Ieri am primit un e-mail. Un coleg din blogosferă îmi povestea despre o idee frumoasă și mă invita să duc și eu vestea mai departe. M-am scărpinat în cap și am căzut pe gânduri. Și am constatat că deși de ceva vreme (de când cu adunatul de voturi pentru Semnul SPRE carte) îmi tot spun că am învățat o lecție, se pare că încă nu o știu destul de bine. Ce lecție? Aceea că uneori trecem pe lângă lucruri care s-ar putea dovedi importante fără să le acordăm atenție și că ne schimbăm atitudinea doar atunci când noi suntem cei implicați. Nu vreau să pară că acuz pe cineva, pur și simplu constat că și eu am avut acest comportament de multe ori. Chiar și în ceea ce privește ideea despre care vă vorbeam. Citisem în fugă despre ea pe Facebook, îmi propusesem să aprofundez mai târziu, dar nu sunt foarte sigură că s-ar mai fi întâmplat acest lucru. Mereu pe fugă și veșnic cu argumentul lipsei de timp, poate că aș fi uitat. Și asta în condițiile în care nu sunt un om nepăsător și mi-am promis să fiu mai atentă la lucrurile din jurul meu. Da, am foarte puțin timp și aș avea nevoie de o zi cu mult mai multe ore decât cele 24, dar dacă stau strâmb și judec drept, cum îmi fac vreme pentru o țigară sau o cafea, aş putea să îmi fac timp și pentru altele.

Read more

Motto: Lipsa de lectură şi lipsa de educaţie conduc la sărăcie, la infracţionalitate şi frustrare. Aceasta este legătura cauzală corectă, nu cea inversă. Nu întotdeauna se spune asta foarte răspicat. Nu sărăcia produce incultură, ci invers.*

Îi văd în fiecare dimineață, pentru că ne urcăm în același autobuz. Eu port poșeta pe umăr și apăsarea unor gânduri, ei sunt împovărați de greutatea ghiozdanelor, a instrumentului muzical așezat în husa lui sau a mapei imense în care stau cuminţi picturi sau desene. Sunt navetiști ca și mine, elevi la liceul de artă din orașul în care lucrez.

În aubobuz avem aceeași rutină: căutăm repede cu privirea un loc liber, ne așezăm cât putem de comod și scoatem din buzunare un telefon, o tabletă sau niște căști pe care le îndesăm în urechi, încercând să profităm astfel de răgazul oferit de distanţa pe care o avem de străbătut. Ne vedem fiecare de ale lui, concentraţi la gadgeturile personale sau ne lăsăm gândurile să zboare în voie, în timp ce peisajul familiar se derulează pe lângă ferestrele în mișcare. Read more

Anul trecut,  într-unul dintre primele articole de pe blogul meu nou-nouț, scriam că am luat o hotărâre genială în ceea ce privește vacanța. E drept că aveam și câteva îndoieli, dar entuziasmul, se pare, le-a eclipsat pe toate. Nu știu dacă cineva își mai amintește acel articol. La vremea aceea nu cred să fi avut mai mult de 20 de cititori. Așa că o să reiau puțin povestea.

Când vine vorba despre concediu, jumătatea mea are o singură destinație favorită. “Unde vrei tu”. Adică eu, ați înțeles. Grea misiune. Nu că nu ar fi o grămadă de locuri unde nici cu gândul nu am ajuns, dar alegerea aceasta mă copleșește uneori. Deși am ales bine de fiecare dată. Ei bine, anul trecut, n-am fost în stare să pun degetul pe hartă și să spun hotărât “aici”, așa că, până la urmă, am îmbrățișat ideea soțului meu. Care, ca să scape probabil de gura mea, m-a întrebat suav dacă nu mi-ar plăcea să nu ne mai facem planuri și, când va veni vremea, să apelăm la varianta last minute. Am fost entuziasmată. Suspans, mister, aventură, mi-am zis. Și nu m-am înșelat.

