În derivă?

Am evitat să mă avânt în discuţii despre recent încheiatele examene de capacitate şi bacalaureat. Nu că nu mi-ar păsa şi nu m-ar intrista procentele ruşinoase despre care aud de ani buni, dar pur şi simplu am cam pierdut contactul cu şcoala de ceva vreme. Nu mai ştiu ce şi cum se studiează, care este astmosfera, care sunt pretenţiile. Fără să vreau însă, o grămada de informaţii şi reacţii au venit ca un tăvălug peste mine. Un proaspăt absolvent de liceu îmi spunea că i-a picat la examen ceva ce nu se aştepta. Serios? Era cumva vorba despre un concurs de “hai să ghicim ce ne dă” sau ar fi trebuit să te aştepţi să ai orice subiect din materia pe care ai avut-o de studiat? Un altul, cu o oarecare tristețe în glas, mi-a vorbit despre faptul ca nu va lua o nota foarte mare la Română. A luat 9,15. Notă mică în comparație cu zecele de la Matematică. Două cazuri reale, două moduri diferite de a vedea lucrurile și așteptări diferite. Asta în noinaul de perle (mai mult sau mai puțin reale) care au înegrit paginile publicațiilor (fie ele și vituale) și de acuzații aduse sistemului, profesorilor, copiilor, materiei predate la școală sau mai știu eu cui.

Nu o să mă lansez în analize care mă depășesc, așa cum nici nu voi spune că sistemul nostru de învățământ este unul eficient sau copiii niște exemple de conștiinciozitate și seriozitate. O să-mi exprim însă o nedumerire. Oare de ce nimeni, dar nimeni dintre cei pe care eu i-am auzit plângându-se, n-a suflat nicio vorbă și despre părinți?  Și de ce suntem dispuși să așteptăm la infinit să se reformeze un sistem sau ca niște copii expuși la tot felul de tentntații să se maturizeze mai repede decât noi? N-am putea oare ca noi, părinții, măcar noi, să inițiem o schimbare în atitudinea față de învățătură și de școală? Și spun asta pentru că adesea aud lucruri care nu fac decât să sădească iluzii, să distorsoneze adevărul și să îi facă pe copii să bată pasul pe loc sau chiar să dea înapoi.

1. Învaţă ca să nu trebuiască să munceşti

De câte ori ați auzit, ați spus sau ați gândit asta? Știu, majoritatea dintre noi avem un program infernal, lucrăm pe schimburi sau uneori facem eforturi supraomenești să ținem pasul. Dar “a învăța acum” nu este sinonim cu “a nu munci mai târziu”. Este posibil să te scutească de datul la lopată (muncă deloc înjositoare dacă este să judecăm drept), dar în niciun caz nu va scuti pe cineva de orice efort. Cred că îndemnul ăsta nu face decât rău și că, mai târziu, va fi punctul de plecare al unor mari deziluzii și neîmpliniri.

2. Orice prost face în ziua de azi facultate

Este adevărat, accesul la învățământul superior este mai ușor ca niciodată. Dacă ai luat Bac-ul nimic nu te împiedica să mergi la o facultate (cu sau fără bani). Este frustrant să îți vezi odrasla fără studii înalte atâta vreme cât cei cu o pregătire cât și a ei se laudă cu statutul de student. Dar crezi că dacă s-a târât prin scoală până acuma, noul statul o va face dintr-o dată mai silitoare și mai bună? Mă îndoiesc! Este doar pierdere de timp și de bani. Câți dintre părinți pot accepta că au un copil mediocru când vine vorba de carte și că poate ar fi mai bine să îl sfătuiască să învețe o meserie? Nu există un scaun de director pentru fiecare dintre noi. Și este o vorbă care spune că decât codaș la oraș, mai bine în satul tău fruntaș. Nu este rușinos să nu fii geniu la matematică, rușinos este să nu fii în stare să lași în urma ta ceva.

3. De ce nu eşti şi tu la fel ca…

Comparațiile sunt cu dus și întors. Am fot întotdeauna de părere că avem nevoie de modele și că un copil, cu atât mai mult, trebuie să aibă niște repere. Dar de la asta până la a-i impune să se înghesuie într-un tipar care nu i se potrivește, este cale lungă. Un copil are în primul rând personalitatea sa. Nu-l compara cu alții doar pentru că ție ți-ar plăcea să fie altfel decât este el.

