Articolul pe care l-am scris ieri și cele câteva reacții care au apărut după publicarea lui, m-au făcut să mă gândesc serios că, până la urmă, noi (cei care scriem) suntem singurii responsabili de atmosfera care se creează în jurul nostru. Și doar de puține ori apare câte un comentator care dorește, cu tot dinadinsul, să ne strice ploile și să ne distrugă “feng shui-ul”. Nu o să dau exemple. Există deja “clasici” în viață destul e cunoscuți ai acestor gen de scrieri. Cu alte cuvinte, (și) tonul face muzica.
Încep să cred că, de prea multe ori, uităm că blogul este un loc de refugiu și un loc de relaxare. Sau poate chiar colțul acela în care dorim să ne punem în ordine gândurile, înainte de a le da frâu liber. Și ne încrâncenăm sau ne plângem soarta. Orice, dar nimic care să ne aducă bucurie sau plăcere. Evident, un log ar trebui să fie un loc pe care să-l luăm în serios. Asta neînsemnând însă că trebuie să fim veșnic scrobiți și cu atitudine de oameni care au înghițit un băț. Poate nu ne plac multe din lucrurile care se petrec în jurul nostru și poate am vrea ca vocea noastră să ajute la o schimbare, dar oare trebuie întotdeauna să părem pe picior de război.
Astăzi mi-am amintit că în decembrie mi-am invitat cititorii la joacă. Am împodobit împreună un brad neconvențional și am scris povestea anului care tocmai se încheia. Cu ceva vreme înainte, participând la un concurs, am desenat o bibliotecă în care fiecare comentator a pus o carte. Au fost teme de joacă care au plăcut. Iar în spatele lor au stat lucruri foarte serioase.
Este benefic să transformăm blogul în loc de joacă? Aduce acest lucru vreun beneficiu pentru noi și pentru cei care ne citesc? Retoric, întreb. Răspunsul meu este DA la ambele întrebări.
Mărturisesc că joaca generată de mine nu a avut ca punct de plecare niciunul dintre lucrurile pe care le-am pomenit mai sus. Atunci am acționat doar datorită unui impuls de moment. Tot ceea ce scriu acum s-a născut din invitația la joacă a altor bloggeri.
Anca ne-a invitat astăzi să participăm la Adevăr sau provocare. Este un joc pe care eu nu l-am jucat în copilăria mea. Pentru că, pur și simplu, în zona mea și în vremurile acelea, nu era cunoscut. Poate de aceea am răspuns “prezent” fără să stau prea mult pe gânduri. Dar nu numai din acest motiv. Mi-a plăcut că inițiatoarea (și faceți vă rog abstracție de legătura dintre noi) este gata să răspundă oricărei provocări decente cu condiția ca cel care o lansează să aducă dovada că a făcut, în schimb, o faptă bună. Joacă? Da. Doar joacă? Nu. Categoric, nu.
Kadia a lansat CSI. Știu, lumea s-a cam săturat de concursuri, dar acesta este altfel. Indicii, fotografii și invitația de a descoperi titlul unei cărți și autorul lui. Mi-a plăcut acest exercițiu de logică și apelul la cultura generală a fiecăruia. Așa cum mi-a plăcut să descopăr și cărți noi, pe care nu le-am citit, dar care îmi fac serios cu ochiul. Astăzi a apărut ultima probă. Dar până în 31 ianuarie este încă destul timp pentru cei care vor dori să ghicească răspunsurile corecte. Doar joacă? Nu. Categoric, nu.
Despre Biblioteca bloggerului român, cea inițiată de Chinezu, știți probabil cei mai mulți dintre voi. Iar dacă nu ați aflat încă, tot până în 31 ianuarie mai aveți timp să alcătuiți top 10 cărți citite în 2013. Pare o joacă să aduni la un loc lecturile a peste 100 de bloggeri și este posibil ca unora să li se pară lipsit de sens. Eu zic că este un exercițiu bun. O să avem o bază de date foarte serioasă. Și cred că și o statistică interesantă. Doar joacă? Nu. Categoric, nu.
