Limpede nu vezi decât cu inima

De ceva vreme le vorbesc celor din jurul meu despre un lucru care mă fascinează și pe care de abia aștept să îl vad împlinit: o piesă de teatru ai cărei protagoniști vor fi copii cu cerințe educative speciale de la Centrul Şcolar pentru Educaţie Incluzivă “Rudolf Steiner” din Hunedoara. Roxana Pavel şi Mihaelei Mariş, ambele profesoare, împreună cu regizorul Mihai Panaitescu, au crezut în aceşti copii și în efectul benefic pe care acțiunile artistice îl au asupra lor, iar eu va voi povesti, în amănunt, cum s-au desfășurat lucrurile, după ce cortina va cădea și ropotele de aplauze se vor stinge.

Până atunci o să vă las să o cunoașteți pe Roxana, dăscălița care vede limpede doar cu inima.

 - Fie că e vorba de o casă, fie de stele, fie de pustiu, ceea ce le dă frumusețe rămâne nevăzut.Roxana, în data de 30 mai (ora 17.00), la Teatrul de Artă Deva, va avea loc spectacolul Micul Prinț. Este proiectul tău de suflet și cele câteva cuvinte pe care le-am scris mai înainte vorbesc despre un lucru deosebit. Frumusețea lui însă se află în spatele lor. Ajută-ne să vedem dincolo de afiș și de numele celor 11 copii care vor fi artiști. Limpede nu vezi decât cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi văzut cu ochii. Ai reușit să găsești în cei 11 mici artiști ceea ce de obicei scapă privirii oamenilor din jurul lor. Pentru tine ei sunt speciali într-un alt sens decât cel folosit de obicei. De unde ai învățat să vezi cu inima?

- Bunicii mei au fost țărani români și eu am crescut înconjurată de iubirea lor, într-o lume de poveste, pe malul unui râu care m-a fermecat întotdeauna. Ei m-au ajutat să fiu prietena păsărilor, confidenta florilor de câmp și fluturilor, colecționarul de pietre și iluzii. Am descoperit lumea învățată fiind să privesc dincolo de aparențe. Abia mai târziu mi-am dat seama că imaginile păstrate în inimă sunt valori incomensurabile. Mi-a fost hărăzit să am modele pe care le-am urmat cu sfințenie.

 - Oamenilor mari le plac numerele. Când le vorbiți de un nou prieten, nu vă întreabă niciodată ceea ce este cu adevărat important. Nu vă întreabă niciodată: “Cum sună vocea lui? Ce jocuri îi plac? Colecționează fluturi?” Ei vă întreabă: “Câți ani are? Câți frați are? Cât cântărește? Cât câștigă tatăl său?” Numai atunci ei vor crede că l-au cunoscut. Când de abia te cunoscusem, mă fascina un lucru: îmi vorbeai despre prietenii tăi și mă nedumirea faptul că ei aveau vârste foarte diferite, de la copii la oameni trecuți de mult de prima tinerețe. Ce au ei în comun de sunt atât de aproape de sufletul tău?

- Eu nu pot fi aproape de cineva care a uitat, refuză sau pur și simplu nu izbutește să mai viseze. Oamenii dragi și apropiați sufletului meu sunt cei care prețuiesc FRUMOSUL, cei însetați de cunoaștere și care luptă pentru un scop nobil. Sunt fascinată de simplitate; în ea sălășluiește Dumnezeu.

 - Oamenii mari nu pricep niciodată nimic și este obositor pentru copii să le dea întruna explicații. Cât de greu este să lucrezi cu copiii, mai ales când aceștia au nevoie de mai multă înțelegere și afecțiune decât în mod obișnuit? Există o anume cale prin care tu ajungi la sufletele lor?

- Nici un lucru pe care-l faci cu dăruire, pasiune și iubire nu este o corvoadă. Copiii m-au învățat să redescopăr JOCUL, îmi amintesc cât de important ar trebui să fie BASMUL în viețile noastre, cu ei descopăr lumea și pe mine însumi, învăț să fiu generoasă, tandră, îngăduitoare. Sunt fericită că le pot dărui INIMA MEA, care bate și pentru ei.

 - Toți oamenii mari au fost mai întâi copii. (Dar puțini dintre ei își mai aduc aminte). Copii fiind, ne facem tot felul de planuri pentru atunci când vom fi oameni mari. Ne visăm doctori, ingineri, profesori sau mai știu eu ce. Încă de atunci ți-ai dorit să fi dascăl? Care au fost pasiunile copilului Roxana și câte dintre ele au supraviețuit peste ani?

- Copil fiind visam să fiu IARBĂ. Era un joc născocit de tatăl meu pentru a mă provoca. Eram iarba doar dacă el ar fi fost “căluțul care ar fi păscut și nu s-ar fi săturat niciodată de mine”. Jocul era fermecat și îmi amintesc cu drag acele vremuri. Dacă mama mi-a deschis ochii și m-a ajutat să fiu femeie, cu tata am reușit să nu uit niciodată să fiu copil. Am fost și sunt fascinată de cuvinte, de oameni, de locuri tainice, de sunete, de liniște, de frunze… Mi-a plăcut să învăț și să descopăr tainele lucrurilor și cu aceeași bucurie le împărtășesc și altora, acum.

 - Viața nu are sens decât dacă o schimbi cât de cât. Micul Prinț este cu siguranță o schimbare pe care tu ai adus-o în viața ta și a celor 11 copii-actori. Te-ai gândit la un proiect viitor sau trebuie să așteptăm mai întâi spectacolul acesta și stingerea ecourilor provocate de el?

- Dorința mea este de a-i surprinde pe micuții actori cu cele mai năstrușnice proiecte. Da, există un proiect la care visez și îmi doresc enorm să se materializeze. Vreau să fie o surpriză pentru toți. Mărturisesc cu sinceritate că, în clipa în care izbutesc să creionez un zâmbet pe chipul unui copil, mă simt un OM NOROCOS!

Roxana nu vorbește, după cum ați văzut, prea mult. Este ocupată cu repetițiile și cu… emoțiile. Care sunt cât toate ale celor 11 mici actori la un loc, ba chiar și mai mult.

Ați recunoscut, desigur, în întrebările pe care i le-am pus și citate din Micul Prinț. Așa mi s-a părut mie că ajung mai aproape de inima ei și de esența întâmplării minunate la care vă invit să participați dacă sunteți din Deva sau din împrejurimile ei. Iar dacă spațiul fizic vă împiedică să faceți acest lucru, poate veți ține pumnii strânși pentru cei care se vor afla pe scenă, dar și în spatele ei.