Mi-l amintesc cu exactitate, așezat în colțul dinspre stradă al grădinii de pe lângă casă, nu foarte înalt, destul de plăpând și sfidând faptul că un cireș de mai nu ar avea ce să caute acolo. În primul rând datorită faptului că se afla într-o zonă aproape montană, unde fructele și legumele timpurii erau doar promisiuni incerte și apoi pentru că locul din care se înălța era expus la tot felul primejdii: copiii care se jucau pe uliță cu gândul doar la fructe lui aproape să dea în pârg și graurii gata de atac în orice clipă. Nu-mi amintesc care era istoria lui, de fapt cred că nici nu am știut-o vreo dată. Poate că a fost plantat pentru că bunicul meu era cel mai încăpățânat om pe care l-am cunoscut vreodată și pentru el nu exista “nu se poate”. S-o fi gândit omul că trebuia să avem un cireș, ca să nu mai tânjim după fructele de abia apărute, 1 leu chita, adică 5 cireșe de cele mai multe ori aproape necoapte, cu codițele prinse cu ață colorată.
Așa arăta cireșul copilăriei mele, dar nu este singura mea amintire legată de aceste fructe. Le asociez de fiecare dată când le văd și cu o sărbătoare. Este vorba despre Moșii de vară și pomenirea morților din sâmbăta de dinainte de Rusalii. Nu știu cum mai este acum, dar în vremea copilăriei mele, în acea zi, tot satul dădea de pomană, iar eu așteptam cu nerăbdare farfuriile cu colivă și cele câteva fructe rotunde și roșii care în ochii mei întruchipau perfecțiunea. Spre disperarea bunicii mele care nu înțelegea de ce ne dorim atât de mult ceea ce primim de la alții, când nouă nu ne lipsea nimic de acasă. Era simplu, pentru că ni se părea mai bun și pentru că ea nu făcea niciodată colivă, preferând să umple vasele pe care “le împărțea” cu orez cu lapte sau mâncare gătită. Și pentru cireșe.
Cândva, și nici asta nu-mi pot aminti când s-a întâmplat, poate atunci când am încetat să le mai agăț două câte două la urechi, fascinația mea pentru aceste fructe a dispărut. Nu le mai doresc și se întâmplă foarte rar să le gust, dar au rămas cumva în sufletul meu. Au fost cerceii copilăriei mele, cu aromă de așteptare și nerăbdare și undeva, la capitolul dorințe imposibile, se află aceea de a putea vedea, măcar o dată, miracolul înflorii lor la el acasă.
Despre cireșe și copilărie mai puteți citi și aici.
he, he…. eu îmi amintesc cum se încăpăţânau cireşii să se coacă în iunie din cauza vremii şi cum dădeam iama în ei, luând la rând toate curţile, hoardă de copii gălăgioşi, în vreme ce vecinii se sfiau să iasă din case, numai ca bucuria să ne fie intactă.
ei râdeau după perdele şi noi în pom, cu naivitatea aceea a jocului “la furat”
îmi amintesc şi de pomenile moşilor de vară, şi chiar şi de fapt că astăzi cireşele sunt pentru mine doar un simbol… un mănunchi de amintiri. o copilărie.
…mi-amintesc de moşii de vară, dar fructe primeam rar. Cireşi în sat erau puţini, la Braşov nu am văzut decat unul cu cu cirese amare care, culmea, mai e şi acum acolo, unde îl stiu, după 30 de ani. Deci n-am fost la furat, dar cirese avea grijă tata să nu ne lipsească cel putin pana in 15 iunie, in anii de scoală, cand luam trenul către Buzău. Ca şi tine, cireşele îmi par fade, apoase, mănânc dacă sunt din intamplare in fata mea, dar rar imi cumpăr. În schimb mor de dragul prăjiturii cu cirese, de dragul dulceţei de cirese amare şi ar mai fi câteva. O săpămână bună,Sonia. Eu sunt atât de răcită, că abia de zăresc tastele, dar prea sunt absentă de mult timp din virtual asa că …mă încăpăţînez să fiu.
Iti doresc sa ajungi sa le vezi florile la ei acasa si sa mai rememorezi amintiri din astea cu farfurii de impartit si cercei la urechi, asta pentru ca o faci atat de frumos!
Aveam şi eu un astfel de cireş la bunici, ce-mi mai plăcea să mă urc în el! În week-end mă duc la ţară să o ajut pe bunica cu împărţitul de moşi… Eh, câte amintiri mi-ai trezit, pe lângă pofta de cireşe!
Ciresul copilăriei mele era maricel, undeva prin mijlocul grădinii de legume se găsea. Era așa de bun, se cocea in iunie, fix după ce luam vacanta. Era asociat cu ea şi pe lângă el mă tot roteam vară de vară. În el urcam să citesc, pe ramurile lui am învățat pentru bac. L-au tăiat ai mei pentru că ținea umbra legumelor, ce tristă am fost atunci. Plănuiam să mă trezesc dimineața devreme şi să mă urc in vârf doar ca să -l scap. Nu am reușit, însă, oricât am complotat cu frații mei. Iar mosii tot cu cireșe îi asociez şi eu.
[…] ideidincorcodus, distandi, Abisuri, Manuelaaa, Tigan, rom. tot OM, Ada Ivanov, Part time lover, Sonia, Psi, Roxana Barla, Suras ascuns, metamorfoză, Confesiunile unei haotice, Ice, casa creştinului, […]
Bunicii mei avea un cireş altoit. Dacă nu mă înşel, era singurul din sat. Cireşe mari şi zemoase. Degeaba. Chiar dacă toţi îl lăudau, pentru mine tot cele ale vecinului erau mai bune