Mir(are)

Ca tot românul imparţial, comentez şi eu, din când în când, toate cele care se petrec în înaltele sfere ale politicii. Evident cele prezentate la televizor. Mă minunez aşadar de sumele de bani despre care se spune că ar fi circulat ca şpagă, zâmbesc amar când aud zornăitul cătuşelor (şi asta pentru că mă îndoiesc că va fi urmat de zornăitul banilor care se întorc în visterie), sunt uimită de etalarea cu emfaza a aceloraşi “bijuterii” şi de zâmbetele false care însoţesc uneori gestul şi îmi creşte tensiunea când citesc despre aproximări de sute de mii de euro în condiţiile în care aud(dar nu bag mâna în foc, ar putea fi doar folclor) despre magazine care au fost închise de ANAF pentru plusuri de 1,5-2 lei descoperite în casele de marcat.

Altfel îmi dau cu părerea, oftez, pendulez între neîncrede şi speranţă şi aştept. Nici măcar nu ştiu ce aştept. Poate să se limpezească apele şi să se termine o dată cu acestă curăţenie care, am senzaţia, va ţine mai mult decât primăvara. În fine, sentimente amestecate, de om care ar dori să judece corect ceea ce se întâmplă, dar care parcă nu mai poate vedea pădurea din cauza copacilor care cresc în ea.
Nu vreau să pară că fac o analiză a ceea ce se întâmplă în jurul meu în aceste zile. Pentru că nu mă simt în stare de aşa ceva. Vreau doar să vă spun că astăzi am trăit un sentiment nou: consternarea. Cum adică, în Parlamentul României, în anul de graţie 2015 şi într-un stat laic, o doamnă să-l miruiască pe unul asupra căruia planeză nişte grave băbuieli? Că această “distinsă” a intrat în Senat din partea partidului “lu’ domnu’ Dan” ar explica multe, dar faptul că înainte a fost avocat şi judecător, parcă nu mai e din acelaşi film.
N-o să mă lungesc cu vorba. Gestul despre care am scris mai sus, urmat la scurt timp de “Mai lăsaţi-mă cu constituţia”, a fost mediatizat deja îndeajuns şi m-a lăsat fără cuvinte. Propun doar (dacă tot i-a apucat evlavia pe mai toți aleșii și dacă o fi cineva care să mă audă) dotarea Casei Poporului cu butoaie de aghiazmă ca să aibă unde să se dea la fund cei care se simt cu musca pe căciulă. Şi înfiinţarea unor echipe de tămâietori. Pentru ca fumul sfânt să alunge duhurile rele şi să primenească aerul (deja) rău mirositor. Oare cer prea mult?