Cum ar fi ziua ta dacă… la prima oră a dimineții, un domn în vârstă ți-ar aduce o ciocolată și ți-ar mulțumi pentru că ai dat dovadă de amabilitate? Mie mi s-a întâmplat asta ieri și încă mă simt prost. Pentru că în sinea mea știu că am fost, de fapt, urâcioasă, grăbită și altfel decât sunt de obicei. Mă întreb (încă) dacă am reușit eu foarte bine să-mi ascund comportamentul ostil sau dacă, nu cumva, omul a vrut să-mi dea o lecție.

Cum ar fi ziua ta dacă… pe la prânz, încă nu ai fi reușit să îți bei cafeaua care face parte din ritualul tuturor dimineților și, o colegă, la fel de ocupată ca și tine, ți-ar pune la un moment dat o ceașcă aburindă pe masă? Mie mi s-a întâmplat lucrul acesta ieri.

Cum ar fi ziua ta dacă… te-ai simți copleșit de toate lucrurile pe care le ai de făcut și, cineva care lucrează alături de tine în același birou, cu la fel de multe sarcini de rezolvat, ar veni să te întrebe dacă nu poate să te ajute cu ceva? Mie mi s-a întâmplat lucrul acesta ieri.

Cum ar fi ziua ta dacă… tot la muncă, un coleg te-ar ajuta, fără să cugete nici măcar un minut, să faci o bucurie (și nu una mică) cuiva pe care tu îl iubești foarte mult? Mie mi s-a întâmplat lucrul acesta ieri.

Cum ar fi ziua ta dacă… cineva care a călătorit până la capătul lumii (căci 13.000 de kilometri sunt pentru mine chiar capătul lumii) și a urcat până pe acoperișul ei, s-a gândit să pună în bagaje, la întoarcere acasă, un dar pentru tine? Mie mi s-a întâmplat lucrul acesta ieri.

Și tot ieri, cineva încerca să mă convingă că suntem prizonieri într-un cerc vicios, că orice am face suntem condamnați să rămânem în el, că în vremurile în care ne era rău, ne era de fapt mult mai bine, că speranța a murit, iar noi ne-am pervertit cu totul, că avem în frunte un stigmat de care nu o să putem niciodată să scăpăm.

Voi recunoaște că și eu, de la începutul lunii încoace, am tot bombănit despre bunătatea care ne dă ghes doar uneori, despre nervi și despre frustrări, despre excese și fapte necugetate. Că m-am simțit puțin împovărată de sărbătorile care vin. Că mi s-a părut ușor demonstrativă și oarecum patetică avalanșa de bunătate care se naște în ajunul Crăciunului și că m-am întrebat de ce nu putem fi așa și fără motivul scris în calendar.

Mea culpa. Ieri, niște oameni, mi-au demonstrat că gesturile nepremeditate există. Și că vin din suflet, nu din spiritul unei sărbători. Le mulțumesc și mă înclin.

Iar pe Alexandra (căci ea este aducătoarea darului) o îmbrățișez și o felicit. Și aștept poveștile ei despre traiul într-o colibă (într-o lume fără curent electric), despre junglă și ascensiunea pe cel mai înalt vulcan din Oceania, despre papuași și despre felul cum au primit ei tricolorurile pe care ea le-a oferit tuturor de 1 Decembrie. Iar poșeta pe care mi-a adus-o (că altfel nu știu cum să îi spun), deși mi-a fost înmânată cu instrucțiuni de folosire, o voi păstra la loc de cinste. În niciun caz nu o voi purta cu breteaua fixată pe frunte și nici nu voi căra cu ea cartofi. Papuașii, treaba lor la ce folosesc un asemenea obiect, pentru mine el reprezintă inima unei fete care este toată numai… inimă.

Cred că nu ar mai fi nimic de adăugat. Doar că vă doresc și vouă să aveți o zi cum a fost ziua mea de ieri.

Astăzi am pornit la adunat gânduri. Mi-am luat cu mine cel mai mare coș pe care l-am găsit, m-am îmbrăcat bine și mi-am pus încălțări comode, ca să fac față unui drum lung. Le culeg unul câte unul și le așez cu grijă lângă ale mele, încercând să le pătrund înțelesul. Apoi, când mi se pare că am făcut destul de bine acest lucru, încerc să le rostogolesc pe artera principală, până în inima mea.

