Diferențe

keepIeri a fost o zi ciudată. Nu am avut chef de scris și nici de citit bloguri. Chiar și cartea din poșetă a rămas, acolo, uitată. Cu toate acestea, dimineață, când am plecat la muncă, am avut senzația că afară este deja  primăvară și că totul începe să renască. Deși urmele ploii din ajun erau ușor înghețate, eu am avut, pentru prima dată în acest an (și poate prea devreme) sentimentul că se schimbă deja anotimpul în care ne aflăm.

Ieri a fost Ziua îndrăgostiților. Eveniment care pe mine nu mă impresionează decât prin avalanșa de “dovezi” de iubire care, pentru o zi, par să invadeze totul. Și totuși… mi s-a părut mai puțin frenetică sărbătoarea din acest an. Facebook-ul nu a mai fost, parcă, populat cu statusuri pro sau contra ca altădată. Iar la muncă, pentru prima dată în ultimi ani, nu a venit nimeni care să-mi ceară, în regim de urgență, afișe care să facă cunoscute produse “de sezon”. M-am întrebat dacă o fi de vină criza și reducerea unor cheltuieli sau dacă, între timp, acest gen de mărfuri au început să nu mai aibă trecere. Sau poate ne maturizăm și simțim că nu mai este necesar să ne declarăm iubirea cu ursuleți de pluș și inimioare de catifea?

Read More

Ne place joaca?

Articolul pe care l-am scris ieri și cele câteva reacții care au apărut după publicarea lui, m-au făcut să mă gândesc serios că, până la urmă, noi (cei care scriem) suntem singurii responsabili de atmosfera care se creează în jurul nostru. Și doar de puține ori apare câte un comentator care dorește, cu tot dinadinsul, să ne strice ploile și să ne distrugă “feng shui-ul”.  Nu o să dau exemple. Există deja “clasici” în viață destul e cunoscuți ai acestor gen de scrieri. Cu alte cuvinte, (și) tonul face muzica.

Încep să cred că, de prea multe ori, uităm că blogul este un loc de refugiu și un loc de relaxare. Sau poate chiar colțul acela în care dorim să ne punem în ordine gândurile, înainte de a le da frâu liber. Și ne încrâncenăm sau ne plângem soarta. Orice, dar nimic care să ne aducă bucurie sau plăcere. Read More

Cine…

2010-09-18_VISITA_NBA_XICS_SANTA_COLOMA_010.v1312297712Ușor obosită îmi propun o jumătate de oră de relaxare. Opțiuni ar fi destule. Aș putea să citesc, să mă uit la un film sau pur și simplu să plutesc într-un dolce far niente. Aleg să stau pe internet. Și să răsfoiesc bloguri. Zâmbesc, mă încrunt, zâmbesc din nou.

Oamenii pleacă sau se întorc din vacanță, unii plâng ultimele clipe ale verii care parcă s-a topit în propria-i arșiță, alții salută cu brațele larg deschise o toamnă care este atât de  aproape. Ici colo câte un dulce a cărui imagine îmi face poftă, Roșia Montană și evident Roger Waters. Mă gândesc cât de mult mi-aș fi dorit să îl văd. Dincolo de toate argumentele pro sau contra. Mă încrunt,  zâmbesc și merg mai departe. Pășesc calm printre cuvinte grele de picături de ploaie, caut sensul celor atent încifrate printre versuri (cu mirarea că poezia  se regăsește și dincolo de granița bibliotecii mele), evit stridențele și mă adâncesc în gânduri care nu sunt ale mele. Nu mă grăbesc, deși timpul îmi este limitat. Acolo, printre gândurile care aparțin altor oameni, spiritul meu, veșnic înregimentat în armata semnelor de întrebare, caută răspunsuri. Și alte întrebări. Cum este România mea, de ce femeile neobișnuite persistă uneori în alianțe proaste, unde începe și unde se termină zona de confort, cine o fi Cristina cu aripi mari şi largi de înger bun și de ce îmi amintește de o altă Cristină pe care mi-aș dori-o lipsită de aripi, dar din nou, aici, aproape, pe pământ?  Ce culoare are Marea Neagră, de ce trăiești în România, ce dogmă te împiedică să-ți trăiești viața? Dacă erai o culoare, aceea era roz?

Zâmbesc sau mă încrunt. Și mă întorc fără să vreau la Scorpio. Aproape am uitat că și eu am avut parte de o pilulă amară (mi-am propus să nu mai las nori negri să mi se adune pe frunte), dar îmi însușesc (fără să cer voie) o întrebare. Cine sunt eu pentru lumea aceasta mare a internetului?

