Dragă Sonia,

Îți scriu cu puțină întârziere pentru că la sfârșitul săptămânii trecute am călătorit. Dacă îți imaginezi că o țin tot într-o distracție, te înșeli. Nu este chiar așa. Am fost plecat cu treburi.

În fiecare an, în cea de-a doua sâmbătă din luna octombrie, se desfășoară SuperAdunarea Moșilor. Știu că te poartă gândul spre SuperBlog, dar este doar o simplă coincidență de formulare. Mai degrabă, ca să înțelegi despre ce este vorba, imaginează-ți un fel de Consiliu al Europei. Numai că reprezentarea este la nivel mondial. Cine participă? Omologii mei din toate țările de pe mapamond. Doar nu îți imaginai că mă descurc singur cu atâta amar de cadouri de împărțit într-o singură noapte. Care omologi? Nu cum ai crede toți moșii (cu m mic, da?) pe care îi vezi prin mall-uri sau în reclamele de la televizor. Aceia sunt niște impostori puși pe profit. Există însă, în fiecare țară, câte cineva cu puteri aproape egale cu ale mele. Aproape… Dreptul de veto îl am numai eu.

M-am întâlnit și de această dată cu Baba Chaghaloo din Afganistan, Shengdan Laoren din China, Black Peter din Maroc, De Kerstman din Olanda. Și cu mulți alții. Dacă ești curioasă, spune-mi. Îți trimit lista.

De ce are loc o asemenea adunare în fiecare an? Păi, așa cum la voi șefii de state și de guverne trebuie să rezolve împreună anumite probleme de interes general și noi avem treburile noastre de pus la punct. Să ne armonizăm bugetele, să mai salvăm câte un atelier de jucării aflat în pragul falimentului (la voi aud că se practică și închisul unora), să ne împărtășim experiențele, să aprofundăm normele de securitate în muncă. N-ai să crezi, dar în fiecare an au loc accidente. Ba o sanie care a depășit viteza legală, ba câte un Moș care alunecă pe scară sau aterizează defectuos din horn.

În fiecare an Adunarea s-a ținut în Laponia. Dar cum pământul se învârtește și lumea evoluează, am hotărât să mai schimb câte ceva. Am căutat  pe internet și am găsit cazare la Straja. Zâmbești? Ai și de ce. De când îți citesc blogul am prins mare drag de județul în care locuiești.

Așa am ajuns noi, oameni importanți și cu teme serioase de soluționat, la Vila Alpin… Cazare faină, restaurant încăpător, sală de conferințe. Și un peisaj… ce să mai spun! Drept pentru care ne-am mobilizat și am dezbătut repede toate punctele de pe ordinea de zi. Iar directiva pe care am adoptat-o de data asta este… că nu avem nicio directivă. Fiecare Moș are libertate deplină. Cel din Suedia își poate îngropa mai departe sacul în zăpadă, americanul poate mânca toate prăjiturile pregătite de copii fără să se gândească la glicemie și la colesterol, iar cel din Italia o poate trimite în continuare pe Befana, călare pe mătura ei, ca să verifice cât de cuminți au fost copii.

În restul timpului am profitat de acest weekend la Straja. Și mi-a prins tare bine că am reușit să mă rup de toate problemele pe care le am de rezolvat. Sau poate mă simt grozav pentru că acolo, se spune, se găsesc canale energetice impresionante, care sunt legate de celelalte piramide energetice din lume? Nu știu… Important este că parcă sunt nou. Deși  am străbătut la pas cărările de munte și am fost să vizitez tranşeele din primul război mondial, ba chiar am reușit să ajung și până la schit, nu simt niciun pic de oboseală. Și îți imaginezi că seara pe care am petrecut-o la pensiunea Straja s-a lăsat și cu petrecere.

Și ce petrecere… bucate alese, așa cum aveți voi românii, atmosferă caldă, bună voie și antren. Ne-am întins până spre dimineață. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut că duminică vor fi Moși care să se aventureze din nou în mijlocul naturii. Unii chiar au avut curajul să încerce tiroliana sau coborârea în rapel.

A fost un sfârșit de săptămână minunat. Aerul tare de munte ne-a priit tuturor. Un singur regret am. Poza de grup de la final e un fiasco. Omologii mei s-au împrăștiat care pe unde și nu i-am mai putut aduna. Unii au plecat să vadă mănăstirea Prislop, alții au pornit spre Sarmisegetuza Ulpia Traiana, iar o parte dintre ei au vrut neapărat să viziteze castelul din orașul tău. Pentru că toate sunt pe aproape. Așa că din tradiționala fotografie a mai rămas doar ce vezi mai jos.