Grea misiune. Acest amalgam de gânduri s-a instalat confortabil în mintea mea și s-a așezat la șuetă. Gânduri, şoapte, verbe în strungi şi versuri, aberații pe teme diverse,  file din poveste, nimic nu rămâne netrecut în revistă sau nedezbătut. O lume întreagă în cuvinte. Sau  o zeamă de cuvinte, având în vedere că uneori rumoarea este atât de mare încât nu se mai înțelege gând cu gând. Deși ar părea că au plecat toate în căutarea adevărului interior, rezultatul acestui zbucium este extrem de subiectiv și incredibil de personal. Lucru firesc, zic. Iar discuția este în toi și pare că nu poate fi întreruptă.

Mai fac o încercare. “Chiar dacă toți, eu nu“, îmi spune un gând care s-a așezat confortabil pe un pervaz. Cred că este al unei pisici. S-a înconjurat de cărți și le răsfoiește tacticos. Un jurnal de carte, un  jurnal de fraieră, niște almanahe… parcă văd și câteva ziare. Par a fi de la presa în blugi. Îi recomand, pentru lectură, filiala 3 a unei biblioteci, dar nu mă bagă în seama. Toarce și citește despre nimicuri și alte fantezii,  în timp ce un gând nou aproape că îmi strigă “Iubesc viața!”. Îi explic că nu mergem într-o călătorie periculoasă, că drumul spre cordul meu, ușor  hipertensiv din cauza agitației, este sigur și bine semaforizat, că nu pornim spre abisuri și că sexul slab face față, întotdeauna, oricărei provocări.  Ba mai mult, îi dau detalii și despre cum să te ferești de invizibil și cum să eviți toate obstacolele chiar dacă umbli cu capul în nori.

Aproape am izbutit. Mai trebuie să îi pregătesc de drum doar pe cei care s-au așezat în în jurul mesei. Unul dintre gândurile așezate acolo tricotează. Pe față real, pe dos ireal. Din cuvinte împletite pe andrele îi iese un curcubeu, apoi alt curcubeu. Normalitatea anormală l-a hărăzit făuritor de curcubeie. Se oprește doar din când în când pentru a contempla o petala călătoare. Este fascinat de frumoasa ei nebunie.

De data asta am reușit. Cei din jurul mesei sunt gata de plecare. Dar nu și cei de la marginea căsniciei. Ei sunt cățărătorii și nu prea sunt obișnuiți cu mersul la vale. Mă ajută însă ucenicul vrăjitor. “Ridicați receptorul!” le strigă el gândurilor când, peste tot vacarmul, se aude un țârâit. După o clipă de derută, realizează că nu este soneria telefonului, ci doar semnalul sonor care anunță lumina verde a semaforului.  Și în clipa aceea pornesc toate, natural și fără nicio teamă, spre punctul terminus. Inima mea. Agale, ca şi cum ar merge de nicăieri… către niciunde, oprindu-se din când în când la umbra unui copac cu vise pentru a schimba o vorbă cu dama de caro despre dragoste, mai ales despre cea oarbă. Călatori prin ţara mea. “Eu mă gândeam, tu te gândeai?” flutură o întrebarea pe buzele tuturor. Răspund, simplu, da. Şi îşi continuă zborul spre echilibru.

Am rostogolit gânduri, iar înțelesul acestui gest rotund este un mare MULȚUMESC. Tuturor celor care, într-un fel sau altul, îmi sunt alături în lumea virtuală. Fără să fi reușit să îi cuprind pe toți în cele câteva rânduri, acest articol le este dedicat tuturor.

Alte înțelesuri rostogolite găsiți aici.

Am pierdut câteva gânduri, azinoapte, târziu, pe drum. Plec să le adun. Voi face update de câte ori le voi găsi.