Sunt un om pe care îl întâlnești din întâmplare. Cu bune și rele. Cu un talent pe care poți să îl pui la îndoială, dar cu o dragoste neîndoielnică pentru scris. Un trecător printre rândurile tale. Un spectator, uneori tăcut, la dansul gândurilor tale. Un negustor de vorbe, niciodată goale. Un pianist stângaci care picură pe clape o muzică uneori înțeleasă doar de el. Un pictor care amestecă culori și le asortează nuanțelor care învăluie sufletul său. Mă placi sau nu. Mă vei iubi mai mult dacă îți voi mărturisi că sunt înnebunită după amandine, Llosa și Franz Liszt? Ce se va întâmpla când îți voi spune că nu suport pisicile, iaurtul și pantofii cu toc?

Cine sunt eu? Dar tu?

Săptămâna aceasta duzina de cuvinte a fost aleasă de Anacondele. Textele celor care s-au jucat cu ea sunt găzduite, ca de obicei, în tabelul lui psi.

Small blogmeet

DSC_0061Când citim o carte încercăm să ne imaginăm fiecare personaj în parte. Și nu doar personajele prind viață pe măsură ce întoarcem paginile. Descifrăm împreună cu ele întâmplările la care iau parte, peisajele în care se mișcă, emoțiile, sunetele, mirosurile care le înconjoară. Avem impresia că le știm inflexiunile din voce, greutatea pasului, cadența bătăilor inimii sau a respirației. La autorul poveștii nu ne gândim niciodată în timp ce citim o carte. Suntem prea prinși în mrejele eroilor pe care i-a creat.

Când citim un blog, lucrurile stau un pic altfel. Îl căutăm în spatele articolelor pe care le lecturăm pe omul care le-a scris. Ni-l conturăm aproape clar în minte, ni se pare că i-am intuit personalitatea, că îi cunoaștem credințele, felul de a fi, gândurile. Asociem câteodată și o imagine pescuită de pe Facebook și ni se pare că avem imaginea completă.

Într-un comentariu la articolul meu cu numărul 100, Tudor îmi spunea că “Valoarea unui blog stă în numărul de strângeri de mână pe care ți le aduce în offline”. Mi-am cercetat fugar blogroll-ul (de parcă nu l-aș fi știut pe dinafară). Și am concluzionat că doar două persoane de acolo îmi sunt cunoscute și în viața de dincolo de monitor. Una pentru că se întâmplă să-mi fie fiică, cea dea doua, Roxana de la Biblioteca Deva, pentru că o acțiune inițiată de instituția la care ea lucrează a reușit să mă determine să mă deplasez până acolo. Nu cred că sunt un caz izolat, am impresia că marea majoritate a celor care scriu pe bloguri personale nu se cunosc cu oamenii care au preocupări asemănătoare cu ale lor. Știu că în unele locuri se organizează blogmeet-uri și că multă lume a mutat interacțiunea din online și în afara spațiului virtual. Am însă impresia că cei mai mulți oameni care scriu interacționează doar prin intermediul blogurilor.

Ieri am avut musafiri. Ce legătură au oaspeții mei cu blogroll-urile și cu blogmeet-urile? Păi au. Pentru că mi-am băut cafeaua de după masă împreună cu Tomata cu scufiță, Nebuloasa, Richie și Bloodie. Și cu Aida (fără link deocamdată, deși cred că este doar o problemă de timp :) ). Dacă vi se pare că mă laud, nu sunteți prea departe de adevăr. Sunt mândră că am petrecut două ore împreună cu ei.

Scopul principal pentru care scriu acest articol este însă altul.

M-am întrebat, de multe ori, dacă cei pe care îi citesc sunt așa cum mi-i imaginez eu. Și am concluzionat că nu pot să îmi dau un răspuns prea clar. S-ar putea ca felul în care îi “văd” să fie foarte aproape de realitate sau, dimpotrivă, percepția mea despre ei să fie eronată. Din tot felul de motive. Unele care țin de gradul meu de subiectivism, altele legate mai degrabă de “transparența” lor.

Întâlnirea de ieri m-a adus față în față cu niște oameni pe care deși îi vedeam pentru prima oară mi-au lăsat impresia că îi cunosc de o viață. Adevărul este că îi cunosc (virtual) de niște ani. Blogurile lor au fost primele pe care le-am citit, iar blogroll-ul meu inițial a fost ocupat de numele lor în proporție de 80%. :) Oamenii despre care vă vorbesc sunt exact așa cum mi i-am imaginat. Doar despre Andreea credeam că este puțin mai înaltă. :)

Nu o să mă laud, din nou, spunându-vă că intuiția mea este grozavă și că nu dă greș niciodată. Meritul este al lor și a felului în care scriu. Nu s-au ascuns în spatele unor pseudonime creând pentru ceilalți  imagini false. Omul și bloggerul, în cazul lor, înseamnă același lucru.