Dragă Sonia,

Uite că am ajuns și la cea de-a cincea scrisoare. Ultima epistolă pe care ți-am trimis-o a fost cam sentimentală și aproape că mă scufundasem în butoiul cu melancolie. Aveam o stare… Dar a trebuit să-mi revin și să mă mobilizez repede. Mai era doar o oră și eu trebuia să fiu prezent la bal.

Care bal? Nu cred că ai auzit de el. Este încă o noutate. Anul acesta am organizat doar cea de-a treia ediție.

Balul a apărut atunci când ideile de cadouri (pentru cei mici) au început să mi se învălmășească în minte. Prea multe jucării, prea greu să mă hotărăsc. M-am gândit că dacă îi adun, la un loc, pe cei care se află în preajma copiilor, voi afla mai ușor ce cadouri trebuie să pregătesc. Așa că, în fiecare an, primesc musafiri de seamă. Personaje din povești.

Acum doi ani le-am invitat pe prințese. A fost un bal oarecum reușit. Oarecum… Pentru că am avut și câteva mici incidente. S-au plâns că mâncarea este prea grasă și ele țin la siluetă, că muzica a fost prea tare și că s-au cam plictisit. Ca să nu-ți mai spun și faptul că două dintre ele s-a nimerit să aibă același model de rochie.

La cea de-a doua ediție a fost aproape dezastru. I-am poftit în Laponia pe zmei, pe dragoni și pe căpcăuni. Nu prea le-a ars să-mi ofere mie feedback. S-au așezat cu simț de răspundere la băut. Iar unii fumau cu toate cele șapte capete deodată. La final s-au și păruit.

Pentru că am învățat câte ceva din experiențele de data trecută, acum am invitat lume amestecată. Ca să elimin spiritul de gașcă și sperând că se vor comporta frumos. Măcar pentru că le va fi rușine unul de altul. Lume multă. Albă ca Zăpada, Croitorașul cel viteaz, Cenușăreasa, Scufița roșie, Hansel și Gretel. Și mulți alții. Îi cunoști și tu pe toți. S-a dovedit că am luat cea mai bună hotărâre. Petrecerea de acum două zile a fost un succes. Exceptând o mică gâlceavă care s-a iscat la un moment dat. Dar să-ți povestesc.

M-am îngrijit de toate amănuntele. Locul a fost primitor, temperatura potrivită, la masă i-am așezat după afinități. Iar mâncarea… bufet suedez. Să își aleagă fiecare după placul și stomacul lui. Bineînțeles că nu au lipsit brânzeturile. Eu sunt fan brânză, este știut lucrul ăsta. Mai ales de când am fost la vraciul de familie și mi-a recomandat o alimentație sănătoasă.

Am cumpărat din toate sortimente. Chiar și Miez de Lapte. Am avut o reținere când am citit că este o chestie inovatoare. Dacă invitații mei se vor feri de noutate? Dar când am aflat că a fost votată brânza anului 2013, mi-am luat inima în dinți și am pus-o în sac coș. S-a mâncat până la ultima bucățică. Cea care a declanșat gâlceava despre care ți-am pomenit mai înainte.

O vroia fiecare. Și nimeni nu dorea să cedeze. Și care mai de care căuta motive ca să și-o adjudece. Albă ca Zăpada susținea că i se cuvine ei. Pentru că seamănă, zicea ea,  cu o prăjitură pe care o face piticilor. Croitorașul cel viteaz se jura că a făcut o rochie care în partea de jos arăta exact la fel ca brânza discordiei. Bestia povestea, cui vroia să îl audă, că ceasul din salon are o rotiță care arată fix la fel. L-a reparat el și știe asta sigur! De-aia nu mai merge deloc? îi strigau toți în cor. Prințului i se părea un turn de la castel, Scufiței roșii o margaretă (că ea culege multe flori pentru bunică-sa),  iar Frumoasa parcă vedea în forma ei tortul de la ziua sa. Totul a culminat când Pinocchio a zis că parcă e un ozeneu. S-a dezlănțuit vacrmul. Și lui a început să-i crească nasul. Să vezi (și să auzi) ce râs general a început…

Până la urmă problema am rezolvat-o eu. Le-am dat dreptate tuturor, am luat bucata și… am mâncat-o. Nu-mi spune că sunt egoist. Am nevoie de calciu și fosfor pentru că am mult de muncă. Ei… un pic am fost… Ce să fac dacă îmi place de mor gustul de lapte proaspăt?

Cum ți-am mai spus, a fost un succes balul meu. S-a râs, s-a dansat, s-a cântat, s-a mâncat bine. Și am și informații proaspete. Știu ce jucării noi să pun în sac. Și o să strecor printre ele și câte o carte.

