Nu mai avem timp… Se scurg minutele și orele printr-un calandru nevăzut și se subțiază. Devin aproape translucide, dar de întins nu se întind. O parte din secundele viitoare parcă nici n-ar exista și parcă dau mai puține la numărătoare.
Nu mai avem timp… O replică din ce în ce mai des rostită de buzele tuturor. Cândva ar fi părut o scuză. Astăzi o înțeleg. Căci se scurg minutele și orele într-un iureș nebun. Luni.. Sâmbătă… Iarnă… Vară… Fig… Căldură… Din nou luni… Toate parcă s-au comprimat și aparțin unui calendar care le-a rămas… larg.
Nu mai avem timp… Călcâi, talpă, vârf… reiau în gând numărătoarea de la orele de Educație fizică din școală și încerc să îmi iuțesc călcătura. Sau măcar să o fac mai apăsată pentru a lăsa o urmă a trecerii mele prin tot acest vârtej…
Nu mai avem timp… Ca într-un caleidoscop, imaginile se schimbă. Dar se întâmplă prea repede și nu am vreme să zăbovesc pentru a le înțelege pe deplin. Iar când îmi revin în amintire sunt estompate și neclare. Parcă le-am pe văzut undeva. Parcă…
Nu mai avem timp… Mi-e dor de o zi în care să mă plictisesc, spun adeseori. Și zâmbesc calin, deși nu mă răsfăț când spun asta. Mi-e dor de o zi de lene și de alint. Poate o să vină…
Nu mai avem timp… Și fac calcul după calcul în încercarea de a-l împărții. Care o fi calea cea bună pentru a rezolva această problemă complicată? Și cine s-a calificat să primească primul atenția mea? Prea multe necunoscute… Îi las, uneori, la urmă pe cei apropiați mie. Ei mă vor înțelege…
Nu mai avem timp și în clipa când spun asta îmi amintesc de un comentariu pe care Camelia l-a făcut pe grup. Singuri nu însemnăm nimic… particule de praf… Uităm și ne însingurăm tot mai mult… Trecem pe lângă oamenii care contează și amânăm să le zâmbim, să le spunem o vorbă bună, să îi îmbrățișăm… Până când?
Până când osatura vremii noastre se prăbușeste. Și nici măcar o doză zdravănă de calciu nu o mai poate ridica de la pământ. Amară concluzie. Ca și vestea că un coleg alături de care îmi înmuiam și eu degetul în călimara virtuală, nu mai este. Primită tot de la Camelia.
Am vrut să scriu despre “Singuri nu însemnăm nimic”. Poate altă dată. Astăzi scriu altceva. Ceva care este însă atât de legat de primul gând.
Nu mai avem timp… de pierdut.
Înscriu articolul în tabelul lui psi în rândul poveștilor care pornesc de la 12 cuvinte. Cu gândul la un om pe care eu nu l-am cunoscut îndeajuns. Pentru că… nu am avut timp. Dumnezeu să îl odihnească.
amară ne este duzina de astăzi, sonia. amară şi neagră! şi nu credeam vreodată că unul dintre ai noştri se va duce, ne va lăsa atât de sărmani….
conu virusache, fie iertat, a fost unul dintre cei cu care s-a pornit joaca noastră cândva demult, demult tare pare acum. de astăzi ne va scrie duzini printre îngeri şi poveşti cu pescari.
şi mă doare teribil de mult… suntem fire de praf, de nisip…
Dumnezeu sa-l odihneasca
Frumos ai scris, Sonia. Curgător şi lin, probabil ca amintirea acelui om pe care nu l-am cunoscut, dar mi l-aţi făcut voi cunoscut. Regret enorm când găsesc astfel de vesti ce simt cum vă intristează, iar sufletul meu prinde din tristetea asta, incercand să elimine expresia “de ce?”. Am in minte un gand pios pentru el şi multe altele, de încurajare, pentru ceilalti care-l plang şi îi vor simţi altfel plecarea, decat noi, cei care nu l-au stiut. Nu mai avem timp, e drept! Şi ne risipim ….in cuvinte, prin vorbe, prin fapte sau rătăciri. Parcă m-aş aduna cumva, undeva gresesc…clar…
Sonia, ba da..l-ai cunoscut indeajuns incat sa stii ca facea parte din noi. Nu avem cum sa ne cunoastem toti face to face…insa prin randuri, cred ca ne dezvelim o parte din noi. Virusache a facut-o cu varf si indesat. Acum si-a luat undita si a plecat la pescuit…intr-o lume, cred mai buna.