Le mulțumesc pentru vizită și îi aștept de fiecare dată când se va întâmpla să fie prin zonă. Adresa mea nu e complicată. Intri în Hunedoara și mergi tot înainte, le-a spus Anca. Ultimul bloc, pe dreapta, am adăugat eu. :)

Sursa foto.

Mai mult decât o simplă zi a săptămânii

vineriDe câteva săptămâni încoace vineri înseamnă ziua în care recomand(ăm) articole. Dar despre asta puțin mai târziu. Scriind prima propoziție mi-a trecut prin minte că atunci când rostesc cuvântul vineri îl pot lega și de alte lucruri. Ia să facem un exercițiu și să vedem pe unde pot zbura gândurile mele acum. :)

La Robinson Crusoe. Și la loialul său slujitor, Vineri. Vă mai aduceți aminte de el? Salvat din mâinile canibalilor, tânărul de culoare nu devine doar servitorul omului alb. El îi este și prieten, căci altfel cum ar putea supraviețui doi oameni, singuri, în mijlocul oceanului?

La Sfânta Vineri. Personaj din mitologia românească, întruchipat de o văduvă rea care bântuie casele și împiedică gospodinele să-și facă treburile în această zi, pe care o consideră a ei. O fi o adaptare locală a Venerei? Se zice că da, căci ea are și o “față” bună. Protejează păsările și animalele, femeile și călătorii.

La vinerea neagră. Celebra zi în care ne înghesuim să facem cumpărături și în care mai toate site-urile pe care dorim să le vizităm sunt căzute. V-ați întrebat, vreodată, de ce neagră când e de bine pentru toți cei care apucă să beneficieze de reduceri? Pentru că are legătura cu prima criză financiară din Statele Unite și pentru că doar în ziua cu astfel de vânzări în scriptele contabililor apăreau cifre scrise cu negru. Adică rezultate pozitive (cele cu roșu indicând pierderea). Varianta pesimistă a acestui nume este că în ziua cu pricina, datorită mulțimii care mergea la cumpărături, aveau loc accidente și acte de violență.

La un film. Vineri 13. Nu-l recomand. Este horror. Este despre niște adolescenți care redeschid o tabără abandonată și despre un criminal misterios. M-am referit la un film din 1980, căci, înțeleg, că ar exista și unul mai nou, însă la fel de horror.

La o carte. Viața începe vineri. Nu mai țin minte cine a scris-o și nici nu am chef să caut, dar îmi amintesc că este o carte polițistă (cu autor român) a cărei acțiune se petrece undeva la începutul secolului trecut.

La o superstiție. Vineri 13. Cred că o cunoașteți cu toții. Și că am putea broda pe marginea subiectului pagini întregi. Nu o să fac asta. Spun doar că unii îi găsesc originea nefastă la începutul primului mileniu, poziționând ziua crucificării într-o zi de 13, care a căzut vineri. Alții o aduc mult mai aproape de noi și o leagă de un speculator de bursă care, pe la 1907, a publicat chiar și o carte cu acest titlu. Și interpretările pe marginea subiectului nu se opresc aici.

Weekend. Dacă până acum se prea poate să vă fi plictisit, acum sunt convinsă că deja aveți un zâmbet uriaș pe față. :)

Dar să nu uit de ce am început să scriu. Articolele pe care le recomand săptămâna aceasta sunt:

Păpușarii. Articolul Irealiei are de toate, pentru că ea știe să amestece cuvintele, să le întoarcă, să le mângâie, să le ascundă printre îndoieli și întrebări. Poate de aceea, la o a doua lectură, am rămas și eu și eu puțin în ceață. Dacă la prima mi s-a părut evident că ar fi vorba despre părinți și copii (sau 1 iunie, data publicării, să mă fi dus cu gândul la asta?), la cea de a doua, pierzându-mă (și) prin păienjenișul comentariilor, am avut o altă senzație. Părinți și copii? Adulți aflați într-o relație (indiferent de felul acesteia)? Amândouă variantele? Un articol bun este unul care te îndeamnă să gândești. Am gândit… dar încă nu sunt sigură că am răspunsul corect. Irealia, help me! :)

Hai să-ți spun ce m-a durut  este un articol care nu poate fi povestit. “Nu m-au durut rănile făcute de alţii, ci sarea pe care voi aţi presărat-o peste.” este concluzia lui. Durerile pe care ni le provoacă alții pot fi durerile pe care, la rândul nostru, noi le provocăm celor care ne sunt în preajmă. De citit și apoi de reflectat.  Aceasta cred că este invitația pe care o face Alina tuturor celor care citesc rândurile ei și sper că nu greșesc spunând acest lucru.

