Acum ceva vreme, când pe cer se adunaseră câțiva nori negri amenințând a război, am propus pentru clubul psi o temă de reflexie și de scriere pe o foaie albă de “hârtie”: inter arma silent musae. Îmi amintesc perfect că norii se adunaseră la una dintre granițele țării, deasupra unui colț de blogosferă și la intrarea unei scări din blocul vecin. Chiar și eu dobândisem câteva apucături belicoase urmare, probabil, a unui efect în lanț. Spre rușinea mea și din motive obiective nu am apucat să îmi spun părerea și am rămas cu regretul că nu mi-am acordat șansa de a-l contrazice, măcar puțin, pe Cicero. Nu, nu am devenit prea plină de mine și arogantă până la cer și înapoi de mi s-a năzărit o asemenea dorință, dar am realizat că trecerea timpului și schimbarea vremurilor alterează încet, încet, adevăruri pe care le considerăm adesea literă de lege.
În vreme de război muzele tac? Vor fi tăcut atunci, cândva demult, când oamenii erau prea preocupați să proiecteze care de luptă și să trimită oșteni pe câmpul de bătălie, câmp care semăna mai degrabă cu un teren delimitat clar de linii trasate cu var. Ce să fi avut, în astfel de împrejurări, de spus cele șapte muze?
Vremurile s-au schimbat însă și oamenii o dată cu ele. Și nici războaiele nu mai sunt la fel. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, pacea în care ne place să spunem că viețuim, nu este decât o stare de fapt destul de fragilă și, fără să ne luptăm corp la corp sau cu arme sofisticate și letale, trăim într-un continuu conflict. Ne războim noi cu noi, noi cu ceilalți, ceilalți între ei și, ciudat, lucrurile acestea par să ne placă. De unde și trag concluzia că muzele nu au amuțit, ci că s-au adaptat și ele timpurilor. Sau au apărut unele noi? Altfel de unde atâta inspirație pentru a deveni desăvârșiți în această artă a războiului?
Bag seamă că s-a așezat fiecare (muză) pe câte o stea a ei, și-a azvârlit veșmintele diafane și total nepotrivite cu împrejurările, s-a îmbrăcat în haine comode, de muncă, și încă de cu zori purcede la treburile sale. Care treburi? Nu, nicidecum muzica, arta și poezia, căci muzele născute în vremuri tulburi par să decline orice îndeletnicire de felul acesta. Preocupările lor sunt altele, iar numele lor suficiente ca să ne vorbească îndeajuns despre ele.
Mă întreb dacă să le spun după cum au fost botezate sau să vă las pe voi să priviți în jur și să le descoperiți. Undeva s-a instalat muza clevetitoare împreună cu cea atotștiutoare care îi ține hangul. Muza nepăsătoare umblă la braț cu cea lasă-mă să te las, iar supărăcioasa, îngâmfata, egoista și pesimista și-au găsit și ele locuri strategice de atac.
În tot acest timp Thalia, Clio și suratele lor caută pământ roditor. Nu, în vreme de război muzele nu tac, noi le auzim mai puțin pentru că glasul lor este acoperit de stridențele celor care se străduiesc să le ia locul.
Am scris despre muze folosind o duzină de cuvinte. Ce au reușit să construiască alții folosindu-le veți găsi la psi în tabel.
inter arma silent musae, muze, război
Ai dreptate, Sonia! Sunt din pacate atatea muze guralive printre noi incat cu greu iti mai poti auzi propriile ganduri daramite, pe cele ale celui de langa tine. Mai rau este faptul ca de cele mai multe ori din cauza lor, auzim deformat multe din spusele altora si atunci se inmultesc razboaiele. Si cate ducem din zori pana in seara! Poate ar trebui sa ne gandim la niste aliante ?
Le auzim mai putin si pentru ca suntem prinsi in a ne pastra drumul atunci cand dam peste mici episoade care ne pot deraia. Dar da, muzele nu tac. Doar suntem noi asurziti de zgomotele din jurul lor.
Ce-mi place latina asta! Parca vorbeste Yoda… Nu-i nevoie de un razboi ca sa taca muzele, este suficient sa ai o zi mai proasta, sa te doboare necazurile si sa nu te poti gandi la altceva decat la cum sa faci fata zilei de maine. Muzele vorbesc celor care au creierul eliberat de griji.
Muzele nu vorbesc, muzele inspiră!
Off, ai pus degetul pe rana. Eu simt ca mi-am pierdut muza aia buna care ma inspira candva, in schimb nu mai scap de astea multe care nu tac si care ma fac sa ma razboiesc cu mine insami…
eu ţi-aş spune că pe mine fix vechile muze mă mână. vezi, săptămâna aceasta vorbeam de asemănările dintre noi. ei bine, iată şi o deosebire: cândva, demult, un om drag sufletului meu- deşi cam nebun- mi-a spus aşa: când ceea e vezi este urât, întoarce-te spre frumos. poate de aceea merg iar şi iar pe marginea dintre realitate şi iluzie, poate că de aceea şi scriu… ca să îmi amintesc frumosul. poate de aceea şi sunt atât de absentă din încăierările care par să se işte câteodată…
am învăţat să accept că drumurile se pot despărţi la un moment dat, dar mai cu seamă că doi oameni, privind către acelaşi lucru îl văd atât de diferit.
Foarte frumos text!
Si mie mi se pare ca nici un dicton parca nu se mai potriveste. Lumea secolului 21 pare sa vrea sa demonstreze ca nimic nu mai este cum era! Asa sa fie sau numai noi, cativa, vedem lucrurile intoarse? Timpul ne va arata daca am avut doar o iluzie.
muze cu baz, da! perceput in fel aparte si distinct de fiecare in parte, preluat si folosit cat mai cu spor! duminica faina si tie, Sonia!
Eu aş spune că şi vechile muze s-au adaptat. Ştiu atât de bine să dea glas durerii şi neliniştii iscate de conflicte!