La final, așa cum te-am obișnuit, atașez o poză. Eu și câțiva dintre oaspeții mei. Sau poate nu trebuia? O să vadă juriul că sunt un om cu greutate și o să mă depuncteze ca să nu iau eu premiul?

Dragă Sonia,

Bună!

Mă numesc Moș Crăciun și sunt dependent.

Te întrebi de ce încep așa de abrupt cea de-a patra scrisoare? Totul a început când am citit comentariile de la ultima mea depeșă pe care ai postat-o pe blog. Cineva a reușit oarecum să-mi răscolească sufletul insinuând, voalat, că nu sunt destul de atent la cei care mă înconjoară. Incluzând-o printre ei și pe doamna sufletului meu. Nu m-am supărat, dar m-am trezit purtat spre niște vremuri de care nu sunt deloc mândru.

N-am fost mereu omul care sunt astăzi. Eram cândva tânăr și necugetat. Asta ca să nu spun rău și lipsit de suflet. Deși mi s-ar potrivi mai bine. Unii îmi cunosc povestea, poate și tu. Este despre un cioban care nu numai că a refuzat să ofere ajutor, dar și-a mai și pedepsit soția când aceasta a făcut ceea ce ar fi trebuit să facă, fără ezitare, chiar el. Și ce pedeapsă… Nu o să intru în detalii. Îmi asum faptele și sunt recunoscător că o minune a făcut ca lucrurile să se termine cu bine. O să-ți povestesc despre asta altă dată. Acum o să-ți vorbesc despre dependența pe care am dobândit-o atunci. Dependența de iubire.

Îmi vei spune că la vârsta mea nu se cade să mai vorbesc despre un astfel de lucru? Sper că nu. Eu mi-am învățat, în urma acelei întâmplări, lecția.

Dacă dragoste nu e…

Nimic nu e! Deși, pe vremea istoriei despre care ți-am pomenit, credeam altceva. Doream să am cele mai multe oi, cele mai mari acareturi, cea mai arătoasă casă și bineînțeles cea mai frumoasă soție. Le-am avut. Și în felul meu ciudat le-am și iubit. Le-am dorit numai și numai ale mele, le-am îngrijit, le-am dat mereu strălucire. Era o dragoste egoistă care îmi aducea putere și respect. Că ele veneau mai degrabă din teamă, asta e altceva.

Apoi… Am înțeles. Și am început să dăruiesc fără să aștept nimic în schimb, să ascult lucrurile spuse sau doar gândite, să văd ceea ce este clar ca lumina zilei sau doar ascuns undeva, sub o umbră. Să iubesc și să fiu iubit. Mi-am risipit dragostea cu generozitate și am adunat înzecit. Din zâmbetul unui copil, din aburul cafelei sorbite dimineața, din șoapte de iubire sau cute de îngrijorare apărute pe frunte, din cuvinte tandre sau din speranțe.

Am avut și îndoieli. Tentații (i)rezistibile sunt multe. Și nu mă refer numai la cele spre care te poartă cu gândul trimiterea mea cinematografică. Dar am învățat să aleg. Nu mi-a fost întotdeauna ușor. Într-o lume în care o dramă inventată sau o comedie proastă sunt ridicate, de multe ori, la nivel de artă, este simplu să te rătăcești. Printre tentații, printre zâmbete false, printre cuvinte mieroase. Îți spui că îți trăiești viața. De fapt o irosești. Iar viața, s-a dovedit, nu este un film din care să tai la montaj sau pentru care să mai tragi o dublă atunci când rezultatul nu este mulțumitor. Poate doar o dată, cum mi s-a întâmplat mie, printr-o minune, cândva. Sau poate doar unora. Dar nu te poți baza foarte tare pe asta. S-ar putea, la fel de bine, să nu se întâmple niciodată. Sau să li se întâmple doar altora.

Mă numesc Moș Crăciun și sunt dependent de iubire. Ceea ce îți doresc și ție. De fapt… tuturor!

La final atașez o fotografie. Așa cum deja te-ai obișnuit. Este mai veche. Sunt eu împreună cu soața mea în Orașul îndrăgostiților.

Dragă Sonia,

Este duminică, de abia m-am adunat și eu de pe drumuri și mă grăbesc să îți scriu cea de-a treia scrisoare. Treburile merg aproape bine în Laponia. Spun aproape pentru că o ușoară neliniște mă stăpânește de câteva zile. Numărul de scrisori care ajung la mine a scăzut simțitor față de aceeași perioadă a anului trecut. Încerc să găsesc explicații. Oare copiii stau prea mult la calculator și au pierdut bucuria scrisului? Oamenii mari sunt prea ocupați? Criza i-a făcut pe toți să fie mai cumpătați și să-și revizuiască lista dorințelor sau or fi probleme la poștă? Nu știu… Cert este că am hotărât să plec pe teren. Trag cu urechea în stânga și în dreapta și încerc să-mi fac o părere. Nu aș vrea să întâmpin sfârșitul anului cu sacul mai mult gol.