Vis cu poartă, posibil stelară. Vax albina a visat așa. :) Apoi a povestit strania sa aventură și și-a invitat cititorii să se transpună în situația de a trece de ușa în spatele căreia se deschide o altă lume. Cât curaj ai avea și ce bagaje ai lua cu tine? Eu m-am decis, pe moment, că nu aș fi prea curajoasă și că dacă, prin absurd, s-ar întâmpla vreo minune, m-aș gândi să nu uit, în lumea asta, țigările și bricheta. Lipsă de imaginație sau dependență? Noroc că nu a fost decât un exercițiu de imaginație, căci se pare că uneori îmi lipsește latura practică. :)

Zece idei de bloguri de succes. Care îi aparțin lui Lotus. Articolul e vechi, dar grație Facebook eu l-am descoperit doar acum. Scris cu umor și ironie, articolul cu cele 10 idei are “valoare terapeutică” (citat din răspunsul la un comentariu). Pentru cine știe să citească printre rânduri. Iar încurajarea de la finalul articolului este genială: “orice se poate atunci când mai ales este posibil”. :)

Update

Anca are o problemă cu ceasul. Sau ceasul are o problemă cu ea, încă nu îmi este foarte clar. Căci dacă nu știați, dimineața la ora aproximativ 8, am ne-am treabă, port o conversație cu copilul meu. La telefon. Eu întreb, el răspunde. Și există două posibilități. Fie debordează de politețe și cuvinte meșteșugit așezate în propoziții, fie mârâie la mine amenințător. Ambele ipostaze trădează aceeași stare de fapt, vorbește cu mine, dar încă doarme. Marele secret este că… așchia nu sare departe de trunchi. :)

Atât pentru astăzi. Dacă nu ar fi așa de dimineață v-aș ura deja weekend fain!

(Inițiatorul acestui tip de articole este Blogatu)

Cel mai și cel mai…

StandOutFromTheCrowdAm ajuns ieri la Vienela pe blog și am învățat o nouă expresie: “plan blogosferic”. Sau numai am crezut lucrul ăsta, căci o trimitere de-a ei spre un articol al unui alt blogger, m-a luminat. De fapt, despre planul editorial era vorba, expresie pe care, prinsă din zbor de undeva, am folosit-o și eu cândva. Nu o să detaliez ce și cum am citit despre asta, căci nu este foarte important. Mi-a atras atenția însă, în mod deosebit, un lucru. Ceea ce spune autorul despre articolele de recomandările de pe alte bloguri. Zice el, că asta este o chestie, așa, când nu ai chef de scris  și cu un copy-paste, sau mă rog, cu mai multe, ai rezolvat problema. Scriu și eu astfel de articole, dar nu mi se pare că este așa de simplu. Mai întâi trebuie să citești (mult), apoi să rezumi în câteva cuvinte ce ți-a plăcut. Ca să nu mai vorbim de faptul că ar trebui să fi și cât de cât organizat, căci se întâmplă să mai și uiți câte o lectură interesantă. În fine, să trecem peste, a fost doar o introducere și punctul de plecare pentru ce va urma.

Un singur articol citit, cel al Vienelei care își propune o rubrică permanentă de recomandări (lunea) și amintirea altora care apar pe multe bloguri (vinerea) și hop, ideea. Nu, nu am de gând să mai inaugurez și eu ceva de genul acesta, nu vă speriați. :) Dar curioasă cum mă știți și mereu cu întrebările în buzunar, aș vrea să aflu ceva.

Dacă ar fi să recomandați cuiva un singur articol de pe blogul vostru, care ar fi acela? Și de ce? Pentru că este cel mai bun sau cel mai frumos din punctul vostru de vedere? Pentru că vă reprezintă cel mai bine? Pentru că vi se pare cel mai interesant?

Știu că nu este ușor de ales. Am făcut și eu, mai înainte, acest exercițiu. Pentru că este frumos ca mai întâi să răspund eu. Am constatat că sunt multe articole de care sunt atașată, într-un fel sau altul, și în care am pus tot sufletul meu.

M-am oprit în cele din urmă la Mamă de bloggeriță. Explică poate cel mai bine existența acestui blog și prezența mea pe internet.

Îndrăzniți și voi să aduceți în prim plan, cel mai și cel mai articol al vostru?

Și pentru că am și cititori care nu au blog, pe ei îi invit să răspundă la o altă întrebare. Ce fel de articole căutați atunci când răsfoiți jurnalele noastre electronice? Amintiri și nostalgii? Experiențe personale? Scrieri cu iz literar sau mai degrabă pe cele informative? Sau… (motive pentru a citi sunt multe, iar mie nu îmi mai vine în minte, acum, niciunul)

Sursa foto.