Read more

Vă mai amintiți serbările școlare? Eu le îngropasem adânc, într-un colț al memoriei, firesc poate, ultima la care am participat (în calitate de elev) având loc acum vreo 32 de ani. Astăzi, un eveniment fericit, le-a scuturat puțin de praf.  Și uite așa, între un geam de spălat și readucerea hainelor de vară în prim plan, am stat și am depănat amintiri.
În cei doisprezece ani de școală (la cei cu festivități de sfârșit de an mă refer) am luat premiu de unsprezece ori. Poate surprinzător pentru voi, mi-a ridicat ceva probleme primul an. Se întâmpla ca după doar două săptămâni de la începerea cursurilor să ne mutăm la oraș. Cartier nou, școală în construcție. De fapt nici blocul în care locuiam nu era chiar gata, nu aveam ușă decât la intrare și la baie, iar mama, pentru că blocul nu era racordat la vreo conductă de gaz, gătea pe un reșou cu petrol. Dar asta este o altă poveste, una extrem de lungă. Ziceam de școală.  Exista în zonă una, improvizată. Când tatăl meu s-a dus să mă înscrie, i s-a spus că nu mai sunt locuri, dar că dacă aduce de acasă o masă, este în ordine, mă primesc și pe mine. N-a fost să fie. Până să facă ai mei rost de obiectul pe care să-mi pot sprijini coatele, eu am făcut vărsat de vânt.  După cele zece zile de consemnare la domiciliu, locul fusese ocupat de cineva mai rapid. A umblat săraca mama pe la toate ușile. Într-un final, nu știu cât timp să fi trecut, m-a primit cineva. La o școală din centrul orașului, având de mers până acolo patru stații de autobuz. N-a fost un eveniment prea fericit pentru mine. Deși așteptam cu nerăbdare ziua în care să pot merge și eu cu ghiozdanul în spate (unul din piele de porc, cei din generația mea cu siguranță și-l amintesc), m-am trezit într-o lume complet ostilă. Ceilalți copii scriau deja litere și cuvinte cu stiloul și silabiseau binișor, eu… știam doar liniuțe și creion. Ca să nu vă mai spun că, cei 50 de bani pentru autobuz, se duceau de obicei pe o jumătate de Eugenia și trebuia să fac drumul spre casă pe jos. Uneori ajungeam pe la două-trei după masă. Lucrurile aveau să se schimbe din clasa a II-a.
Nu-mi amintesc cu exactitate decât o singură serbare. Cea de la sfârșitul clasei a V-a. Pentru că eram bună la matematică, dirigintele m-a chemat să îl ajut să facă mediile (atunci nu existau calculatoare). Și pentru că urma să iau premiul I, m-a lăsat să îmi aleg singură cărțile. Multe cărți. Memoria îmi joacă feste, știu însă, cu siguranță, că am pus în pachet La Medeleni. Patru volume din colecția Biblioteca pentru toți. Și că ziua aceea a fost pentru mine una foarte fericită.
Exact așa m-am simțit astăzi când cei de la Libris.ro  m-au urcat pe podium printre premianți. Nu am luat coroniță, dar locul doi pe care l-am obținut reprezintă cu mult mai mult decât cei 400 de lei din care pot să îmi cumpăr ce cărți doresc.  Concursul acesta m-a făcut să cunosc oameni noi și să am mai multă încredere în mine în ceea ce privește scrisul pe blog.
Vă mărturisesc că îmi propusesem să scriu despre concurs, indiferent de rezultat.  Mă gândisem să vă spun că povestea mea despre cărți a fost articolul care a adunat cele mai multe comentarii (mă refer la articolele de pe blogul meu), a avut cele mai multe vizualizări și de când l-am scris a fost în fiecare zi pe locul doi (ca număr de afișări) după articolul nou apărut. Vroiam să vă dau cifre. Din păcate nu mai pot face lucrul ăsta. Nu m-am gândit să le notez, iar după anunțarea câștigătorilor s-a întâmplat o minune. Traficul pe blogul meu a luat-o razna.
Mă veți întreba ce cărți am ales. Deocamdată doar trei.  Manual de fotografie digitala – Michael Freeman (o carte pe care mi-o doresc de multă vreme, dar al cărei preț m-a descurajat de fiecare dată), De veghe in lanul de secara – J.D. Salinger și Manual De Croitorie – Lorna Knight   (dorințele Ancăi, care pe lângă citit și alte pasiuni, și-a mai descoperit una, creația vestimentară).  Restul,  nu știu încă.
Știu în schimb altceva. Îmi doresc din suflet să împart bucuria cu voi. M-am tot gândit cum aș putea să fac lucrul ăsta. O carte fiecărui cititor care a comentat la Mereu îndrăgostită nu pot să dăruiesc, mi-ar ruina bugetul.   Așa că, singura soluție va fi Random.org  (pe care nici eu nu-l prea iubesc). Vă invit așadar (dacă ați comentat la articolul  pe care l-am înscris în concurs și dacă doriți, bineînțeles) să vă alegeți o carte din categoria Beletristică de pe Libris.ro și să o scrieți într-un comentariu. Joi la ora 24 voi anunța cine a fost cu noroc. M-ați ajutat să câștig un premiu, acum vă rog să mă ajutați să dăruiesc măcar puțin din bucuria mea.
Vă mulțumesc tuturor! Celor care au comentat, celor care doar au citit, celor care m-au încurajat și au crezut în mine, celor care mi-au apreciat povestea și m-au așezat printre câștigători.