Se apropie sfârșitul anului și m-am gândit serios dacă într-unul dintre articolele viitoare de pe blog voi face un bilanț. Da-urile și nu-urile s-au succedat, fiecare cu argumentele sale, iar concluzia finală a fost că nu mi s-au întâmplat lucruri notabile și că-mi este suficient că, atunci când trag linie, îmi dă cu plus. Deci nu va exista o înșiruire de realizări și neîmpliniri, așa cum nu voi scrie nici vreo listă de dorințe pentru viitor. La cumpăna dintre ani mi-am propus să mă dezbrac de orice gând care rupe timpul în două și prima zi de ianuarie să nu fie decât o simplă continuare a unui decembrie care a trecut.

Și totuși… câteva vorbe despre anul din care mai este încă puțin, parcă s-ar cuveni să spun. Căci mi s-a părut, mai tot timpul, martor al unui joc de cărți la care am participat activ. E adevărat, din când în când s-a întâmplat să fiu mână moartă.

M-am așezat, în fiecare dimineață, la masa verde, aproape adormită și, până să mă dumiresc prea bine ce mi se întâmplă, m-am trezit că am deja în mână un teanc de cărți. Am privit spre partenerii de joc, încercând să le deslușesc strategiile și să înțeleg dacă joacă corect, joacă la cacealma sau trișează. Între inimi roșii și inimi negre am căutat cărțile al căror tipar avea să-mi dezvăluie trefla, speram eu purtătoare de noroc. Dacă nu riști, nu câștigi, mi-am spus adeseori, așteptând marele as pe care credeam că următoarea mână mi-l va sorti. Cât de des s-a întâmplat, nu-mi mai amintesc. Știu însă cu exactitate că deși uneori mi s-a părut că joc perfect, la finalul rundei nu am câștigat. Ba chiar m-am aflat la o oarecare distanță de ceilalți competitori.

Am jucat cu pasiune aproape de fiecare dată. Acea pasiune pe care numai un cartofor înrăit o poate înțelege și o poate evalua. Mi-ar fi plăcut să fie o școală care să mă învețe subtilități, dar cum nu a fost să fie, am aflat singură secretele. Să nu mă subestimez niciodată, dar să încerc să rămân lucidă și nici să nu mă supraestimez. Și să accept fiecare nouă provocare. Și am mai descoperit ceva. Că uneori este mai bine să am alături un simplu valet decât un careu de dame.

Cărți, cărți, cărți… servite mai lent sau în viteză, cărți care au părut scoase dintr-un sac fără fund, nu dintr-un simplu pachet.  Sigură pe mine, am plusat adesea, am ridicat miza și am câștigat. Uneori. Alteori am ținut cu dinții de o mână pierzătoare și am pierdut mai mult decât am investit în ea. Am crezut că pot avea lumea la picioare. Uneori am avut-o. S-a întâmplat însă să fiu nevoită, câteodată, să-mi fac pârtie printre judecăți greșite sau dezamăgiri.

Doiari, șeptari, zecari, popi… Toate mi-au trecut prin mână, pe fiecare am evaluat-o folosind propria mea unitatea de măsură și am încercat să o adaptez regulilor jocului. Uneori mi-a reușit. Alteori nu prea. O carte proastă, este o carte proastă, oricât te-ai încăpățâna să vezi în ea altceva. Sau combinația dintre ele este cea care poate să te facă falit?

Jocul încă nu s-a terminat, chiar dacă astă seară i-am spus pas. Mâine de dimineață voi trage încă o carte. Și încă una. Deși mai mult mi-ar plăcea să fiu, măcar pentru câteva ore, copil. Să ningă și eu să-mi pierd pașii printr-un bâlci, să mă dau într-un carusel făurit din căluți de ghips sau să-mi încerc norocul aruncând cu o bilă colorată într-un munte de jucării de plus. Aș putea pleca acasă strângând la piept un panda uriaș sau s-ar putea întâmpla, la fel de bine, să plec cu mâinile goale. Dar asta n-ar conta prea mult. Aș avea sufletul plin de bucurie. Una pe care aproape că am uitat-o și pe care o caut de ceva vreme sperând să o regăsesc.

Până atunci… joc cărți… cu viața. Iar miza este chiar ea.

Finalul acestui articol va fi dedicat altui fel de cărți. Voi primi de la Nemira un voucher de 50 lei, premiu de la SuperBlog. Nu este o sumă mare. Dar dacă mai adaug ceva aș putea cumpăra câteva cărți pe care să le dăruim împreună cuiva care și le dorește, dar nu își permite să le cumpere. Voi doar să-mi spuneți cui.