Am lăsat pentru final o joacă la care particip aproape săptămânal. Cea a clubului psi. O joacă cu și de cuvinte. Una care ascute condeiul, pune mintea la contribuție și, de multe ori, recunosc, te învață lucruri și sensuri noi. Doar joacă? Nu. Categoric, nu.
Jocuri și dincolo de ele lucruri serioase. Și rezultate pe măsură, zic eu. Ca să nu mai vorbim de o atitudine relaxată și de o interacțiune care ne face să fim mai apropiați, mai toleranți și mai puțin încruntați.
Tu cât de mult ești tentat să participi la astfel de jocuri? Dar să încerci să inițiezi unul nou?
blog, blogging, joacă, joc
Blogul meu a fost dintotdeauna locul perfect de relaxare, locul in care evadez zilnic, departe de lumea dezlantuita, de griji si probleme. Niciodata nu a exista incrancenare pe el, nu exista personaje scortoase, mult prea seriose. Si nici blogurile pe care le vizitez nu sunt altfel. Dar da, blogul e o joaca serioasa, o joaca a celor mari.
Deci tonul face muzica. Îmi place atmosfera de pe blogul tău. Și felul cum răspunzi tu la comentarii. Detaliat și foarte, foarte personal fiecărui cititor în parte. Acesta este secretul pentru care ei revin. Sunt sigură de asta.
Uite ca mi-ai mai dat o tema de gandire: incerc sa-mi privesc blogul din afara, si nu prea reusesc. Sper sa fie perceput ca un blog calm, pasnic, uneori vesel, in niciun caz scortos. Te-am admirat de multe ori pentru cat esti de inventiva. Mi-au placut toate jocurile tale si am participat cu bucurie la ele, tocmai pentru ca mi-au placut tematicile si interactiunea cu ceilalti. Mie nu stiu daca mi-ar fi venit atatea idei frumoase si chiar de-ar fi venit…oare n-as fi fost oare prea comoda ca sa le pun in practica? Ca mai e si asta o problema…
Nu cred că tu nu ai idei sau că ești comodă. Poate este vorba de trac? Și eu am avut și am de fiecare dată când încerc ceva nou. Mă întreb dacă o să placă, dacă oamenii îmi vor răspunde, dacă nu o să mă trezesc jucându-mă singură. Apoi îmi iau inima în dinți și… fie ce-o fi.
şi sunt sigură că ştii de ce trag cu dinţii de ideea de joc a clubului nostru.
în ziua în care vom înceta să ne jucăm va fi tare trist. pentru că un om în care spiritul ludic s-a stins… este stins.
şi îţi mai spun că tonul face întotdeuna muzica. dar întotdeauna. de aceea am grijă ce cuvinte aleg pentru jocurile noastre. o singură dată le-am ales dinadins negative şi îţi aminteşti ce “adevăruri” s-au stârnit.
ne jucăm?
Ne jucăm! Fără orgolii și fără concursuri. Doar din plăcerea de a descoperi și de a ne descoperi. Și întotdeauna vom fi destui pentru asta. Sunt convinsă.
şi o completare: ador jocurile kadiei. le urmăresc (a fost şi vânătoarea de comori) de pe margine ca un copil.
M-a fascinat Vânătoarea de comori. Dar eu o citesc pe Kadia cam din vremea în care jocul era pe la mijlocul lui. Am vrut să intru, chiar și atunci. Dar am realizat că eram mult în urmă. Așa că l-am urmărit de pe margine.
Eu am o fire glumeata, nu ma pot abtine, orice as scrie pe blog deviez in zona umorului. Mi s-a intamplat sa incep chestii grave si sa esuez lamentabil in bascalie. Pur si simplu vad partea amuzanta a faptelor atunci cand scriu. La jocuri sunt lenesa si nu am consecventa daca dureaza mai multe “editii” si nici nu ma bag.