O altă zi de vineri

umbrella,art,blue,black,dark,figure-75147689cc4befc16ae71b5728d3fa01_hA mai trecut o săptămână de muncă. La fel de repede cum trec de ceva vreme toate săptămânile. Acum e luni, acum este vineri… Mă sperie cumplit cât de repede trece timpul, cum nu mai ajunge, cum ne plângem de lucrul ăsta, făcându-ne totuși planuri și parcă dorindu-ne să treacă și mai repede. Ca să vină vremea când… Ne mișcăm amețitor printre tot felul de jaloane. Uneori este doar o probă impusă. De divinitate, de soartă sau de întâmplare? Alteori le plantăm cu bună știință, mai departe, tot mai departe, transformând linia dreaptă într-una plină de meandre. Și alergăm spre ele, printre ele, iar la unele nu ajungem niciodată.

A mai trecut aproape o primăvară. La fel de repede cum trec toate primăverile de la o vreme încoace. Am început-o jelindu-mă că m-am săturat de vreme urâtă, de frig și de ploaie. Am transformat meandrele în cercuri concentrice și o închei la fel. Aceași jelanie, dar parcă mai acută. E vreme urâtă și frig și ploaie și mă sperie că toate lucrurile astea se întâmplă. Pentru că mâine ar trebui fie vară.

Printre clipe care s-au scurs haotic și picături imense de ploaie am trăit de câteva ori o experiență ciudată. Momente de liniște apăsătoare, însoțite de un timp care parcă se târăște, iar eu întinzând cu un fel de disperare ultima comandă de pe masă sau încă o țigară. Cu (aproape) o certitudine că după ce astea se vor termina, va urma doar… nimic. Pe mine mă sperie de moarte nimicul. Din fericire nu s-a întâmplat așa.

Parcă urmând starea mea de spirit, Google Reader, locul în care îmi dau eu (încă) întâlnire cu blogurile, a avut un comportament asemănător. Uneori o liniște ciudată. Niciun articol nou. Alteori timid câte unul, doar de câteva ori senzația că nu știu pe care să-l citesc mai întâi.

Și dacă tot am vorbit despre o zi de vineri și despre obiceiul de a citi bloguri, o să dau curs unei promisiuni pe care mi-am făcut-o în primul rând mie. Aceea de a recomanda articole în fiecare astfel de zi din săptămână.

La Jacqueline am ajuns duminică după masă. Cred că via unei recomandări de pe Facebook. Și am citit o poveste fascinantă. Cea a tuturor femeilor dinaintea ei.  Dinaintea mea și foarte posibil dinaintea oricărei alte femei. Este un articol despre care nu poți să povestești. Doar îl citești și apoi te cauți printre rândurile lui.

“Toate femeile dinaintea mea au distrus deja toate lucrurile pe care voiam să le protejez. Acolo, în pielea lor și cuvintele aruncate în palma sufletului tău flamand, se adăpostesc ruinele a tot ceea ce aș fi putut fi eu.”

Drama makes the world go around zice Vlad aflându-se în fruntea unui șir de coincidențe care mi-au punctat în săptămâna aceasta plimbarea prin blogosferă. În ceea ce-l privește, coincidența s-a numit “Ţapul ispăşitor”. Dacă al meu era doar răspunsul la un comentariu în care mi s-a părut că am fost acuzată de toate relele pe care le trăim azi, al lui a avut ca punct de plecare o carte scrisă de filozoful şi istoricul francez René Girard. Nu auzisem de el până acum, dar l-am trecut pe lista de priorități la capitolul lectură. Drama face într-adevăr lumea să se învârtească? Nu vă promit că o să găsiți răspunsul în articolul despre care am pomenit. Vă asigur însă că veți afla multe lucruri foarte interesante.

Tu cum ți-ai petrece sfârșitul de viață? se întreabă și ne întreabă Dana. Nu este un articol vesel. Pune niște întrebări la care eu nu am știut să răspund. Dar mai ales ne îndeamnă să ne oprim o clipă din goana nebună și să reflectăm. La “clipa în care începi să numeri și să bifezi rând pe rând, cu un termen folosit în armată, ce A Mai Rămas…”.

Într-o anumită împrejurare eu și Nautilus ne-am aflat fiecare de o altă parte a aceleași baricade. :) Asta nu înseamnă că nu îi apreciez scriitura. Mai ales când dă dovadă de ironie și umor fin. Așa cum face când povestește despre Matrimonialele nigeriene. Articolul descrie mecanismul unei noi păcăleli care circulă pe internet (asta ca să mă exprim ca o doamnă). Ușor de depistat, zic eu, căci seamănă cu multe altele care s-au derulat în decursul timpului. Din păcate exemplul oferit nu cred că va fi folositor cuiva. Ăia care se simt atrași ca biata muscă de Muscamor de asemenea chestii nu au în obișnuința lor lectura de niciun fel. Poate pentru că sunt prea ocupați să facă bani din afaceri rapide și cu randament maxim. Și mai nou să găsească la un SMS distanță, fericirea veșnică.