4. Copilu‘ e bun, dar nu avem pile

Surprinzător, am auzit replica asta de mult prea multe ori în ultimele zile. O fi valabil pentru cine dorește să se angajeze la stat, dar în sistemul privat nu te va dori nimeni doar pentru că esti fiul lui X sau Y și prietenul lui Z. O recomandare face minuni, știu (am beneficiat și eu cândva de așa ceva), dar mai departe depinde doar de tine. Ești bun, rămâi, nu-ți vezi de treabă și nu produci corespunzător, ai șanse de 100% să zbori. Învață-ți copilul să se bazeze întotdeauna pe forțele lui.

5. Ce e al tău e pus deoparte

Aud adesea că n-a fost să fie sau că nu a venit încă timpul pentru un lucru sau altul. Este un fel de consolare păguboasă, iar faptul că sădești în mintea copilului tău ideea că oricum, cândva, va avea succes acolo unde acum a dat greș, nu mi se pare o atitudine prea grozavă. Nu, ce e al tău nu este pus deoparte. Trebuie să muncești pentru a ajunge la acel lucru, altfel vor fi alții care îl vor avea în locul tău. Aparent fără legătură (dar doar aparent zic eu) ar mai fi și încercarea de a-ți impulsiona odrasla îndopând-o cu rahaturi motivaționale. Poate ar fi bine ca mai întâi să te asiguri că celor care le debitează nu le suflă vântul prin buzunare și că zâmbetul agățat de fața lor nu este unul fals. Abia apoi îmbrățișează-le teoriile despre succes.

6. Lasă că rezolvăm noi

Am spus mereu că un părinte va face tot ce îi stă în puteri pentru copilul său și că și ăla care este la pușcărie are o mamă care îi aduce pachet. Dar cât este de benefic să îți scoți odorul din toate încurcăturile? A chiulit? Face mama rost de scutire! A rămas corijent? Vorbește tata cu doamna! Asta ca să nu vorbim și de lucruri mai grave. Cât ești dispus să “repari” boacănele copilului tău? Și oare nu îi faci mai mult rău decât bine?

7. Lasa-ma pe mine
De câte ori ești dispus să îi preiei poverile de pe umeri? Și de câte ori vei aduna lucrurile împrăștiate în urma lui sau îi vei face tu eseul la Literatură? Nu zic să nu întinzi o mână de ajutor când vezi că și el se străduiește sau când pur și simplu are prea multe de făcut. Dar să te transformi în ordonanța personală a unui plod puturos mi se pare inacceptabil.

8. Pentru că aşa e bine (cu varianta “pentru că aşa zic eu” sau “cât timp stai in casa mea”)
Greșesc și părinții? Ideile lor sunt întotdeauna cele mai bune de aplicat? Teoretic nu, pentru că tot ce fac din dragoste ar trebui să fie spre binele copiilor lor. Practic însă lucrurile stau altfel. Să gândești tu în locul lor este o altă atitudine păguboasă. La fel cum păgubos este să le oferi pe tavă rețete pe care tu le consideri de succes. Vremurile se schimbă, lumea se schimbă și să ignori părerile, pasiunile și înclinațiile copiilor tăi este o greșeală capitală. E greu să tai cordonul ombilical invizibil cu care îi simți încă legați de tine. Nu imposibil.
Într-un sistem aflat în derivă, tânara generație mi se pare, uneori, în derivă. La fel mi se par și părinții ei. Doar că aceștia din urmă ar putea, cel mai ușor, să preia cârma și să îndrepte, atât cât pot, mersul ăsta haotic care duce, de multe ori, spre zone întunecate și vieți ratate.

Am scris tot ceea ce ați citit mai sus din punctul de vedere al părintelui. Considerați acest articol o leapșă. Mi-ar plăcea să știu ce gândesc și alți părinți, dar și punctul de vedere al unor copii. Anca (poate pe vlog)? Kadia (de ce nu și Vladimir)? psi (poate ca temă pentru o zi de luni)? Și, evident, oricine mai dorește.