Acum mai bine de o lună vă povesteam despre un sentiment pe care nu l-am trăit de prea multe ori în viaţa mea: deznădejdea. Și nu exageram cu nimic, era o desnădejde în forma ei cea mai acută, era acea senzația că am ajuns într-o fundătură și că, pur și simplu, nu mai am cale nici pentru mers înainte, dar nici înapoi. Trăiam un fel de sfârșit al lumii la scară personală, foarte subiectiv și evident fals. Viaţa avea să continue indiferent cine ar fi câştigat alegerile, iar eu, un simplu individ dintr-o masă aproape amorfă, cel mai probail, urma să trăiesc aproximativ la fel, pierdută fiindu-mi doar speranţa. O speranţă întru ceva nu foarte bine conturat si pe care, generic, l-am numit atunci şi îl numesc şi acum un nou început.
O să trec peste entuziasmul care, atunci când lucrurile s-au întâmplat exact aşa cum mi-am dorit eu să se petreacă, a înlocuit deznădejdea şi o să poposesc mai aproape de zilele noastre. Zile în care începe să-şi facă loc un nou sentiment: frica. Şi o să fac şi o paranteză. Respectând proporţiile, am senzaţia că trăim, ca şi acum 25 de ani când a izbucnit Revoluţia, şansa unei schimbări profunde, a noastre ca naţie şi a fiecăruia dintre noi.
Mi-e frică, deci.
Mi-e teamă că ne-am pus toate speranţele într-un singur om şi că am uitat că schimbarea trebuie să vină în primul rând din noi. Şi mi-e teamă că vom uita, cum am mai făcut-o şi în alte dăţi, toate lecţiile dure pe care le-am primit. Mă tem că îi vom lăsa din nou pe alţii să se caţere pe scările puterii în timp ce noi vom privi resemnaţi (sau nepăsători) cum ne mint şi cum ne fură fără pic de ruşine şi mă tem că ne vom vinde din nou foarte ieftin în timp ce vom cumpăra scump. Mă îngrozeşte ideea că vom deveni muţi şi surzi, prea ocupaţi să ne lingem rănile sau să ne sărbătorim micile victorii şi că, deşi pare împotriva naturii noastre, vom prefera micile războaie şi nu ne vom concentra pe fiecare lucru care este bun.
Mi-e frică şi mă întreb dacă nu cumva, iarăşi, îi vom aprecia pe cei merituoşi doar după ce mor, având grijă ca atât timp cât îi avem printre noi să le agăţăm tinichele de coadă şi bolovani de picior şi mă tem că pentru neputinţele noastre îi vom găsi mereu responsabili pe alţii. Mi-e frică de lucruri mari şi mici, de apologeţii vorbelor goale, de hârtia aruncată (mai mult sau mai puţin discret) direct pe stradă, de celebrul (şi atât de românescul) “merge şi aşa”, de zâmbetele false şi de lacrimile de crocodil.
Mi-e frică, deci, că bolnavi şi suferinzi fiind , vom aştepta să primim cu linguriţa un panaceu care le vindecă pe toate, în timp ce noi nu vom mişca un deget ca să facem ceea ce ţine de noi. Şi mă tem că, încă o dată, vom irosi o şansă care pare de bun augur.
Au trecut 25 de ani de când priveam cu speranţă spre viitor şi mă tem că nu mai am timp să aştept încă 25, ca să o fac din nou.
6 thoughts on “Frica”