Speranță în cele mai rele locuri de pe Pământ. Asta mi-a adus Ionuț-Gabriel. L-am descoperit doar ieri, nu am apucat să îi citesc prea multe articole, dar acesta este foarte aproape sufletului meu. Și credinței mele că oamenii nu au ajuns cu toții niște brute mânate doar de ură sau de interese meschine. Încă mai există iubire față de aproapele nostru și povești în care binele învinge răul. Și sunt cu atât mai impresionante când le descoperi acolo unde nici nu te-ai fi așteptat.

Nu sunt singurele articole care mi-au plăcut. Mă opresc însă aici, cu promisiunea de a reveni și vinerea viitoare.

(Iniţiativa acestor postări îi aparţine lui Blogatu care  găzduieşte la sfârşitul fiecărei săptămâni toate articolele pe această temă.)

Sursa foto.

Vineri recomand(ăm) articole

Mi-am propus ca ziua de vineri să fie cea cu recomandări de articole de pe alte bloguri. Poate recomandări este pretențios spus. Să le spunem, mai bine, articole care mi-au atras atenția la un moment dat. Mi-ar plăcea să fac un obicei din asta și ultima zi lucrătoare din săptămână să fie dedicată celor care, prin scriitura lor, mi-au făcut una dintre zile mai frumoasă.
Săptămâna aceasta a fost oarecum ciudată. A debutat cu o mulțime de articole despre Ouatu și Eurovision și a culminat cu cele despre Gigi Becali. Din cauza căruia am căpătat o mare hibă. Am început să vorbesc singură. Și să mă întreb la intervale mai mult sau mai puțin regulate de timp, cum e posibil să mi se repete în emisiunile de știri, la nesfârșit, ce a căpătat proaspătul întemnițat de mâncare la micul dejun. Sper să le stea marmelada în gât tuturor ziariștilor care vin cu asemenea știri. Peste toate astea, nici cu timpul nu am stat prea bine și deci nu am avut prea mare spor la citit. Am reușit însă să îmi notez câteva articole care mi-au reținut atenția.

Dojo a scris despre Cum să atragi comentatori de calitate pe blog. Nu l-aș numi un articol cu sfaturi, ci mai degrabă unul cu idei pentru cei care vor să dezvolte în jurul blogului lor o comunitate “sănătoasă”. Ca și celelalte articole (de pe site-ul ei) care au tag-ul “blog”, pentru mine a fost o lectură interesantă. Unele lucruri le știam, pe altele le bănuiam. Felul cum au fost scrise și structurate mi-a adus însă o imagine de ansamblu asupra lor.

Log out before you shut down zice Anca. Și îmi aduce aminte că somnul nu este pierdere de timp (cum mi se pare mie), că uneori trebuie să spui NU și că sunt lucruri pe care ai dreptul să le refuzi, că dacă te angrenezi într-o mie de activități mici (că doar sunt mici și imediat le rezolvi) s-ar putea să fi cu mult mai obosit decât dacă te-ai implica într-una singură, dar serioasă. Ca și Anca, cu teoria stau bine. Rămâne de văzut cum o să gestionez de azi înainte butonul de Log out (de care și eu uit în mod repetat) căci mi-am propus să îl folosesc într-un mod mai responsabil.

Adelina mi-a vorbit într-una din zile Pe limba bunicii. A bunicii ei, evident. Plină de haz (așa cum este chiar și atunci când scrie despre lucruri serioase) mi-a amintit de bunica mea, cea care îmi punea în păr fontă. Și de o mătușă care nu știa carte, dar știa să se însemneze, dacă era musai și era nevoie de numele ei pe ceva acte. Și de teama cumplită a celor două, că ar putea da iama prin cotețele lor vreo hulpe.

Hapi  a scris un Dictionar de sentimente online. Despre care nu vă dau amănunte, pentru că i-aș strica tot farmecul. Vă invit să îl citiți. Și, de ce nu, să îl completați.

Dragoș m-a surprins din nou cu un Haiku. Nu știu prea multe despre cultura japoneză, dar m-au fascinat întotdeauna cele  3 versuri cu regula lor de 5, 7, 5. Se spune că “Haiku-ul este un instantaneu al realității, înrudit cu fotografia”. Nu am pretenția că văd aceeași realitatea ca cea a lui Dragoș, dar vă asigur că imaginea care se formează în mintea mea datorită celor 17 silabe scrise de el, este minunată.