Felicitări tuturor participanților și celorlalți premianți  (Locul 1 – Roxana Dumitrache, Locul 3 – Diana și Dan).

Sursa foto.
–––––––––
S-au înscris pentru cartea pe care vreau să o dăruiesc:
1. Lavinia – O sută de ani la Porțile Orientului, Ioan Groșan
2. Dragoș - Tirania penitenței, Pascal Bruckner
3. Adriana – Aleph, Paulo Coelho
4. Andreea  - Un veac de singurătate – Gabriel Garcia Marquez
5. Iuliana - Capitole târzii din viața mea, Regina Maria a României
6. Sorana – Iubiri caraghioase, Milan Kundera
7. Bianca – Jurnalul perlei orientului, Maureen Lindley
8. Hapi - Cel care mă așteaptă – Parinoush Saniee
9. Mira – Cântul lui Ahile, Madeline Miller
10. Cristina – Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF), Anticipația Nr.1
11. Tatiana – Împărăteasa, John Burnham Schwartz
12. Dan – Photoshop CS5. Editarea foto pe intelesul tuturor

V-ați  întrebat vreodată dacă în viața voastră există o constantă? Un “ceva” statornic, oricând la îndemână, gata să fie alături de voi la orice oră din zi și din noapte,  de un altruism fără margini și cu un șarm aparte? Permiți-mi să cântăresc, mai întâi eu, jumătatea de veac prin care am trecut și să vă spun concluziile mele. Iubirile vin și se duc, obiectele se strică, prietenii ne înșeală uneori așteptările, hobby-urile se schimbă, copiii pleacă de lângă noi, părinții se sting, amintirile mai mor. O să îmi spuneți că nu mai rămâne nimic despre care să spun că mi-a fost aproape, în fiecare clipă,  întreaga viață, iar eu o să vă contrazic. Exceptând primii șase ani din viață (veți înțelege imediat de ce îi exclud), am avut mereu acel “ceva” lângă mine: cartea. Acesta este motivul pentru care am spus prezent atunci când Libris.ro (cărți online) m-a provocat să vă spun de ce citesc și să găsesc zece motive pentru care oamenii ar trebui să citească.

Cel mai simplu ar fi să fac o listă în care să scriu, cu liniuță, motivele. Dar mie nu-mi prea plac listele (nici măcar cele pe care le fac când trebuie să merg la cumpărături și pe care   fie nu le respect, fie le uit acasă). Așa că o să vă povestesc despre dragostea mea pentru cuvântul scris și despre puterea lui asupra mea.