Vineri m-am dus să-mi pun planul în aplicare într-o multinațională din capitala țării tale. Muncește acolo mult popor și m-am gândit că poate reușesc să surprind vreun gând rătăcit între monitor și telefon. Dar cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din oraș târg, am ajuns exact când era pauza de masă. Cred că am încurcat fusul orar. Și ce idei să culeg? Lumea era la cantină, iar subiectele preferate erau cartofii prăjiți, ciorba de văcuță, salata de varză sau murăturile. Am plecat hotărât să mă întorc mai târziu. Și până una alta să mănânc și eu ceva.

Când să ies din clădirea impozantă, aud niște șoapte. Farmec, farmec, farmec… Veneau de la recepție unde trei doamne povesteau absorbite despre ceva. Am crezut că vorbesc despre mine. Nu este farmec brandul meu personal? Nu toată lumea spune despre mine că sunt un bătrân farmecător și că farmecul meu și al sărbătorilor pe care le aduc este inegalabil? M-am apropiat frecându-mi mâinile satisfăcut. Am dat lovitura! De aici nu plec fără ceva concret!  Dar stupoare! Doamnele erau aplecate peste niște cutii și borcănele pe care era înscris… tocmai cuvântul despre care credeam că îmi aparține exclusiv. Nu știu ce era în ele. M-am supărat atât de tare și am plecat demarând în trombă. Cu gândul că le șterg pe cele trei de pe toate listele mele și că mă duc și fac reclamație la OSIM. Cineva a avut nerușinarea să folosească brandul meu.

După câteva sute de metri m-am răzgândit. Nu de tot, dar mi-am adus aminte că toate hotărârile importante le iau împreună cu doamna sufletului meu.

Ajuns acasă mi-am spus oful dintr-o suflare. Ce crezi că a făcut Crăciunița? A început să râdă și m-a dus în baie. A deschis dulăpiorul în care își ține sulimenelile și… farmec pe toată linia. Cică le folosește de 120 de ani. Mi s-a întunecat privirea și am simțit că mă lasă inima. Mănânci un sac de sare cu un om și nu știi ce ascunde. Mai ales că eu nu i-am ținut niciodată socoteala banilor personali.

Am cerut un distonocalm. Nu mi-a dat. M-a dus în bucătărie și mi-a făcut un ceai de tei cu lămâie. Aș fi preferat, crede-mă pe cuvânt, un rom. Fără ceai. Apoi a început să se comporte ciudat. Mie îmi fierbea sângele în vene, iar ea mă întreba dacă o găsesc încă frumoasă, dacă pielea ei este fină și dacă are părul frumos și strălucitor. De parcă de asta îmi ardea mie! În plus, astea sunt întrebări? Cum să nu aibă un păr mătăsos și sănătos dacă de când o știu se spală cu apă de ploaie, cu săpun de casă și se clătește cu oțet?

I-am spus asta și a râs iar.

- Măi omule, de când nu te-am mai trimis eu pe tine în țările cu climă temperată să-mi aduci apă  de ploaie? Și mai m-ai văzut tu pe mine mestecând în cazanul de săpun?

Adevărul este că nu i-am mai adus apă de ploaie de foarte mulți ani. Dar mi-am imaginat că e bună și zăpada topită. Iar săpunul de casă… credeam că îl cumpără de la supermarket. De fapt… mint. Nu-mi bat eu capul cu lucrurile astea.

În orice caz, m-am mai liniștit puțin. Are un păr superb. Și mai mult din politețe am pus-o să îmi povestească despre asta.

Cică o dată cu trecerea anilor părul devine poros și casant. Mai ales că la noi temperatura este foarte scăzută, în bucătărie este nevoită să și-l acopere cu bonetă și îl mai și vopsește din când în când ca să acopere câte un fir alb. Și că a descoperit Gerovital Plant Tratament. A început să-mi vorbească despre șampon regenerant, despre nutriție și protecție antioxidantă, despre măști care se aplică după fiecare spălare pe păr (deși eu știam că măștile se aplică pe față, la teatru) și despre ser. Păi serul nu se găsește doar la spital? A zis că nu. Are și ea, că doar este doctorul personal al părului ei.