Vă doresc un sfârșit de săptămână super, cu odihnă, lecturi interesante și inspirație maximă.

Later edit. Mă bucur că iniţiativa (găzduită de blogatu.ro) a fost preluată pe mai multe bloguri. Îmi place să descopăr oameni noi şi să lărgesc aria mea de lectură.

Vineri recomand(ăm) articole

Că sunt cititoare fidelă de bloguri probabil că ştiţi mulţi dintre voi. Uneori îmi fac simţită prezenţa şi prin comentarii. Alteori tac. Câteodată pentru că autorul a spus lucrurile mai mult decât bine şi eu nu mai am nimic de adăugat, altădată pentru că se întâmplă ca tema în discuţie să îmi dea de gândit mai mult decât m-aş fi aşteptat. Sunt şi cazuri în care nu comentez dintr-un soi de stânjeneală. Nu am mai comentat pe blogul respectiv niciodată şi mi-e greu să sparg gheaţa. Deşi sunt conştientă că nu s-ar supăra cineva. Scriem şi pentru că aşteptăm feedback, nu?
Preiau şi eu o iniţiativă despre care am citit la Dana (Sexul slab-și mai tare decât pare). Proiectul se numeşte Vineri recomandăm articole şi îşi are punctul de plecare pe blogatu.ro. Mi se pare un lucru bun  să încercăm să promovăm conţinutul de calitate şi cu subiectivismul pe care îl am în dotare o să fac trimitere către câteva scrieri care mi-au plăcut.

Roxana de la Biblioteca Deva Filiala 3 a scris despre o campanie care se numeşte O jucărie pentru fiecare. Articolul este aproape de sufletul meu pentru că iniţiativa de a dărui jucării copiilor din centrele se plasament se desfăşoară în oraşul în care muncesc, aparţine unor oameni inimoşi şi nu în ultimul rând îndeamnă la un gest simplu, dar care ar putea însemna mult. Vă invit să citiţi şi, de ce nu, să vă alăturaţi şi voi încercării de a aduce un zâmbet pe faţa unui copil.

Cuvânta a pornit o Numărătoare de naivi. M-am declarat şi eu parte a acestei “comunităţi” şi m-am întrebat dacă există întradevăr un război între bărbaţi şi femei. Şi dacă da, el există, nu o fi unul fără învinşi şi învingători?

Cei de la Gară pentru doi se vor Bear Grylls pentru o zi. Mi s-a părut interesant articolul, dar la fel de interesante au fost comentariile pe care el le-a generat. “Cu ce aţi putea contribui la dezvoltarea şi progresul unui trib aflat în zorii cunoşterii?” au întrebat Diana şi Dan. O parte dintre cititori (şi eu printre ei) au considerat că mai degrabă noi cei de astăzi am avea câte ceva de învăţat.

Iuliana ne-a întrebat într-un articol “Cum ne iertăm propria intoleranţă?”. Mi-a dat de gândit. Deşi mă consider o persoană tolerantă, ea a descris o situaţie în care… nu prea cred că m-aş fi putut lăuda cu acest lucru.

Loredana  a scris nişte lucruri Haotice. Atât de frumos încât eu nu am putut adăuga niciun comentariu. Voi face aici o remarcă. Am constat, încă o dată, că atunci când scriitura ei este tristă, este superbă din punct de vedere literar.

O să vă mărturisesc un lucru. Am citit săptămâna aceasta mai multe articole care mi-au plăcut, dar cum nu am avut în plan scrierea articolului de faţă, nu am apelat la o memorie externă care să mă ajute să mi le reamintesc pe toate. Vinerea viitoare promit un articol mai documentat. Până atunci spor la scris şi inspiraţie maximă!