Încerc și eu să văd jumătatea plină a paharului și să mai fac și haz de necaz. De cele mai multe ori. Și nu numai pe blog.
Dacă un joc îmi place foarte mult sunt consecventă. Dar întotdeauna mă gândesc de două ori înainte de a mă angaja într-unul.
Bloggingul este adesea comparat cu presa, iar în aceste comparații, pe lângă libertatea de exprimare net superioară, blogul mai are un avantaj major: interacțiunea. Unele bloguri au comunități proprii de cititori, alții tratează subiectele exhaustiv astfel încât nimeni nu găsește nimic de adăugat și mai sunt cele care aștern pe ecran povești de suflet sau introspecții la care pur și simplu nu este nimic de comentat. Totuși, cred că nu trebuie să uităm că dincolo de ecrane și de cifre sunt oameni. N-ar fi păcat să nu profităm de posibilitatea interacțiunii și să-i provocăm din când în când?
Și eu cred că interacțiunea este benefică. Pentru că ai putea avea de învățat lucruri noi. În plus, dispare sentimentul că vorbești singur.
Stai, e ceva greșit în vorbitul de unul singur? Eu o fac mereu :)) Asta când nu vorbesc cu obiectele.
Sînt curios: ţi-au răspuns vreodată? Obiectele. În afară de telefon care are obiceiul ăsta.
Da, îmi și răspund câteodată. O discuție obișnuită: Eu – Ce proastă ești, Anca! Tot eu – Haaai, că n-am făcut-o intenționat. :))
Ei hai, că ăsta-i teatru de păpuşi!
Acu’ pe bune, n-ai simţit niciodată o conexiune deosebită cu un obiect anume, unul complex? Ceva care să-ţi inducă ideea că te aude cînd îl dojeneşti sau cînd îi mulţumeşti fiindcă-şi face treaba corect? Mie mi s-a întîmplat deseori…
I now. call me cuckoo…
Mi-e drag de tine! Nu esti singura care o face. Eu vorbesc si cu plantele si cu animalele care ma inconjoara si sunt sigura ca toate raspund intr-un fel sau altul. Azi am purtat un dialog cu o cioara… Cu perechea mea de bii-Ghiolby (cca 1o kile fara TVa) si Tranca (cam tot pe-acolo) vorbesc zilnic, ca si cu celelalte “mandre “ouatoare si seful lor, Tarzanel.
Cat despre jocurile pe care le practicati, am toata aprecierea si admiratia.Eu sunt outsider dar urmaresc cu placere si chiar si asa cred ca am de castigat.Si mai cred ca daca si sistemul de invatamant s-ar inspira de pe aici ar fi cu mult mai atractiv si eficient.
E bine de stiut: “Tonul face muzica.” Multumesc, Sonia.
Cu plăcere, Vlad. Deși nu prea înțeleg pentru ce.
Jocul este cea mai buna forma de invatare. Din copilarie jocul este baza educatiei. Sunt de acord cu psi cand spune ca ar fi bine ca profesorii sa aleaga uneori metode de predare asemanatoare unui joc la care elevii sa participe fara a nu se simti nici constransi si nici amenintati. Jocul este placere, este voluntar, este implicare personala. De aceea cred eu ca este atat de frumos. Cand te hotarasti sa iei parte la un joc spui: vreau si eu sa ma joc! Nu te obliga nimeni, Nimeni nu vine la joaca spunand: m-a trimis mama sau daca nu ma lasati sa ma joc, ma bate tata! Deci blogurile sunt locuri de joaca serioasa sau jucausa dupa cum este subiectul jocului. Poti dialoga cu tine insuti, poti striga lumii ce te doare sau poti intreba lumea despre tot ce-ti trece prin cap. In viata poti alege: iei cu tine tot ce ai aflat, ce gandesti, ce simti sau alegi sa darui. Oamenii sunt fiinte gregare, au nevoie de alti oameni si se simt bine cand comunica. Trebuie sa interactionam pentru a nu ne pierde identitatea. Singuratatea pustnicilor este cu atat mai pretioasa cu cat este mai greu de asumat.