M-am jucat cu douăsprezece cuvinte și mi-am înscris joaca în tabelul clubului psi. Alături de alte povești care merită citite.

Dacă la începutul zilei (adică la o oră mică din noapte) am forte supărată pe excesele lunii decembrie, acum am revenit la sentimente mai bune. Poate pentru că șoferul autobuzului care mă aduce acasă a schimbat registrul melodic sau poate pentru că deși nu am avut o zi prea ușoară, măcar am fost scutită de agitație inutilă. Sau o fi pentru că au trecut cele 3 ceasuri rele de marți și eu am lăsat totul baltă și am dormit astăzi vreo două? Nu-mi este prea clar. Cert este că buna dispoziție mi-a revenit și mi-am reamintit de ce spun mereu că sărbătoarea mea preferată este Crăciunul.

În primul rând pentru că este prilej de a ne aduna cu toții acasă. Împărțind mai degrabă timpul decât bunătățile unei mese festive. Povești până târziu în miez de noapte, un film văzut la televizorul mare din sufragerie, papuci calzi și pufoși și cartofi copți cu unt (oricât de nepotriviți li s-ar părea unora pentru acele zile). Și cafeaua dimineților târzii, descântată în bucătărie, până la aproape ora prânzului. Și daruri.

Daruri… Ce ar trebui să dăruiești sau să primești pentru a avea sufletul plin de bucurie? Lucruri jinduite de multă vreme? Obiecte scumpe? Cadouri surprinzătoare? Mărturisesc că îi ultimii ani nu mi-am dorit nimic anume, dar m-am bucurat copilărește pentru fiecare obiect primit. Nu pentru că a fost valoros, ci pentru că mi-a fost dăruit din suflet, iar cel care mi l-a oferit s-a gândit să-mi fie potrivit. Că a fost vorba despre o eșarfă, o carte sau o brichetă uriașă (primită de la colegii de birou nefumători) am simțit că darul primit nu a fost întâmplător. Și m-am topit. Așa cum mă topesc de fiecare dată și când văd cadourile frumos și cu grijă împachetate.

Vă povesteam acum ceva vreme despre faptul că, din invitația iLUX, urma să fiu Secret Santa pentru un blogger. Ba chiar v-am arătat și cadoul pe care l-am ales pentru el. Acum pot să vă spun că a fost vorba despre Daniel Botea și că am avut bucuria să îl întâlnesc și offline, chiar mai înainte de a-i bate curierul la ușă.

Așa cum spunea regula jocului, în 6 decembrie am așteptat și eu un pachet. A sosit în timp ce eram la serviciu, iar când i-am adresat soțului meu, la telefon, rugămintea să-l deschidă și să-mi spună ce este în în el, m-a refuzat categoric. Este prea frumos ambalat ca să-l stric, mi-a spus.  Aveam să înțeleg ce înseamnă prea frumos, seara.

Anda Elena Pintilie este bloggerița care a ales pentru mine. Îi mulțumesc.

Și dacă tot am amintit de ambalaje frumoase și de cadouri care vorbesc încă înainte de a fi desfăcute, în seara asta m-am trezit căutând pe internet idei. Și chiar am găsit câteva chiar interesante.

Acest articol nu este un exemplu de coerență și de gânduri ordonate cu grijă. Așa că o să sar de la una la alta și o să vă mai mărturisesc ceva. Plăcere vinovată sau nu, mie îmi plac filmele care au ca subiect Crăciunul. Așa că ar fi binevenite niște recomandări de la voi. Ați văzut vreunul la care v-a rămas gândul și care ar putea fi ingredientul unei seri liniștite de iarnă?