Mamă de bloggeriță

keep-calm-and-blog

Ideea acestui articol stă în sintagma din titlu. Zilele trecute, Provinciala a lansat o întrebare despre blogurile părinților de bloggeri, Andreea m-a nominalizat, iar Anca m-a adăugat în grupul de bloggerite de pe Facebook. O să las modestia la o parte și o să recunosc că am primit câteva aprecieri care m-au măgulit. Ca să mulțumesc tuturor, scriu răspunsul la o întrebare pe care, este adevărat, nu a pus-o nimeni. Deci…
De ce scriu părinții de bloggeri?
În primul rând ca să ne relaxăm.  Muncim mult, voi știți asta. Așa cum știți și că nu ne este ușor. Ne-am născut într-o altă lume și, deși am mâncat cartea, școala nu ne-a prea pregătit pentru lumea aceasta.  Nu am învățat despre economia de piață și nici despre PC-uri. Ca să avem un job bun, trebuie să ne străduim să ținem pasul.  Și e al naibii de complicat. Voi aveți tehnologia în sânge, gândiți mult mai liber, aveți curajul și inconștiența tinereții. Ceea ce pentru voi e simplu și firesc, pentru noi este uneori o provocare. Nu o spunem cu invidie sau cu părere de rău, dimpotrivă, este un motiv de mândrie pentru noi.
Vrem să vă cunoaștem prietenii. Să nu credeți că spionăm. A trecut vremea când ne îngrijoram la gândul că vă învârtiți în anturaje proaste. Dar suntem departe de voi, iar într-o zi nu vom mai fi deloc, și vrem să ne asigurăm că aveți în preajma voastră oameni pe care vă puteți baza, care, ca și noi, vor veni să vă fie alături, la bucurie sau necaz, la orice oră din zi sau din noapte.
Ca să ne învingem timiditatea. Copii fiind, ați crezut că noi avem toate răspunsurile, că nu ne este teamă de nimic și că putem rezolva orice problemă. Ați aflat deja că lucrurile nu stau chiar așa. Poate ați sesizat că avem și momente de stinghereală. Ne e teamă că ați putea socoti că suntem deplasați, plictisitori și demodați. Uneori mergem pe vârfuri și ne tragem un pas înapoi. Alteori ne facem curaj și scriem pe blog.
Ca să ne dovedim nouă că suntem încă tineri. Știm, ca și voi, că lucrul acesta nu este 100% adevărat. Dar este greu să accepți că anii au trecut. Realizăm asta doar când vă avem lângă noi. Atunci devine evident că, dacă voi ați crescut, noi în niciun caz nu am stat pe loc. Ne imaginăm că, dacă respirăm parfumul tinereții voastre și luăm cu împrumut lucruri pe care le faceți voi, timpul va fi mai îngăduitor.
Pentru că ne place lumea voastră. A VOASTRĂ. Spunem lucrul ăsta de câte ori avem prilejul. Și o mai spunem încă o dată, chiar dacă ne repetăm.  Lumea în care trăim este lumea voastră. Nu e o lume perfectă, dar voi, doar voi, puteți face lucrurile să se miște. Oricâte piedici vi se pun – vă dăm dreptate, destul de multe – nimeni nu vă poate împiedica să visați și să prindeți aripi. Avem  încredere deplină în lucrul acesta. Și respirăm și noi, alături de voi, speranță și dorințe. Și visăm.
Pentru că suntem copii în sufletul nostru.  Și ne plac jucăriile voastre cele noi. Și tânjim după ele și după plăcerea jocului. Știm că este greu să ne explicați că domeniu și host nu este același lucru. Poate nu aveți răbdare să ne arătați cum se pune un link, cum se inserează o poză sau cum ar trebui să ne promovăm. Internetul are încă multe secrete pentru noi, dar vreau să vă spun și eu unul. Întrebăm doar după ce ne-am chinuit să facem lucrurile astea singuri și când ultima salvare sunteți voi. Poate nu aveți timp sau sunteți prinși cu ceva mai interesant, dar vreau să vă rog să nu ne ignorați în clipele de derută. Vă amintesc că și noi am croșetat rochițe pentru păpuși, ne-am târât pe covor, ne-am înghesuit în cazematele voastre, iar uneori, când ne-ați servit o cafea sau un ceai, am băut, din căni minuscule, cele mai dubioase combinații.
Nu în ultimul rând pentru că vrem să fiți mândri de noi. Avem nevoie de asta. Nu putem să vă oferim bucuria că am escaladat Everestul și nici pe cea că am revoluționat medicina. Suntem limitați în preocupările noastre. Dar avem blog și asta ne face să sperăm că ne considerați destupați la minte. Ne amintim toate sentimentele pe care le-am încercat când ați luat premiu, ați câștigat vreun concurs sau, pur si simplu, când pentru orice alt motiv ni s-a părut că sunteți cei mai grozavi copii din lume. Este senzația aia când simți că inima îți iese din piept și sufletul pare să explodeze de fericire. La o scară mai mică vrem să împărțim lucrul ăsta cu voi.

Dedic acest articol tuturor părinților care au blog, tuturor bloggerilor care își vor încuraja cândva copiii să scrie și mai ales copiilor care nu s-au simțit stânjeniți de prezența noastră pe internet, ne-au susținut, ne-au ajutat, ne-au corectat și ne-au lăsat să împărțim cu ei plăcerea de a așterne pe monitoare povești.
Răspunsurile îmi aparțin și sunt, evident, subiective.
______
Încă mai puteți comenta la articolul  care mi-ar putea aduce ca premiu multe cărți (numărul de comentarii are 50% pondere în evaluare).