Mi-a mai povestit multe. Despre keratină, extracte naturale, agenți hidratanți, vitamine, folosire regulată, efecte garantate. Cine să țină minte toate cele opt tratamente? Dar când a zis despre restabilirea echilibrului natural am iertat-o definitiv. Știi că eu sunt un om echilibrat și prietenos cu natura. Ca să nu-ți spun și cât de mult o iubesc…

Dar să revenim la oile noastre branduri. Tu cui crezi că i se potrivește mai bine Farmec? Lor sau mie?

Și încă ceva. În timp ce-ți scriam am observat o oarecare revigorare a fluxului de sosire a scrisorilor. Dar o neliniște tot mai am. Oare cum va privi juriul scrisoarea mea? Umblă vorba prin comentariile de pe Facebook târg că o să fiu depunctat dacă nu am încercat chiar eu produsele. Faptul că le folosește femeia împreună cu care voi sărbători în curând nunta de cleștar, se pune?

La final atașez o fotografie. Așa cum deja te-ai obișnuit. I-am făcut-o pe furiș, că nu-i place să stea la poze. Așa-i că are un păr frumos?

Dragă Sonia,

Uite că am ajuns la a doua scrisoare pentru tine. Sper că ești bine, sănătoasă și că cei care te citesc nu mai sunt supărați pe tine. Cum or fi dedus ei că iarna asta timpurie a sosit doar pentru că noi doi am făcut o înțelegere? Sper că apele s-au liniștit sau că au uitat.

Acum e pace și la mine. Revolta renilor s-a stins de la sine și toată lumea muncește cu drag și cu spor.

Nu mi-am dorit să se întâmple episodul neplăcut despre care ți-am povestit în epistola trecută, dar trebuie să recunosc că datorită lui am învățat câteva lucruri. În primul rând că nu e bine să conduci dictatorial. Și în al doilea că este posibil ca nu eu să fiu întotdeauna cel care are dreptate. Așa că am decis să fiu mai atent la viața locuitorilor din Laponia și să ascult cu mai mare atenție problemele lor. Mai ales că urmează o perioadă de foc și trebuie să punem umărul cu toții la rezolvarea sarcinilor care vor veni.

Am început prin a-mi vizita toate atelierele și laboratoarele. Primul popas l-am făcut, firește, în bucătărie. Doamna sufletului meu, Crăciunița, împreună cu Sugarplum Mary (șefă a dulciurilor și a prăjiturilor în țara mea), deja a început producția de serie a acadelelor, a turtelor dulci și a bomboanelor de pom. Ce forfotă! Și ce mirosuri. Doar spiridușii le încurcă din când în când. Vin în fugă, șterpelesc câte ceva și se întorc la munca lor.

Ei bine, tocmai fuga asta a lor m-a pus pe gânduri. Parcă nu mai sunt atât de ageri pe cât ar trebui. Și în plus, mi s-au părut cam palizi și puțin apatici. Muncesc cât este ziua de lungă, iar nopțile și le petrec jucându-se pe Wii.  Cred că asta este cauza. Totuși am pus mâna pe telefon și am sunat la vraciul de familie să ne programeze pentru o consultație. Să îi sperie puțin și să le bage mințile-n cap. Să mai lase distracția și să își mai vadă și de somn.

Vraciul nostru este unul nou. Foarte cumsecade și tare priceput. Nu a greșit niciodată când ne-a prescris leacuri și întotdeauna ne-am pus pe picioare cât ai zice “ren”. E răbdător și calm, ne ascultă cu atenție și ne explică totul pe limba noastră. De data aceasta însă… s-a lăsat cu mare tărăboi. Și știi care a fost culmea? Că m-a băgat și pe mine în aceeași oală cu spiridușii mei.

La început ne-a întrebat ce mâncam la micul dejun.

- Care mic dejun? a protestat Alabaster Snowball. Eu sunt bucuros ca în locul lui să mai prind un sfert de oră de somn! Nimic nu este mai important pentru mine dimineața.

Am dat și noi, ceilalți, raportul pe rând. Șuncă, ouă, jumări, caltaboși, cârnați afumați. Și-a pus vraciul mâinile-n cap când a auzit!

- Trebui să faceți ceva! Burțile v-au crescut, nu vă mai deplasați fără sanie, mâncați prost, nu aveți nici un pic de grijă de voi! Nici nu mă mir că sunteți palizi, lipsiți de vlagă și veșnic obosiți. Ca să nu mai vorbim de faptul că aveți deja o vârstă. Nu mai sunteți chiar tineri. Aveți nevoie de sport și de vitamine! Sucuri de fructe beți?