Îmi propusesem să încep cu prima carte pe care am citit-o. Am constatat cu regret că nu-mi mai amintesc care o fi fost aceea. Am crezut, apoi, că o să pot scrie despre cartea care mi-a schimbat viața. Nu exista așa ceva. O mulțime de cărți au influențat devenirea mea ca om.  Așa că n-o să îmi mai propun nimic. Doar o să povestesc…

Iubesc cărțile dintotdeauna. Am scris și altă dată pe blog că am copilărit printre cărți. Părinții mei, oameni săraci și cu puțină școală, din puținul lor, au reușit mereu să rupă bani pentru o carte. Și cel mai important lucru, m-au învățat că numai cărțile mă vor ajuta să ajung ceva în viață. În vremurile acelea, copiii și părinții nu își permiteau să poarte orice fel de discuții. Prejudecățile impuneau un soi de cenzură. Am fost norocoasă că am avut cărți. În ele am găsit răspunsuri la întrebările mele.

Am învățat despre prietenie din Cireșarii și din Singur pe lume. Dacă la școală patriotism însemna să intonez împreună cu ceilalți copii Trei culori cunosc pe lume, Cuore mi-a dezvăluit ce înseamnă adevăratul patriotism, curaj și spirit de sacrificiu. Despre dragoste tot din cărți am învățat. Eram in clasa a V-a (și foarte îndrăgostită de un coleg de clasă) când am citit La Medeleni. Am lăcrimat alături de sensibila Monica, asemeni lui Dănuț, am început să aștern gânduri de pe hârtie, iar verva Olguței a fost adeseori molipsitoare. Cred că fiecare carte pe care am citit-o mi-a dezvăluit crâmpeie de viață.

O să închei “darea de seamă” despre lecturile copilăriei, căci risc să mă întind prea mult. Voi adăuga doar că numai citind am reușit să evadez din lumea mică și fără prea multe bucurii în care m-am născut.

Adolescența a însemnat alte căutări. Cea mai mare revelație pe care am avut-o a fost Mircea Eliade, scriitor despre care profesorii de română nu aveau voie nici măcar să pomenească. Din fericire, cel care mi-a fost dascăl a avut curajul să o facă și,  mai mult,  să-mi împrumute cărți. Descopeream o altă lume, una nebănuită. De unde venim și încotro ne îndreptăm? -  era întrebarea specifică vârstei. Filozofia marxistă de la orele de curs nu reușise să mă lămurească. Nici Eliade nu avea să facă prea multă lumină, căci unele din operele lui s-au dovedit mult prea grele pentru mine cea de atunci.  Dar m-a făcut să doresc să cunosc mai mult, să gândesc mai profund și să caut alternative la lucrurile care mi se păreau evidente. O altă revelație avea să fie “Cel mai iubit dintre pământeni” a lui Marin Preda. Cartea care a dispărut repede din librării (căci nu era o lectură plăcută mai marilor vremii) m-a făcut să înțeleg în ce lume trăiesc, ce înseamnă opresiunea și totalitarismul, ce se ascunde în spatele lozincilor sforăitoare.

1989 a adus ceea ce pentru un timp am numit “raiul cărților”. Dacă în epoca abia apusă le cumpărai doar pe sub mână, acum le puteai găsi peste tot, în librării sau în piață, la tarabă, la prețuri pe care și le putea permite oricine. Amestecate, bestselleruri siropoase lângă scriitori celebri, povestioare prost scrise și fără sens alături de literatura de sertar a unor mari scriitori. Nu mi-e rușine să recunosc că am încercat de toate. Așa i-am descoperit pe Marquez și Llosa, pe Tennessee Williams sau pe Cioran. Citind am învățat să apreciez valoarea și să întorc spatele scrierilor dubioase, dar aducătoare de bani.

Mi-e greu să-mi înghesui viața în câteva rânduri și să o raportez doar la câteva cărți. Cu toate astea, voi mai scrie doar despre un alt gen de lectură care m-a ajutat întotdeauna. Cea de specialitate, alta decât cea cuprinsă între coperțile manualelor de la școală.

