V-ați simțit vreodată ca un elefant într-un magazin de porțelanuri? Eu da, ultima dată aseară. Am tot amânat să mă joc cu cele 12 cuvinte ale Danei și într-un final am renunțat de tot. Cât poate fi de greu să începi să scrii despre ceva pe care îl aveai deja conturat în mintea ta? S-a dovedit că este foarte greu. Pachidermul din mine a realizat brusc lipsa lui de grație și a  refuzat să mai facă vreun pas printre ceșcuțe și farfurii fine. Iar eu am realizat că m-aș fi mișcat greoi prin tema, de altfel generoasă, despre care vroiam să vă scriu. Poate pentru că m-am uitat prea mult peste scrierile de pe alte bloguri. Ce iubesc? –  căci ăsta era subiectul pe care vroiam să-l abordez și eu, a început deja să se propage cu viteză prin blogosferă. Mi-ar plăcea să cred că Eugen a dat tonul și că ceea ce a scris el provoacă acest val de iubire, pentru că acest copil (a cărui vârstă nu am bănuit-o nicio clipă doar citindu-l) mi-a confirmat că viitorul nu ne este atât de negru. Asta a fost doar o paranteză. Revenind la incapacitatea mea de a scrie, să nu vă imaginați că nu am făcut-o pentru că doresc să abordez mereu subiecte originale. Ar fi și imposibil, probabil că s-a scris despre toate lucrurile despre care ar putea să scrie un om. Mi s-a părut doar că (deși lucrurile pe care le iubesc eu ar putea fi și altele) cei care au scris înaintea mea au așezat cuvintele atât de bine că orice încercare a mea ar fi palidă. În plus, a mai existat și o altă limită pe care am atins-o. Îmi propusesem o abordare mai… poetică. Și s-a răzvrătit elefantul din mine, din nou, și a refuzat să mai facă și un singur pas pe această cale. Se pare că viața m-a îndemnat să citesc versuri, dar nu să le și scriu. Mi-am pierdut acestă obișnuință, cândva, în vremurile cu olimpiade la română. Sau poate că atunci când, tot de foarte mult timp, iubirile mele adolescentine au evoluat spre o altă zonă.

Senzația de elefant într-un magazin de porțelanuri nu a fost una nouă. Dacă privesc cu atenție drumul meu prin acestă lume, constat că am mai experimentat-o și cu alte prilejuri. Și cum îmi lipsește un subiect pentru articolul de astăzi… o declar temă de dezbatere pentru această sâmbătă.

Despre nașterea acestui blog am povestit de mai multe ori. Probabil că știți deja cum a apărut. Nu am povestit însă niciodată până acum cu câtă grijă alegeam cuvintele primelor mele articole. Și cât de lipsită de grație mă simțeam încercând să nu mă adresez direct cititorilor. Pentru că îi știam puțini (mai toți ajunși la mine doar pentru că eram mama lui Bloodie) și pentru că mi-era teamă că îi inoportunez cu întrebările mele. Și pentru că o întrebare presupune că aștepți un răspuns, iar eu mă gândeam că nimeni nu va adăuga vreun comentariu și că mă voi trezi vorbind singură, lucru care m-ar fi demoralizat. Îmi clădisem un magazin de porțelanuri în care tocmai eu mă simțeam ca un elefant. Că lucrurile s-au schimbat, vedeți prea bine. Întrebările curg și elefantul s-a acomodat cu spațiul pe care singur și l-a creat. Poate pentru că uneori grația se învață (sau ți-o poți reaminti). Sau o fi pentru că magazinul nu este chiar de porlțelanuri și nimic de pe rafturile lui nu este atât de scump încât să nu poată fi înlocuit?

Tot pe aici am scris că sunt o persoană căreia nu îi lipsește empatia. Că nu tratez cu nepăsare bucuriile sau necazurile celor din jurul meu și că uneori le simt ca și cum ar fi ale mele. Cu toate acestea când vine vorba să exprim în cuvinte ceea ce simt pachidermul din mine dă semne că nu vrea să se pună în mișcare. Urările mi se par toate la fel și mi-este teamă că nu voi face decât să repet lucruri care sunt goale de conținut și că cel din fața mea nu va primi decât o lozincă asemenea sutelor care ne-au invadat viața de când cu internetul și rețelele de socializare. Sau am senzația că exprimându-mi admirația pentru cineva aș putea, pentru că nu știu care sunt cele mai potrivite vorbe, să par falsă sau, și mai rău, oportunistă. Cel mai greu îmi este când cel din fața mea trece printr-un necaz. Am senzația că nimic nu poate ajuta, că vorbele sunt puține și seci, că nu o să ajung niciodată să spun ceva care să conteze cu adevărat. Cu toate astea sunt conștientă că omenii au nevoie de cuvinte și că nu este suficient doar să știe că le suntem aproape. Și mă întreb de ce este atât de greu câteodată. Cheltuim vorbe de toate felurile în tot felul de împrejurări, nu ar trebui să avem nicio dificultate cu cele din momente dificile și totuși eu am…

Ca să închei într-o notă puțim mai relaxată o să vă spun că sunt și lucruri banale care mă fac să mă simt ca un elefant într-un magazin de porțelanuri. De exemplu o tastatură nouă sau străină mie sau… un laptop. Am devenit dependentă de tastatura de acasă și de cea de la birou. Deși sunt diferite, degetele mele știu singure calea spre combinațiile de taste și se poziționează cu ușurință acolo unde trebuie. Poate o să pară ciudat, dar pentru mine un computer nou nu înseamnă și o tastatură nouă. Trag de cea veche până își dă obștescul sfârșit pe cale naturală.

Voi v-ați simțit vreodată ca un elefant într-un magazin de porțelanuri?

Articolul răspunde provocării de a folosi o duzină de cuvinte date într-o poveste.  Gazda jocului este psi. La ea veți găsi și alte articole cu cele 12 cuvinte.

Sursa foto.