Dor de ducă…

Scriam eu prin ianuarie despre o idee genială. N-o să intru în amănunte, cine va dori să știe mai multe lucruri va citi în acel articol. O să vă spun doar că pentru anul acesta plănuiam o vacanță last minute. Și că ideea genială începe să nu mi se mai pară așa de grozavă. Neavând nimic planificat (bilete, rezervări sau măcar o destinație clară și o zi stabilită pentru a porni la drum), am semnat contracte  pentru date în care în alți ani călătoream (că este criză, mi-am zis, și nu îmi permit să refuz pe nimeni când îmi oferă de muncă). Colac peste pupăză, câteva discuții, încă nefinalizate, încurcă și mai tare economia timpului. Există și o cireașă pe tort (că parcă sună mai bine decât bomboană pe colivă). În luna iunie când am un program mai lejer sunt legată de alte chestii. În primul rând nu vreau să sparg pușculița (pentru că mi-am făcut eu niște reguli clare legate de acest aspect) și cel mai important, pentru mine vacanță adevărată este cea pe care o petrec în mijlocul unei perioade aglomerate. Ca să rup ritmul, să-mi odihnesc neuronii (atâți câți vor mai fi rămas) și să mă încarc cu energia necesară finalizării proiectelor în care m-am angajat.

Sună grav expunerea de mai sus? Păi cam sună! Sunt demoralizată, deprimată și gata să-mi smulg câte ceva din podoaba capilară sau să să-mi cicălesc soțul, autorul de drept și de fapt al ideii mirobolante? Nuuu… Mă adun, și cum de idei nu duc lipsă nici eu… Google! Ce dacă nu o să am o vacanță mare? Iacă bune or fi și câteva mai mici!

Cum am ajuns pe blogul lui Alice nu mă întrebați. Din blog în blog și din link în link evident. Nu mă gândeam eu că îmi va face cu ochiul vreun concurs de pe vastul internet. Dar cum zice o vorbă, never say never. Mai ales când e vorba de Predeal.

Vă întrebați poate ce-o fi având Predealul ăsta de mă împinge la gesturi necugetate în premieră.  Păi ce să aibă? Parfumul tinereții mele.

Cred că am mai scris eu că am făcut facultatea la Brașov. Până la 18 ani, moment în care am aterizat la poalele Tâmpei, vacanță a însemnat pentru mine, cel mai adesea, la țară, la bunici. Ajunsă într-un adevărat rai al turiștilor am avut privilegiul să văd și altceva. Banii erau puțini, dar avântul tineresc mare. Unde mai pui că destul de repede am descoperit și cloșca cu puii de aur: cartela de masă pe care o puteai vinde în cămin. Sub prețul real, evident. Dar era valută forte ceea ce obțineai pe ea, aveai bani de buzunar. Predealul era cel mai la îndemână. 30 de minute cu trenul, 8 lei biletul (cel oficial de la casă, cu nașul te descurcai doar cu 3). Aș putea să depăn până dimineață amintiri care mă leagă de el (de Predeal, nu de naș, sper că ați înțeles). N-o să o fac. Nu vreau să vă plictisesc cu aventuri petrecute atunci când se nimerea să apără vreun supracontrol și nici cu istorii despre vilele modeste de 10 locuri pe care le închiriam și în care ne înghesuiam uneori și 30 de suflete. Alte vremuri, alte distracții…

Am revăzut ultima oară Predealul acum 4 ani. Aceeași gară cu forma ei futuristă, același aer curat, același Clăbucet care te așteaptă. Altă stațiune însă. Lucrurile s-au schimbat mult. Și ne-am schimbat și noi.

Predeal Comfort Suites nu exista acum 30 de ani. Nu neg că ar fi fost chiar și atunci locuri luxoase în stațiune, dar cine își permitea să pună piciorul în ele? De fapt, dacă e să fiu sinceră cu adevărat, nu am locuit niciodată într-un hotel de 5 stele. Am considerat că o cazare decentă este suficientă și am preferat să investesc banii economisiți în bilete de intrare la cât mai multe obiective turistice. Dar cum nu sunt vulpea aia care zice că strugurii sunt acri, mărturisesc că mi-ar plăcea să locuiesc într-o cameră care are pat cu baldachin, să gust dintr-un platou libanez sau să mă relaxez la piscină fără să îmi pese dacă afară e frig sau cald.

Alegerea unuia dintre cele trei pachete oferite de hotel este foarte simplă pentru mine. De Paște nu concep decât să mă aflu în același loc cu familia, de schiat (spre rușinea mea) nu se pune problema, așa că îmi rămâne doar Every day is Valentine’s day! Zâmbiți cumva pentru că v-ați adus aminte câți ani am? Nu mă supăr, vă avertizez doar că o să aveți și voi 50, cândva.

Acuma, adevărul este că pentru gustul meu sunt cam multe inimioare și că aș renunța fără nicio urmă de regret la petale. Dar nu aș spune în niciun caz nu unui weekend la munte  împreună cu colegul de apartament. Nu ne mai dăm noi 10 sms-uri pe zi, dar până ajungem seara acasă tot vorbim măcar o dată la telefon. Și nu întotdeauna ca să îi amintim celuilalt să cumpere pâine.  Ați prins ideea? Dragostea nu moare, doar se transformă puțin.

Pentru cei care mă cunosc este previzibil cum mi-aș petrece timpul. Pantofi comozi și la drum… Aș vrea să revăd Clăbucetul, și de ce nu, Gârbova. Un traseu de 45 de minute (care între noi fie vorba nu e prea dificil) încă îmi stă în puteri. Și cred că aș trage o fugă și până la Cheile Râșnoavei. Bineînțeles, aș și lenevi puțin. Așa, mai pe seară, pe o terasă, cu o cană mare de cafea cu lapte în față, atunci când este timpul perfect pentru depănat amintiri. Și de înseilat planuri de viitor.

M-am luat cu vorba, m-am pierdut printre gânduri și nu știu dacă am răspuns la toate cerințele concursului. O las pe Alice să hotărască asta. Iar voi, dacă doriți să îmi urați succes, accept bucuroasă orice fel de încurajări.

Vă încurajez și eu. Înscrieți-vă și voi în concurs. Mai ales că eu  nu sunt un adversar redutabil la chestii de-astea. Nu sunt prea norocoasă (când vine vorba de concursuri cu tragere la sorți, să ne înțelegem, că altfel e în regulă relația mea cu Fortuna și promisiunile ei).

Alea iacta est! Să vedem ce va decide Random.org.

Sursa foto.