Ați citit Hoții de frumusețe de Pascal Bruckner? Dacă nu, o să vă spun pe scurt despre ce este vorba. Francesca (o femeie care cândva deborda de senzualitate), Jérome (adoratorul ei înfocat chiar și când strălucirea i-a apus deja) și Raymond (servitorul lor plin de frustrări datorită chipului său urât și a staturii mărunte) pun la cale un plan diabolic pentru a înlătura ceea ce ei consideră o inechitate: frumusețea inegal distribuită. Mai departe nu vă povestesc. Cartea, o parabolă a societății moderne sau un basm al acesteia, cum vreți să o considerați, merită citită necunoscând prea multe amănunte.
De ce am pomenit despre ea? Pentru că am reținut un citat care îmi vine adeseori în minte: “Frumuseţea este un capital care se delapidează în fiecare zi, şi frumoasele sunt nişte suverane aşezate pe un tron ce se clatină”. Adevărat dacă ne referim doar la cea fizică, până la urmă doar o convenție dictată de vremuri, de cultură sau de educație. Dar când depășim această graniță, ne mai putem teme de hoții de frumusețe?
Eu zic că da. Și mai spun că, uneori, chiar noi înșine suntem cei care ne jefuim.
Sună complicat? Este! Mi-ar trebui mii de cuvinte și foarte multă luciditate ca să exprim ceea ce am spus în doar câteva vorbe. De aceea o să mă refer doar la un lucru, unul care ar putea să le cuprindă pe toate celelalte. Ne construim viața desenând pas cu pas propria poveste. Ne-o dorim plină de frumusețe și cu final, obligatoriu, fericit. Cumva, se întâmplă ca uneori să pierdem ceva pe drum. Avântul? Optimismul? Încrederea? Sau poate nu avem destulă grijă de povestea pe care am creionat-o chiar noi? Nu știu… Știu doar că,destul de des, magia se transformă în altceva.
Cine fură oare frumusețea poveștii care este chiar viața noastră?
Despre alte feluri de frumusețe au scris cei din tabelul lui psi.
Sursa foto.
final neașteptat, Hoții de frumusețe, povesti
Asteptarile prea mari. Sau poate supraevaluarea propriei noastre valori. Sau poate privirea prea sus ridicata, fara a sti cand sa ne plecam ochii. Uneori, reusim sa apucam pe un drum pe care mergand, sa regasim cate ceva din frumusetea visata, sau sperata. Cu ea imbracam viata. Fiecare cu ce a gasit sau cu ce a faurit. Fiecare cu ceea ce a crezut ca este “frumusetea vietii” mult cautata.
Frumusețea e furată “la cântar”…Urâțenia se îngr(o)așă din resturi.
Frumusetea, in starea ei pura, este perfectiune
si perfectiunea nu apartine decat lui Dumnezeu!
In rest… mandria noastra cam strica tot dar asta e alta poveste.
Frumusetea are valori multiple ce nu apartin in exclusivitate fizicului!
Frumusetea aparenta fara substanta e doar o zugraveala, frumoasa dar… o zugraveala!
hoţii suntem chiar noi, sonia. prin aşteptările adesea nejustificate, prin gona după altceva, ignorând ceea ce avem deja, prin trăirea lui mâine şi uitarea lui astăzi.
frumuseţea este, pentru mine, aşa cum spunea şi ignaţiu de loyola, acea stare de graţie. şi este ceva ce se depărtează de estetica formei fiind mai degrabă izvorâtă şi hrănită de conţinut, de acel intern… frumsueţea este în floae, în zâmbet, în gest şi în cuvânt şi este mai ales în adevăr. unul care… ne lipseşte de multe ori.
ei Sonia.nimeni nu fura frumusetea, doar noi avem asteptari prea mari poate. sau cum imi zice sotul: luam de bun ce vedem in filme. micul dejun in pat, nunta ca in povesti … dar mai departe nu se mai spune, mai departe traim noi si, cu un pic de imaginatie, descoperit frumusetea chiar si acolo unde credem ca nu este. doar uneori, desigur. dar e de ajuns.
Eu cred că noi singuri ne furăm frumuseţea prin faptul că uităm să zâmbim, că stâm încruntaţi de la atâtea griji, că preferăm să facem orice altceva decât să ne dedicăm o oră pe săptămână nouă.
Povestea de pe blogul meu s-a vrut răspuns la întrebările tale. Povestea ta am citit-o acum. Ce fantastic!
Frumusetea e relativa. Atat de relativa incat frumosul a devenit “misto” sau “bengos”.Eu cred mai mult in sentimentul de placere si de bine pe care ti-l starneste ceva pe care tu il crezi frumos, nu in frumosul absolut. “Nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie!”.Unii zic ca Picasso e frumos, eu nu-l inteleg…