Poate că ați auzit multă lume citând acest vers din Ballade des dames du temps jadis. Am făcut-o și eu uneori, uitându-i originile și gândindu-mă la un prezent care seamănă din ce în ce mai puțin cu lucrurile pe care le-am trăit cândva, demult. Locuiesc într-un oraș ascuns între dealuri și ferit oarecum de fenomene meteo extreme. Rareori este acoperit de zăpezi, iar când se întâmplă, nu trece multă vreme până când albul imaculat devine gri și zăpada pufoasă doar un amestec murdar și supărător. Cândva, pe ulițele satului în care îmi petreceam vacanțele, săniile cu zurgălăi trase de cai nu erau un lucru neobișnuit. Astăzi sunt doar amintire, versuri dintr-un cântec sau atracții turistice prin cine știe ce stațiuni montane. Dar nu despre amintiri îngropate adânc în memoria mea vreau să vă povestesc.  Sâmbătă, în drum spre Gala SuperBlog, am avut la un moment dat senzația că am făcut un salt în spațiu și timp. Am plecat de acasă lăsând în urmă câțiva fulgi răzleți și m-am trezit deodată în plină iarnă. Nu parcursesem mai mult de 50 de kilometri. Așa s-a întâmplat că deși ne propusesem să ajungem la 12, am întârziat cu o ora și jumătate. În condițiile în care noi veneam de la cea mai mică distanță, 100 de kilometri. Ultimii 10 s-au dovedit cei mai grei. Ca să nu mai vorbim că finalul călătoriei l-am făcut pe jos. Uitasem ce înseamnă viscol și ger de crapă pietrele. Mi-am reamintit.

Vă spuneam într-un alt articol că urma să plec la Gală cu ceva emoții în bagaj. Se întâmpla să fiu cea mai “tânără” dintre participanți și uneori m-am întrebat dacă o să îmi găsesc locul printre oameni tineri și foarte tineri și dacă, nu cumva, nu o să mă simt stingheră și într-un context nepotrivit. Dar zarurile fuseseră aruncate, iar pe drum am făcut haz de necaz. Îmi promisese Pinky că mă așteaptă cu o cafea. Și le spuneam colegilor mei de drum că este posibil ca, după ce pe Facebook am fost Sonia, să mă salute cu sărumâna. Din fericire nu s-a întâmplat așa. Iar când am pășit în Vila Alpin (mulțumiri pentru găzduire), toate temerile mele s-au spulberat. Am fost întâmpinată cu foarte multă căldură. La propriu și la figurat.

Nici nu știu ce să vă povestesc mai întâi? Despre armata de pinguini care ne așteptau frumos aliniați (și îi felicit încă o dată pe meșterii care le-au dat viață), despre așteptarea plină de emoții a celor aflați încă pe drum (viscolul era tot mai puternic, ora de începere a Galei se amânase destul de mult și dincolo de orice vroiam să-i vedem acolo întregi și sănătoși), despre felul în care am căutat din priviri chipuri pe care le știam doar din pozele de profil? Despre îmbrățișări și laitmotivul “îmi pare bine că te cunosc”? Cert este că atunci când am fost strigată să-mi iau diploma m-am trezit fără nicio emoție la mine. Poate pentru că le consumasem pe toate mai înainte? Sau pentru că nu mă așteptam să-mi aud deja numele? Nu am avut pregătit niciun discurs, iar acum nici măcar nu-mi mai amintesc bine ce am spus (aștept să văd înregistrarea care să-mi confirme că soțul meu și Anca nu au fost doar politicoși atunci când mi-au zis că am fost OK). Oricum, concluzia mea este că vorbesc mai prost decât scriu. Lucru valabil pentru o mare parte dintre colegii de microfon.

Mi-este greu să povestesc fiecare moment în parte. Lucrurile au fost amestecate, iar noi am fost mulți. Au fost emoții, multe povești și a fost distracție. Mi-ar fi plăcut să spun că a fost perfect. Din păcate unii dintre cei rămași acasă s-au simți marginalizați (transmisia în direct, deși prelungită, a trebuit întreruptă destul de abrupt), iar Claudia, care a muncit enorm, s-a necăjit cel mai tare că lucrurile nu s-au desfășurat conform planurilor. Se pare că, uneori, nu orice lucru stă în puterea noastră.

Ce mi-a plăcut cel mai mult? Deși a fost o festivitate de premiere, premiile s-au aflat într-un plan secundar. Iar întâlnirea a fost una despre oameni. Da, s-a vorbit despre bloguri, da s-a pomenit despre articole și jurizare, da s-a postat pe Facebook. Dar înainte de toate am fost oameni care au un hobby comun, nu o adunare de bloguri în spatele cărora se ascund niște oameni. Și am constatat, cu uimire și bucurie, că persoane pe care le vedeam pentru prima oară în viața mea erau exact așa cum mi le imaginasem. Doar despre Claudia credeam că este mai înaltă.

