”Îmi amitesc cum îmi vedeam părinții când eram copil. Mergeau la serviciu, erau serioși, responsabili și înțelepți. Mai mult decât atât, la vârsta mea, aveau deja un copil. Mother, zi-mi te rog dacă și voi simțeați că vă jucați de-a responsabilitatea și familia. Zi-mi că nici voi nu știați mereu pe ce planetă vă aflați și nu-i doar generația mea atât de defectă.”
Așa a scris Anca, pe blogul ei, la finalul unui articol în care povestește despre sindromul impostorului, sindrom despre care, cu rușine recunosc, aud astăzi pentru prima oară. Aș avea și eu câteva vorbe de spus despre această “boală”, dar mai întâi mă grăbesc să îi răspund:
- Nicio generație nu este defectă în ansamblul ei (deși fiecare spune despre cele care îi urmează că așa ar fi). E adevărat, fiecare pădure își are uscăturile ei și fiecare epocă oameni care îi fac deservicii. Se schimbă timpurile, se schimbă și apucăturile rele, dar per ansamblu, cel puțin așa cred eu, procentul de inadaptați sau răuvoitori este același. Contrazice-mă dacă ai argumente.
- Da, la vîrsta ta aveam o familie și un copil. Semn de maturitate? Așa o numeam atunci. Acum i-aș zice inconștiență. Să explic. M-am măritat la 22 de ani și un pic (nici tatăl tău nu avea prea mulți) în condițiile în care, în afară de hainele de pe noi, nu aveam nimic. Ba aveam! Încă un an de școlă, un mare necunoscut înainte și multe speranțe. S-a dovedit a fi o alegere bună, dar cu mintea mea de acum poate că nu aș mai fi făcut atât de ușor și atât de repede acest pas. Aș fi despicat firul în 4 de 1.000 de ori, mi-aș fi spus că nu avem casă și bani și că nici vremurile nu sunt prea grozave, aș mai fi amânat totul încă un an și încă un an… Cu toate acestea tu te-ai născut. Copil dorit, nu venit întâmplător. Inconștiența tinereții ne-a făcut să nu luăm în calcul greutățile, ci să socotim doar bucuriile care vor veni. Și ca să fie toate lucrurile clare, când spun inconștiență nu mă refer la starea aceea vecină cu nebunia sau cu prostia.
- Eram serioși și responsabili? De voie de nevoie, eram! De voie pentru că ne doream să ni se așeze viața astfel încât să ne fie mai ușor, de nevoie pentru sistemul în care am trăit o bună bucată de timp (cel socialist, evident) nu prea îți lăsa loc de întors. Altfel, am jucat și noi canastă nopți întregi (că de unde Xbox?) și nu o dată am plecat la muncă după o rundă de filmski maraton (program difuzat de vecinii noștri sârbi, căci la televiziunea noastră nimic nu aveai).
- Eram mai înțelepți? Depinde în ce unitate de măsură vrei să mă exprim. După numărul de cărți citite, fața de generația de acum, eram. Cartea a fost, pentru multă vreme, singura sursă de informare și unicul loc în care puteai evada. Altfel… oare cine zicea că tinerețea e timpul de a învăța înțelepciunea și bătrânețea e timpul de a o aplica?
- Am simțit că ne jucăm de-a responsabilitatea și de-a familia? Uite, asta n-aș putea să îți spun cu siguranță că a fost într-un fel sau altul. Știu însă că sufletul ne-a rămas mereu în urmă, înțepenit într-o vârstă pe care, în fiecare moment al vieții noastre, n-o mai aveam.
- Știam mereu pe ce planetă ne aflăm? Teoretic, da. Practic… ne-a fugit și nouă pământul de multe ori de sub picioare, s-a întâmplat să facem eforturi să ne adaptăm sau să nu știm încotro o vom apuca mâine.
Revenind la sindromul impostorului, o să vă povestesc ceva ciudat. Aseară îmi propusesem să scriu despre un anumit complex de inferioritate care îmi dă târcoale uneori. N-am scris pentru că mi-a fost lene. Și îmi pare rău, astăzi aș fi putut exclama oau, ce coincidență, am scris cu alte vorbe despre același lucru ca și copilul meu. Nu sunt o persoană nesigură și am pretenția că știu să apreciez corect locul în care mă aflu. Îmi știu bunele și relele așa cum știu și cât mă țin balamalele atunci când vreau să întreprind ceva. Cu toate astea, am prostul obicei ca, uneori, să mă compar cu alți oameni. Lucru care nu ar fi rău dacă aș avea o imagine completă a lor. Dar nu, eu mă compar cu ceea ce îmi imaginez eu că sunt ei și, credeți-mă, ridic ștacheta foarte sus. Aflu, câteodată, că am greșit, că cei pe care îi credeam zei într-un anumit domeniu se află de fapt sub mine și nici nu mă pot bucura. Este ca și cum s-ar fi prăbușit un mit. Sau, poate, că eu mă compar nu ce fac alții, ci cu ceea ce aș vrea eu să știu face mai bine?
E complicat. Psihologii vor spune, probabil, că îndoielile cu privire la propria capacitate de performanță se pot “vindeca”. Dar vreau eu să mă vindec? Categoric, nu! Pentru că sunt convinsă că mai multă știință (de carte sau de aplicare a unui “meșteșug”) înseamnă și mai multă conștiență asupra celor pe care nu le știu sau nu le pot încă. De ce să mă cred bucricul pământului și să dormitez într-o existență banală când, chiar și cu prețul îndoielilor, aș putea să progresez?
În loc de concluzie:
Fericți cei săraci cu duhul. Eu prefer să nu!