Deci eu vreau sa ma joc, urmaresc un timp jocul si apoi “ma bag”, imi plac regulile, incerc sa nu le calc, nu ma supar si nici nu imi iau jucariile sa plec, daca pierd. Metaforic vorbind.
Mi-ar placea sa initiez la randul meu jocuri dar, trebuie sa mai imbatranesc pe net.
Am aflat de jocul ADEVAR SAU PROVOCARE. Nici eu nu l-am jucat in tinerete si ma gandesc sa ma bag. Dar oare ce sa aleg?
Pentru biblioteca bloggerului roman am scris postarea de ceva timp dar inca nu am publicat-o . Poate zilele acestea. Cate provocari! Cum sa nu te joci? Este asa placut si totusi este atat de serios. O joaca pentru ca imi face placere sa scriu si sa citesc ce scriu altii. Dar este si un lucru foarte serios, asa cum sunt si cartea si faptele bune.
Poate e bine să nu mai analizăm atât de mult lucrurile. Și să nu mai așteptăm până luni, până luna viitoare, până îmbătrânim (în blogosferă sau altfel). Un pic de inconștiență nu strică. Zic și eu.
Cât despre plăcerea jocului, zicea psi mai sus un mare adevăr. Când nu ne mai dorim jocul, înseamnă că ne-am stins.
Un pic de inconstienta, Sonia? Poate ca ai dreptate! Hai sa ne jucam si ma gandesc eu si cum!
De abia aștept!
Granița dintre joacă și seriozitate e destul de fină, cel puțin eu, mereu am luat jocurile care mi-au plăcut în serios.
Am aflat, între timp, că atunci când inițiezi un joc, și acesta prinde, sentimentele care te încearcă sunt multiple. Uneori te copleșesc. Atunci e mai greu, mai ales dacă n-ai anticipat momentul.
Multe momente nu le anticipăm corect, dar dacă stau bine să mă gândesc, prefer să fiu copleșită de de “greutatea” unui joc, decât să port durerea unei prea mari rigidități. Aleg, din orice poziție, prima variantă.
Ah, dacă așa arată alegerea, evident, nu facem nici una dintre noi parte din altă categorie. Doar că eu tind să mă avânt mai departe decât mă țin pânzele, uneori.
Dacă încă ne place de noi, trebuie să ne placă și joaca. Pare un pic abstract ce spun eu, știu, dar atunci când nu-ți mai place de tine, nu-ți poate plăcea altceva sau altcineva. Și e valabilă și reciproca, când nu îmi mai place să mă joc, constat că, de fapt, nu-mi place de mine în acele momente și încerc să remediez. Cum? Păi, simplu, prin joc, joacă…
Cât de dor îmi este de tine și cât de mult mă bucur să te văd aici.
Dar aștept cuminte timpul în care te vei juca din nou, pe blogul tău, printre cuvinte.
O parte din mine a ramas copil si se poarta ca un copil. Iau jocul in serios, ma bag in toate jocurile care mi se potrivesc sau care mi se par interesante, fara sa stau prea mult pe ganduri.
Nu, nu cred ca mi-as bate capul sa initiez un joc nou, pentru ca am vazut la voi cat timp rapeste si cata atentie implica, dar voi participa la toate cele care imi vor placea.
Mie, personal, imi place(a). Am participat la diverse provocari din blogosfera si am initiat eu insami una, cu destul succes, pe care momentan, dupa aproape doi ani, am oprit-o. Sper ca a o voi relua dar acum nu stiu cand. Problema e ca o participare sustinuta la prea multe deodata m-a obosit… Am si destule probleme in viata reala si s-au adunat….