Am răspuns eu și am mărturisit:

- Noi bem Coca Cola. Doar nu degeaba este poza mea pe toate mașinile lor. De ce să ne complicăm și să ne muncim storcând fructe? Atâta trudă și atâtea vase de spălat pentru un singur pahar de suc.

- Dar de storcătoare de fructe nu ați auzit? Nu pot să cred un lucru ca ăsta, Moșule!

- Cum să nu auzim, că doar pregătim cadouri din astea pentru multe case. Le-am văzut desenate pe cutie. Nu am fost curioși să vedem ce este înăuntru. Bănuiesc că arată la fel. 

Vraciul a tras aer în piept și a început să ne explice. Că fructele, legumele și verdețurile sunt pline de vitamine. Și că ar trebui să ne începem ziua cu un pahar mare și plin cu sucul lor. Cică “E” previne oboseala și “D” este bună pentru creier. Adevărul este ca a zis mai multe. Dar le-am uitat. Noroc că mi-a dat o carte. Ce am reținut și mi s-a părut interesant este faptul că fără ele nu o să ne bucurăm niciodată de sănătate și că organismul nostru nu poate să le sintetizeze singur. Deci trebuie să îl ajutăm.

Nu s-a oprit aici. Ne-a învățat că ar trebui să folosim storcătoare cu presare la rece. Ca să avem suc mai mult și mai frumos colorat, consistent și natural. Și ce ne-a bucurat cel mai tare… cică nici nu sunt  greu de curățat aparatele astea.

Eee… ți-aș mai povesti eu multe draga Moșului, dar tare mi-e teamă că nu o să înțelegi. Nu că vreau să mă dau mare, dar s-a vorbit despre sisteme inovatoare, masticare, presare și o chestie de-i zice ax melcat. Amănunte… Rezultatul e important!

La final atașez o fotografie. Am făcut-o repede cu telefonul. Eu, vraciul și poza storcătorului pe care mi l-am cumpărat. Și te sfătuiesc să te uiți și tu puțin aici. Dacă nu mi-ai trimis încă lista dorințelor, adaugă acolo și un aparat ca al meu. Și nu uita să îmi spui ce culoare ți-ar plăcea. Eu mi-am ales argintiu. Că se asortează cu bucătăria. Tu alege-ți ce vrei, numai alege-ți ceva. Că prea te văd în fiecare dimineață pe fugă și cu gândul la prima cafea și la întâia țigară de la birou. Și nu este tocmai sănătos. Are dreptate vraciul. Parol!

Dragă Sonia,

Aş fi vrut să începem concursul cu o scrisoare care să rupă inima jurului târgului. Din păcate am fost, fără să vreau, implicat în câteva evenimente care m-au cam bulversat. Lucrurile s-au mai liniştit acum. După supărarea şi nervii de care am avut parte pot spune că, într-un final, sunt liniștit și fericit. Dar m-a ajuns oboseala.

Să-ţi povestesc.

Renii mei şi-au făcut sindicat şi au intrat în grevă. Ţi se pare incredibil? Din păcate este cât se poate de adevărat. Și de trist.

Totul a început la antrenamentul de acum câteva nopţi. Cred că nu prea aveau chef să facă pregătire fizică.  Dar cum să fie în formă în Ajun dacă îi las să vegeteze şi să stea cât este ziua de lungă pe internet? Tonul l-a dat Rudolph. A început să comenteze că s-a săturat să stea mereu în primul rând (şi deci să fie responsabil pentru toate radarele pe care le încasăm) şi că, pentru a ne lumina calea, nasul lui consumă prea multă energie. Am încercat să îi aşez în altă formaţie. Nu numai că nu am rezolvat problema, dar comentariile s-au înmulţit şi au început să apară şi alte nemulţumiri. Că nu le dau spor de noapte, că nu i-am dus în team building, că nu le-am cumpărat  telefoane de serviciu. Când au ajuns la alimentele de protecţie s-a declanşat haosul. Cozonacul nu are destulă nucă, bomboanele nu sunt destul de dulci, portocalele sunt prea acre, vinului fiert i-ar mai trebui scorţişoară, sarmalele nu au dimensiunea potrivită. Dancer mi-a pus capac. Cică nici porumbul vrăjit nu mai este cum era odată.

Au mai fost revolte și în anii care au trecut. Acum însă sunt hotărât să nu le mai caut în coarne. Cum o să mă descurc? Simplu… Ce nu știu ei este că praful magic pe care îl folosește Pepper Minstix (spiridușul păstrător al tuturor secretelor mele) ca să le întrețină blana, le imprimă în minte traseul spre toate casele pe care trebuie să le vizităm. Deci vor merge acolo cu sau fără voia lor. Iar pentru celelalte drumuri, cele de peste an, astăzi mi-am luat mașină. Așa-i că parcă nu-ți vine să crezi?

