Că autobuzul este locul în care se nasc multe dintre ideile care apar pe acest blog, știți deja. Așa s-a întâmplat și astăzi. Ploaie, o săptămână obositoare care tocmai se sfârșea și eu cu gândurile mele. Gânduri care zburau la o discuție avută la birou. Poate v-o mai amintiți pe Simona, colega mea care a dus cărți unor copii din Liebling, un sat din apropierea Timișoarei. Ei bine, de ceva vreme, ne tot sfătuim cum am putea să îi ajutăm și altfel. Una dintre idei a fost să facem un filmuleț despre ei și să încercăm să îl arătăm unor oameni care ar putea să le întindă o mână de ajutor.
Film.. film… mai mult… și dintr-o dată am înțeles că până când vom reuși să punem la punct toate cele la care ne-am gândit, eu aș putea face ceva chiar astăzi. Un clip care să participe la SuperBlog pentru proba propusă de Delaco. Nu am foarte mult timp ca să ies din încremenire și, probabil, filmul meu nu va fi unul de “Oscar”. De fapt nici nu îmi doresc acea cameră foto care este premiul cel mare. Dar ce-ar fi să încerc să câștig un pachet de brânzeturi care ar sta foarte bine la acei copii pe masă? Semnul spre carte s-ar transforma, poate, măcar pentru puțin timp, într-un semn spre normalitate. Cu această speranță s-a născut o poveste. Cea care urmează.
Într-o țară nu foarte îndepărtată (s-ar putea să fie chiar cea în care trăim), în niște vremuri care deja își fac simțită prezența, dictatura este din nou la putere. De data aceasta nu trimite buldozerele să dărâme biserici și oameni ai muncii să defileze purtând ghirlande în mâini, ci se insinuează subtil în viețile tuturora, degradându-le chiar cu acordul lor. Cel care se află la conducere este un hamburgher, iar sinistra lui soție este o băutură carbogazoasă. Și sunt atât de îndrăgiți de acoliții lor! Care nu pregetă să bage mâinile în buzunare și să-și cumpere pentru dejun sau pentru cină mâncare nesănătoasă. Ce lapte, ce ochiuri de ouă și ce brânză însoțită de roșii, când în galantare junk food-ul face spectacol? Și ce dacă acea chiftea care pare făcută din cauciuc este plină de “otrăvuri”, când este atât de apetisantă și are un gust inconfundabil?
Evident, ca în orice regim totalitar, există și în Fadoria, țara ipotetică în care am plasat acțiunea poveștii, dizidenți. Ei sunt conduși de Sofia de Laco, o prințesă simplă, naturală și bună. Închisă de dictator, alături de surate și frați întru credința în hrana sănătoasă, ea nu cedează niciunei presiuni a odiosului care i-a prins în mrejele sale pe aproape toți locuitorii. Împreună cu o roșie cu chip sângeriu, un pătrunjel dantelat și neobosit când vine vorba de încurajări și o armată de legume, ea reușește să evadeze. Dictatorul este înlăturat (și poate încarcerat chiar în coșul de gunoi), iar fanii (adică locuitorii Fandoriei) au, în sfârșit, pe masă, mâncare care nu face rău. Și care le place. De aceea vor trăi sănătoși până la adânci bătrâneți.
Și încă ceva. De atunci, numele lor a fost păstrat pentru toți cei pasionați și entuziaști când vine vorba despre ceva. Și mă întreb dacă, nu cumva, cașcavalul Sofia Delaco nu a foat creat în amintirea neînfricatei prințese din poveste.
Ar fi multe de povestit, dar cum o imagine face cât o mie de cuvinte, vă las mai bine să priviți.
Acest articol a fost scris pentru SuperBlog, dar pentru că duzina de cuvinte de săptămâna aceasta și-a găsit cu ușurință loc în el, îl voi înscrie și în tabelul lui psi.
Pingback: competitie anuala de blogging | Proba 1. Fan Branza, regizor si scenarist!