Mi-ar fi plăcut să pot vorbi mai mult cu fiecare dintre cei prezenți, așa cum mi-ar fi plăcut să îi cunosc pe fiecare dintre cei care nu au putut veni. Poate că timpul îmi va mai oferi prilejul acesta cândva. Și da, a meritat să particip la SuperBlog și doar pentru clipele pe care le-am petrecut în weekend-ul care tocmai s-a încheiat.

La ora la care vă scriu sper că toată lumea a ajuns cu bine acasă. Am avut emoții la coborâre (asta ca să nu spun că mi-a fost frică), dar am înțeles că drumurile, peste tot, s-au prezentat destul de bine. SuperBlog s-a terminat, ecourile lui se vor stinge încet-încet cât de curând.

Închei mulțumindu-vă din nou tuturor. Celor pe care am avut bucuria să îi întâlnesc, celor pe care îi cunosc doar de pe Facebook sau din comentarii, celor, destul de mulți, despre care nu știu mare lucru, dar alături de care am dus, umăr la umăr, acest concurs, organizatorilor, partenerilor și sponsorilor. De la fiecare în parte, într-un fel sau altul, am avut câte ceva de învățat. Dar în primul rând vă mulțumesc vouă, tuturor cititorilor mei. Fără voi acest blog nu ar avea viață.

O dimineață cenușie. Orașul, până nu demult acoperit de un halou ruginiu, dat de toamnă, se trezește din nou la viață. Un soare străveziu se străduiește să dea culoare steagului de pe balconul meu, reușind doar să materializeze umbre  gălbui, roșiatice și o pată de culoare albastră. M-aș fi așteptat la ceva mai multă forfotă, dar este sâmbătă și, cel mai probabil, oamenii și-au amânat ieșirea din casă, profitând de faptul că deșteptătorul este mai îngăduitor în ziua lor liberă. Nu-mi place amestecul acesta de noapte cu zi. Poate doar vara, când răsăritul este trandafiriu și zorii zilei fac copacii negri ca smoala să își îmbrace, parcă într-o clipă, haina diurnă de culoare verde.

Mi-am scris, în sfârșit, articolul care pune punct participării mele la SuperBlog (cel despre crema dintr-o cutie pe jumătate violet). Nu este încă timpul concluziilor finale (mai am patru note de primit și de adunat impresii de la gală).  Partea hazlie a acestui demers este că l-am publicat convinsă fiind că o fac în 1 decembrie. Partea serioasă este că existența mea în blogosferă se va împărți de acum în “înainte și după SuperBlog”. Voi recunoaște că pentru mine concursul nu a fost obositor. Doar incomod, uneori, din cauza termenelor limită sau a unor subiecte pe care nu am știut de unde să le apuc. Dar gata cu SuperBlog. Am înnegrit deja destule pagini cu advertoriale și, cel mai probabil, va mai curge încă multă cerneală virtuală în articole care vor face analize și vor face evaluări. Cândva, unul îl voi scrie chiar eu.

Mâine este 1 decembrie. Calendaristic începe iarna, chiar dacă nu o să o întâmpin cu imaginea zăpezii albe așezată pretutindeni. Mâine va fi și ziua țării în care m-am născut și trăiesc. Nu vreau să pară patriotism de paradă, dar eu chiar prețuiesc ziua aceasta. Așa cum prețuiesc și locul acesta în care am venit pe lume. Știu, este departe de perfecțiune și neajunsurile, de tot felul, uneori îmi amărăsc viața. Știu, ca să am o șansă la un trai mai bun, uneori sunt nevoită să fac eforturi supraomenești. Știu, nu mă bucur întotdeauna de respectul pe care îl merit. Dar în același timp știu că aici sunt toți ai mei laolaltă și că indiferent unde am plecat prin lume, am revenit cu emoție și cu bucurie acasă.

La mulți ani România! La mulți ani tuturor!