O să-mi spui că m-am pripit și că trebuia să mă sfătuiesc cu cineva. Pentru că eu nu prea mă pricep la așa ceva. Uite că m-am descurcat! Am dat search pe Google, după ce am scris “cea mai vândută mașină din toate timpurile”, am accesat primul link care a fost afișat și am aflat că pe primul loc este o japoneză. Păi dacă 37,5 milioane de oameni au cumpărat-o până în prezent, eu de ce aș mai fi stat pe gânduri? E adevărat, modelul de pe site-ul ăla nu prea mi-a plăcut. Era cam bătrân. Așa că am căutat noua Corolla. A fost dragoste la prima vedere. Iar acum frumoasa cu un scop precis este la mine.

Scopul l-ai aflat deja. Toyota asta mă ajută să nu mai plec urechea la nazurile cârcotașilor mei reni. În plus, aud că este funcțională, sigură și fiabilă. Am tras cu ochiul prin fabrică și am văzut cât de atenți sunt cei care o produc. Sigur nu voi avea nevoie prea curând de meșteri care să o repare. Și o să fac și economie. Consumă incredibil de puțin. Și ca să nu uit… știi cât de îngrijorat sunt de încălzirea globală și de soarta Laponiei. Ei bine, mașina asta este prietenoasă cu mediul. Exact ce-mi place mie!

Iar de frumoasă… ce să mai zic. Îmi vei spune că ce-i lipsește bărbosului chelului este tichia de mărgăritare. Dar nu ai dreptate. Îți dai seama ce impresie o să fac atunci când voi merge la întâlniri de afaceri cu furnizorii mei și voi coborî din ea? Ca să nu mai vorbim de faptul că merită și Crăciunița să călătorească asemeni unei doamne (ce este) când o duc la plimbare.

Acum nu-mi rămâne decât să fac școala de șoferi. Știi vreun instructor auto care să fie și răbdător și bun? Ar fi păcat să conduc o asemenea mașină ca o cizmă.

În finalul scrisorii mele atașez și o poză. Eu și Corolla Luna. Sper că ai remarcat că ne asortăm. Tu ce părere ai? Nu-i așa că am făcut o alegere înțeleaptă și o afacere bună?

28 decembrie 2012. Sunt în vacanță. Tratată cu friptură și prăjituri febra Crăciunului a început să scadă, copilul a plecat și a ajuns cu bine în casa lui. Îmi pot permite, în sfârșit, să beneficiez de timp doar pentru mine. Pot recunoaște că sunt obosită și că anul care aproape a trecut a fost unul greu (asta însemnând de fapt că a fost unul bun, pentru că am avut foarte mult de muncă), e voie să îmi fie lene, să mă uit la câte seriale și filme doresc, să citesc sau să bântui din blog în blog căutând lucruri interesante la cei pe care îi urmăresc de foarte mult timp. Oare de cât timp lecturez bloguri? Să tot fie vreo șapte (sau opt?) ani. Auzisem la radio că ar exista un fenomen care ia amploare și mă minunasem în sinea mea că au apărut asemenea jurnale virtuale. Am auzit, m-am mirat, am uitat. Ceva mai târziu aveam să-l descopăr pe primul. Căutam să descarc niște poze de la Infoeducație (concurs la care participase, cu succes, și Anca) și am ajuns pe blogul lui Vivi, fost concurent (abonat la locul I) și membru în juriu la mai multe ediții. Din povești îmi făcusem deja o imagine despre el. Ajunsă în casa lui virtuală am găsit o lume care m-a fascinat. Fotografii, gânduri și, ceva mai târziu, aventura sa americană (începută ca angajat la Google). O lume care m-a atras și pe care aveam să o descopăr (într-o altă formă), tot întâmplător, pe primul blog al Ancăi. A fost momentul în care, din link în link, am început călătoria de cititor de jurnale virtuale. Și primul din viața mea în care am regretat că nu mai sunt tânără. Căci mi-a plăcut enorm modul acela de exprimare, dar l-am considerat, atunci, ca aparținând exclusiv celor tineri.

Să revin însă la seara aceea despre care începusem să povestesc…

Din link în link și fără nicio grijă… Până mi-am spus, brusc, îmi fac blog. N-a fost o idee care să mă lovească așa, din senin, în moalele capului. Încolțise ea de ceva vreme, într-un schimb de comentarii pe blogul lui Boghi.

