Cum ar fi dacă, într-o zi, te-ai trezi exclamând “Iranul este o țară atât de modernă!” și dacă cel mai înalt ideal al tău de libertate ar fi să îți dorești să emigrezi acolo?
Cum ar fi dacă ai privi lumea printr-un soi de grilaj textil, cu zăbrele dese, zărind doar fantomatice contururi, tu însăți fiind o fantomatică siluetă albastră sau gri, mișcându-se cu grijă ca pantofii tăi să nu facă zgomot?
Cum ar fi dacă, deși constituția țării tale stabilește drepturi egale pentru femei și bărbați, tu, femeie fiind, să te afli la mâna legii făcute de orice bărbat, soț, tată, fiu, simplu trecător sau reprezentant al Curții Supreme?
Nu mi-am pus niciodată aceste întrebări până în zilele acestui Crăciun. O tradiție mai nouă în familia mea leagă această sărbătoare (pe care de o vreme mi-o doresc tihnită și liniștită) de citirea unei cărți. Carte pe care de fiecare dată mi-o aduce fiica mea și care întotdeauna este aleasă pe principiul “cred că ți-ar plăcea”. Anul acesta a fost rândul celei intitulate Splendida cetate a celor 1000 de sori de Khaled Hosseini (Anca a trecut-o printre punctele cheie ale anului 2013 și a amintit-o și în povestea pe care o scriu de câteva zile, împreună, cititorii mei), iar eu vă promiteam, într-un articol mai vechi (cel în care vorbeam despre măsura nedreptății) că am să scriu despre ea.
Cultura mea despre țara numită Afganistan se bazează exclusiv pe știrile de la televizor. Care nu au fost puține. O țară cu o istorie zbuciumată, măcinată de lovituri de stat, războaie civile şi invazii străine. O scenă a jocurilor strategice ale marilor puteri și un paradis al cultivatorilor de droguri. Un loc în care haosul generează haos, iar la adăpostul lui se nasc monștri.
O știre, oricât ar fi de impresionantă, rămâne doar o știre. Vine și pleacă pentru a fi înlocuită de o alta, impactul ei emoțional, oricât ar fi de puternic este înlocuit de alte imagini, tulburătoare și ele, iar senzația care rămâne (cel puțin așa mi se întâmplă mie) este că undeva, departe se întâmplă lucruri pe care imaginația noastră nu le poate pătrunde în întregime. Empatia există, nu neg acest lucru, dar, ca și știrea, vine și pleacă lăsând loc altor și altor scene șocante sau înduioșătoare.
O carte este o lume. Creează o atmosferă, te ademenește în sufletul ei, te face să te atașezi de personaje și să întorci cu sufletul la gură fiecare pagină. Zâmbești sau plângi. Speri ca întâmplările descrise să ia o turnură bună și finalul să fie unul fericit. De multe ori te întrebi cum ar fi dacă tu ar fi trebuit să trăiești viața lor.
Splendida cetate a celor 1000 de sori este povestea a două femei afgane și a destinelor lor care, la începutul poveștii, aparent nu au nicio legătură. Este singurul lucru pe care o să îl divulg. Această carte trebuie citită fără ca cineva să ți-o fi povestit-o mai înainte. Și ca să-ți trezesc curiozitatea voi scrie doar câteva întrebări la care eu am găsit răspuns în această carte.
Cum ar fi dacă femeie fiind, să fii biciuită, arsă sau executată ar fi lucruri aproape firești?
Cum ar fi dacă nu ai avea voie să înveți, să muncești sau să mergi la un doctor bărbat (ceea ce înseamnă de fapt că nu ai avea voie deloc să mergi la medic)?
Cum ar fi dacă nu orice sentiment pe care îl ai ar fi nu numai inutil, dar și periculos, întrucât să te căsătorești este o afacere aranjată de alții și se întâmplă de cele mai multe ori când tu ești doar un copil?
Cum ar fi dacă victimă a unei agresiuni, vei fi considerată tot tu singura vinovată?
Cum ar fi dacă ar trebui să visezi știind că nu ai voie să ai visuri?
Pomeneam la începutul articolului despre măsura nedreptății. În cazul femeilor afgane ea este dată de faptul că s-au născut… femei. Și că s-au născut acolo, într-un loc în care iubirea a fost înlocuită cu forța, logica cu tradiția, iar dreptatea cu bunul plac. Un loc guvernat de legi pe care noi nu le putem înțelege, dar pe care le observăm de la distanță încercând să pătrundem mecanismul ororilor, inechității și abuzurilor.
Voi încheia folosind două citate din Splendida cetate a celor 1000 de sori.
“Bagă bine la cap fata mea: precum acul unei busole care indică nordul, degetul acuzator al bărbatului va găsi întotdeauna femeia. Întotdeauna. Să ții minte Mariam.”
“Poți să fii orice vrei tu, Laila. Sunt convins că așa va fi. Și mai știu că după ce se va termina acest război, Afganistanul va avea nevoie de tine la fel de mult ca de bărbații lui, poate chiar mai mult. Fiindcă o societate cu femei needucate nu va avea sorți de izbândă Laila.”
Primul spune aproape totul despre lumea descrisă de carte. Al doilea vorbește despre speranță. Căci, până la urmă, doar speranța este cea care pune în mișcare mecanismul dorinței de viață a celor două eroine din această carte.
Acest articol nu este o recenzie. Dacă doriți să citiți una vă invit la Andreea, la Mara, la Ioana și la Regina Buburuza.
Pingback: Atunci, de ce? Din categoria: “Cine știe, să-mi spună și mie”. | Greenleaffy
Pingback: Biblioteca bloggerului român | blog de iarnă (și nu numai)
Pingback: A Thousand Splendid Suns - Khaled Hosseini | Oana Kovacs