Am o meserie care îmi place, nu pentru că am învățat-o la școala (căci nu existau școli de așa ceva când am studiat eu), ci pentru că nu mi-a fost frică de carte și m-am străduit să învăț lucruri noi. Lucru pe care îl fac tot timpul, pentru că lumea se mișcă rapid, iar eu vreau să țin pasul cu ea.

Sper că am reușit să vă explic de ce verbul a citi este constanta din viața mea și de ce mă declar o veșnic îndrăgostită când vine vorba de cărți. Iar dacă ați reușit să găsiți și 10 motive pentru care oamenii ar trebui să citească, declar misiunea mea îndeplinită.

Pentru că am nevoie de comentariile voastre o să lansez și eu o provocare. Scrieți-mi, dacă doriți, un nume de carte într-un comentariu. Nu contează dacă e ultima citită, ultima cumpărată sau doar prima carte care vă vine în minte. Nu are importanță dacă ați cumpărat-o de la librăria din centru, de la o librărie online sau doar ați împrumutat-o.

Eu o să vă mulțumesc fiecăruia dintre voi, nu doar prin cuvinte. Am desenat o bibliotecă (o vedeți în partea dreaptă, așteptând cuminte) în care o să așez fiecare carte de la voi.  Am început cu cea pe care o citesc eu acum și pentru că era stingheră, am trișat puțin. Am pus-o alături și pe cea pe care Anca și-a dorit-o acolo.

Mă ajutați să umplu rafturile și să mai adaug și altele noi?

(Concursul se desfășoară în perioada 02-22 aprilie 2013)

Sursă foto.

Scriam eu prin ianuarie despre o idee genială. N-o să intru în amănunte, cine va dori să știe mai multe lucruri va citi în acel articol. O să vă spun doar că pentru anul acesta plănuiam o vacanță last minute. Și că ideea genială începe să nu mi se mai pară așa de grozavă. Neavând nimic planificat (bilete, rezervări sau măcar o destinație clară și o zi stabilită pentru a porni la drum), am semnat contracte  pentru date în care în alți ani călătoream (că este criză, mi-am zis, și nu îmi permit să refuz pe nimeni când îmi oferă de muncă). Colac peste pupăză, câteva discuții, încă nefinalizate, încurcă și mai tare economia timpului. Există și o cireașă pe tort (că parcă sună mai bine decât bomboană pe colivă). În luna iunie când am un program mai lejer sunt legată de alte chestii. În primul rând nu vreau să sparg pușculița (pentru că mi-am făcut eu niște reguli clare legate de acest aspect) și cel mai important, pentru mine vacanță adevărată este cea pe care o petrec în mijlocul unei perioade aglomerate. Ca să rup ritmul, să-mi odihnesc neuronii (atâți câți vor mai fi rămas) și să mă încarc cu energia necesară finalizării proiectelor în care m-am angajat.

Sună grav expunerea de mai sus? Păi cam sună! Sunt demoralizată, deprimată și gata să-mi smulg câte ceva din podoaba capilară sau să să-mi cicălesc soțul, autorul de drept și de fapt al ideii mirobolante? Nuuu… Mă adun, și cum de idei nu duc lipsă nici eu… Google! Ce dacă nu o să am o vacanță mare? Iacă bune or fi și câteva mai mici!

Cum am ajuns pe blogul lui Alice nu mă întrebați. Din blog în blog și din link în link evident. Nu mă gândeam eu că îmi va face cu ochiul vreun concurs de pe vastul internet. Dar cum zice o vorbă, never say never. Mai ales când e vorba de Predeal.

Vă întrebați poate ce-o fi având Predealul ăsta de mă împinge la gesturi necugetate în premieră.  Păi ce să aibă? Parfumul tinereții mele.

