, la tot ce mi-a scos viața în cale, realizez că pot descrie cu lux de amănunte momentele în care am fost nefericită. Și că aproape pot simți dureri mai noi sau mai vechi. Clipele de mulțumire și bucurie, deși nu puține, îmi apar însă diluate și au un ecou slab în simțirile mele de acum.

Doar mie mi se pare că suntem construiți ciudat când vine vorba de fericire și nefericire? Și că deși ne-o dorim pe prima, mult mai interesantă ni se pare descrierea ultimei?

Acesta este Gândul (meu) din cuvât, dintr-o sâmbătă seara.