Pentru mine, azi e ,,ziua” lui…..restul e tacere.
Scorpio, eu nu l-am citit în timp real, ca să zic așa, adică s-a întâmplat să ajung pe blogul lui în perioada când posta foarte rar. Poate nici nu aș fi dat click pe numele lui întâlnit într-un comentariu la psi. Dar cumva m-a intrigat. Mi se păruse că a lăsat un comentariu malițios și că psi îi răspunsese cu căldură și cu o bucurie imensă. Cea îmi scapa… Așa am ajuns acolo și mi-am luat porția de zâmbete. Astăzi o primesc pe cea de tras de mânecă. Oprește-te, nu mai ai timp de pierdut, îmi spune Virusache. Bună lecție. Prețul ei este însă imens!
Nu mai avem timp, zic şi eu, mai ales azi când vă simt sufletele cernite. Nu contează dacă l-am stiut sau nu, prin voi simt durerea si mă alătur vouă. Imi pare tare rau!
[…] Au scris azi, întru amintirea ta şi să rămână mereu în gândurile noastre….psi, poezele, blogdeiarna, […]
Virusache…nu l-am cunoscut decat ca pe un nume hazliu intalnit prin comentarii…dar m-a afectat foarte tare vestea plecarii lui …nu-l stiam dar era unul dintre noi. Suntem acum cu unul mai putin si singuri nu insemnam nimic…
Avem timp pentru prostii si nimicuri, pentru invidii si rautati, pentru ura si minciuna dar nu avem timp sa ne cunostem, sa ne privim in suflet. Nici macar in propriul suflet…
Sa-i fie vesnicia lina!
Timp avem dar ni-l umplem cu prostii, numai intr-un astfel de moment relativizam, Dumnezeu sa-l odihneasca !
ce frumos ai scris Sonia….cu atât mai mult cu cât ai găsit argumentul suprem: dispariția cuiva care a însemnat mai mult sau mai puțin în viețile noastre ne fac să ne dăm seama despre semnificația acestui „nu avem timp”…
Ce aroganţă: să ne însuşim timpul! Nici habar n-avem ce înseamnă el pentru Univers şi totuşi spiritul posesivităţii – unul dintre defectele majore ale speciei, moştenit de la Creatorul la fel de arogant şi îngîmfat – ne face să credem că ceva atît de important şi totuşi iluzoriu poate fi prins într-o cutiuţă ticăindă care să ne aline trecerea prin spaţiul prezent… O, nu! Aici e doar banca de la şcoală unde se învaţă – învăţaţi! învăţaţi! învăţaţi! – pentru un alt spaţiu şi timp.
Plîngem egoişti plecarea unui premiant… cînd ar trebui să plîngem rămînerea noastră în urmă, repetenţi la lecţia Infinitului! Reunirea va fi, undeva, cîndva, nemăsurat în biete cutiuţe de tinichea ci în spirit pur. RIDICAŢI-VĂ, SUFLETE ADEVĂRATE!
timpul – dusman si prieten deopotriva – chiar pare sa nu ne mai ierte in ultima vreme. poate in alte lumi , pe alte plaiuri, timpul sa si fi pastrat curgerea….
FIecare gând mi-e vămuit, iar înserarea încă îmi coboară agale. N-o să-i fac statuie, nici timpului, nici dusului…mai bine înfloresc gândurile bune sub lacrimi.
[…] mai scris : Adriana 1, Adriana 2, Vienela, Carmen Pricop, Matilda, Scorpio, Ioana Soglu, Sonia, Ioana și, logic, […]
Uneori nici nu stiu cand a trecut ziua, saptamana, luna. Ma gandesc adeseori oare de ce cand eram copii timpul trecea atat de greu? Pana venea vacanta mare mi se parea ca imbatranesc. Astazi as vrea sa stea pe loc sa pot termina tot ce as avea de facut.Dar ma asculta? As! Face cum stie el si trece, trece fara mila si ia cu el din ce in ce mai multi din cei care conturau lumea mea, lumea noastra.
Nu mai avem timp…de pierdut, oare când o să-mi intre şi mie asta în cap?
Timpul nu mai are răbdare, iar eu parcă tot aştept ceva, ceva ce nu mai vine, ceva pe care nici nu stiu cum sa-l descriu. De ce-mi place câteodată să pierd timpul pe nimicuri?