Cred că am mai scris eu că am făcut facultatea la Brașov. Până la 18 ani, moment în care am aterizat la poalele Tâmpei, vacanță a însemnat pentru mine, cel mai adesea, la țară, la bunici. Ajunsă într-un adevărat rai al turiștilor am avut privilegiul să văd și altceva. Banii erau puțini, dar avântul tineresc mare. Unde mai pui că destul de repede am descoperit și cloșca cu puii de aur: cartela de masă pe care o puteai vinde în cămin. Sub prețul real, evident. Dar era valută forte ceea ce obțineai pe ea, aveai bani de buzunar. Predealul era cel mai la îndemână. 30 de minute cu trenul, 8 lei biletul (cel oficial de la casă, cu nașul te descurcai doar cu 3). Aș putea să depăn până dimineață amintiri care mă leagă de el (de Predeal, nu de naș, sper că ați înțeles). N-o să o fac. Nu vreau să vă plictisesc cu aventuri petrecute atunci când se nimerea să apără vreun supracontrol și nici cu istorii despre vilele modeste de 10 locuri pe care le închiriam și în care ne înghesuiam uneori și 30 de suflete. Alte vremuri, alte distracții…

Am revăzut ultima oară Predealul acum 4 ani. Aceeași gară cu forma ei futuristă, același aer curat, același Clăbucet care te așteaptă. Altă stațiune însă. Lucrurile s-au schimbat mult. Și ne-am schimbat și noi.

Predeal Comfort Suites nu exista acum 30 de ani. Nu neg că ar fi fost chiar și atunci locuri luxoase în stațiune, dar cine își permitea să pună piciorul în ele? De fapt, dacă e să fiu sinceră cu adevărat, nu am locuit niciodată într-un hotel de 5 stele. Am considerat că o cazare decentă este suficientă și am preferat să investesc banii economisiți în bilete de intrare la cât mai multe obiective turistice. Dar cum nu sunt vulpea aia care zice că strugurii sunt acri, mărturisesc că mi-ar plăcea să locuiesc într-o cameră care are pat cu baldachin, să gust dintr-un platou libanez sau să mă relaxez la piscină fără să îmi pese dacă afară e frig sau cald.

Alegerea unuia dintre cele trei pachete oferite de hotel este foarte simplă pentru mine. De Paște nu concep decât să mă aflu în același loc cu familia, de schiat (spre rușinea mea) nu se pune problema, așa că îmi rămâne doar Every day is Valentine’s day! Zâmbiți cumva pentru că v-ați adus aminte câți ani am? Nu mă supăr, vă avertizez doar că o să aveți și voi 50, cândva.

Acuma, adevărul este că pentru gustul meu sunt cam multe inimioare și că aș renunța fără nicio urmă de regret la petale. Dar nu aș spune în niciun caz nu unui weekend la munte  împreună cu colegul de apartament. Nu ne mai dăm noi 10 sms-uri pe zi, dar până ajungem seara acasă tot vorbim măcar o dată la telefon. Și nu întotdeauna ca să îi amintim celuilalt să cumpere pâine.  Ați prins ideea? Dragostea nu moare, doar se transformă puțin.

Pentru cei care mă cunosc este previzibil cum mi-aș petrece timpul. Pantofi comozi și la drum… Aș vrea să revăd Clăbucetul, și de ce nu, Gârbova. Un traseu de 45 de minute (care între noi fie vorba nu e prea dificil) încă îmi stă în puteri. Și cred că aș trage o fugă și până la Cheile Râșnoavei. Bineînțeles, aș și lenevi puțin. Așa, mai pe seară, pe o terasă, cu o cană mare de cafea cu lapte în față, atunci când este timpul perfect pentru depănat amintiri. Și de înseilat planuri de viitor.

M-am luat cu vorba, m-am pierdut printre gânduri și nu știu dacă am răspuns la toate cerințele concursului. O las pe Alice să hotărască asta. Iar voi, dacă doriți să îmi urați succes, accept bucuroasă orice fel de încurajări.

Vă încurajez și eu. Înscrieți-vă și voi în concurs. Mai ales că eu  nu sunt un adversar redutabil la chestii de-astea. Nu sunt prea norocoasă (când vine vorba de concursuri cu tragere la sorți, să ne înțelegem, că altfel e în regulă relația mea cu Fortuna și promisiunile ei).

Alea iacta est! Să vedem ce va decide Random.org.

Sursa foto.