Mi-a luat o oră să îmi fac cont pe WordPress și să mă dumiresc ce și cum se întâmplă pe acolo și încă vreo două să scriu primul articol (linkul este pentru cazul în care doriți să vă amuzați), unul de 251 de cuvinte. Mi-am anunțat copilu’ despre marea ispravă, iar el (adică ea, înțelegeți voi) a postat scurt pe Facebook: și-a făcut maică-mea blog.  Și au început să curgă comentariile (adică două) și vizitatorii (11 de toți, că doar era 10 seara și lumea poate că se culcase o dată cu găinile). Trafic care s-a menținut ceva vreme, chiar dacă oamenii s-au trezit și au început să scotocească pe internet. Nu m-a descurajat. Deja îmi plăcea jucăria mea nouă și… am tot scris.

Probabil vă întrebați ce mi-o fi venit mie, acum, să vă povestesc toate astea. Păi colegii mei de navetă sunt în concediu, iar eu beneficiez zilnic, de două ori, de câte o jumătate de oră de autobuz. Și cum am mai scris pe aici, acest mijloc de transport se pare că este sursa mea cea mai mare de inspirație. Astăzi, în drum spre casă, am găsit la Chinezu pe blog povestea primei sale zile de blogging. Și provocarea de a spune fiecare cum a fost pentru el începutul aventurii proprii de scriitor pe internet. Poate că nu m-aș fi urnit să scriu, dar mi-a plăcut la nebunie cum a fost pusă problema. Căci, zice Chinezul, că ar fi bine să scriem despre “ce-am fost și ce-am ajuns”. Drept care mă conformez și eu. Cu liniuță ca la școală.

Ce-am fost?

Am fost Sonia. Un om cu bune și rele, uneori plin de aplomb, alteori temător, dar dornic întotdeaună să țină pasul cu noul. Câteodată lucrul acesta mi-a reușit.

Ce-am ajuns?

Evident tot Sonia, tot cu lumini și umbre, tot într-o veșnică luptă cu lumea care se schimbă. Doar că…

- Bloggingul m-a acaparat mai mult decât mi-am imaginat. Și se pare că am nevoie de un nume nou pentru blog. I-am spus de iarnă pentru că nu am crezut că va ieși din iarna trecută. Dar s-a întâmplat. De ziua mea vreau un singur cadou. Casă nouă (pe ro) pentru blog și nume nou.

- Am învățat să-mi depășesc anumite inhibiții și că unele bariere sunt doar în mintea mea, nicidecum în anii care sunt înscriși în buletin.

- Am aproape mulți oameni noi. Pe unii, deși îi cunosc doar virtual, îi simt ca făcând parte din viața mea. M-au încurajat, m-au susținut, m-au ajutat, m-au apreciat. Sunt mulți și continuă să o facă. S-a creat o comunitate de la care primesc un lucru foarte important. Feedback la articolele mele. Și deci la gândurile mele.

- Am avut parte de câteva succese. Pentru alții poate este o nimica toată, dar eu sunt bucuroasă că am câștigat un premiu la concursul despre cărți și că Tomata cu scufiță mi-a oferit posibilitatea de a scrie un articol alături de ale ei. De fapt Andreea este cea datorită căreia blogul meu a început să crească.

- Mi-am descoperit o pasiune care îmi dă energie, care mă motivează și datorită căreia am învățat o mulțime de lucruri noi.

- Sunt același om, dar mult mai bogat. Și nu mă refer la bani, cum probabil că deja v-ați dat seama.

Deja m-am întins cât o zi de post și o să mă opresc aici. O completare a acestui articol este cel în care am povestit de ce scrie o Mamă de bloggeriță.

Dacă tot am pomenit de liniuțe și de școală o să mai scriu câteva lucruri (informații citite tot la Chinezu). Există o inițiativă, Profi te premiază, unde  puteţi câştiga un rucsac pe care să îl daţi mai departe unui copil care altfel nu şi l-ar putea permite. Poate vă interesează. În plus, dacă veți povesti într-un articol despre prima voastră zi de blogger, este posibil să primiți un premiu. De corason, așa zice cel care îl oferă.

Acest articol nu este un advertorial și nici măcar o încercare de a obține un loc pentru cuiul lui Pepelea pe chinezu.eu (deși nu ar fi rău, că dacă eu nu aș avea nimic de agățat acolo, poate că s-ar mai agăța măcar câte un click de el) banner pe un blog foarte cunoscut. Pentru că îmi imaginez că va fi luptă mare pentru spațiul scos la bătaie. Mi-a făcut pur și simplu plăcere să îmi amintesc de unde a început nebunia mea frumoasă. Mi-am amintit. Și am scris.

Alte povești despre prima zi veți găsi la Nebuloasa, Cristina, şi Cristi. La voi cum a fost?

Sursa foto.