Vă fac aceste urări cu o zi mai devreme pentru că mâine voi fi ocupată puțin. Îmi voi sărbători jumătatea care, ieri, a împlinit o anumită vârstă.

Acest articol face parte din jocul cu 12 cuvinte al clubului psi și marchează reîntoarcerea mea, după o absență destul de lungă, într-un loc foarte drag mie. În tabel îi veți găsi pe celalți paticipanți. Eu le mulțumesc tuturor pentru susținere, răbdare și încurajări.

Zâmbești și te întrebi de ce, pentru prima oară în viața mea, îți scriu? Nici eu nu știu, mai ales că noi doi suntem prieteni vechi și adeseori ne găsim răgaz pentru povești. M-am gândit că ar fi bine ca unele lucruri să rămână scrise undeva, mărturie peste timp. Știi tu… verba volant, scripta manent…

Îți amintești prima noastră întâlnire? Eram copil și te-am primit cu uimire și emoție într-o căsuță modestă de la țară. Nu mai știu ce daruri mi-ai adus, nici cum arăta bradul sub care le-ai așezat, doar senzația că nu păreai real îmi stăruie și astăzi în minte. Și totul din cauza unui amănunt care ție cred că ți-a scăpat. Bilețelele pe care scriseseși numele celor care urmau să primească cadouri, semănau izbitor cu filele unui carnețel pe care îl avea gazda noastră.  Și pe care eu îl doream de mult. Vei afla acum un secret care nu ar fi trebuit poate rostit niciodată. M-am îndoit, încă din acea clipă, de existența ta. Și de magia serilor de Ajun. Și am început să te caut. În fiecare trecător de pe stradă sau din viața mea. Ce folos să îți scriu scrisori când nimeni nu mă îndemna să fac asta și când mi se repeta, obsesiv, că lumea din care vii este la fel de săracă și lipsită de strălucire ca și cea în care mă născusem eu? Și pentru ce să-mi aștern pe foaia albă iluziile, când pentru mine chiar tu erai o iluzie?

Și totuși… o dată pe an mă rușinam și îmi părea rău pentru aceste gânduri. În seara cea mare, cumva, sub brad apăreau daruri. Maieuri, ștrampi, portocale, cărți… Mi se părea că așa arată Crăciunul în cele mai frumoase povestiri ale oamenilor. Și mă pierdeam printre rândurile lui Dickens sau Mark Twain, fericită că în doar câteva zile sosește Revelionul și voi putea citi o noapte întreagă, fără să mă trimită nimeni la culcare.

Căutările mele au luat sfârșit când, după ani de zile, am avut un copil. În clipa aceea te-am descoperit. Laponia era doar o legendă, renii doar întruchipări mitice ale elanului tău, iar casa ta se afla chiar în inima mea.

Atunci am înțeles și am învățat ce înseamnă să dăruiești. Și am încercat să ofer fiecărui om din viața mea, câte ceva. Iubire necondiționată familiei mele, timp celor care simt nevoia să fie ascultați, speranță celor aflați la necaz, mulțumiri celor care îmi întind o mână de ajutor, mângâieri acolo unde cineva dorește alinare. Și ajutor ori de câte ori a stat în puterea mea.

Așa cum fac de foarte mulți ani, nu-ți cer nimic de Crăciun. Îmi va fi de ajuns să-i am aproape pe toți cei dragi mie. O rugăminte totuși am. Construiește-ți câte o casă în inima fiecăruia dintre oamenii pe care îi întâlnești în drumul tău. Așa vom deveni cu toții mai buni. Nu doar de Crăciun.

Cu multă dragoste,
Sonia

Acest articol participă la SuperBlog.

Sursă foto: Google images și  

O zi obișnuită de vineri. Oboseală adunată, perspectiva unui week-end cu muncă, dar și a mai multor ore de somn. La birou totul pare să se așeze așa cum îmi doresc. Îmi fac treaba în liniște, exact după programul pe care mi l-am schițat de dimineață și nimic nu pare să mă scoată din ritmul meu. Doar aroma cafelei, din ceașca care se odihnește lângă monitor, mă face să mă opresc, din când în când, pentru a savura încă o înghițitură din lichidul negru și amar care s-a răcit deja demult. Până când…

Un domn se apropie de mine. Aduce cu el un buchet superb de trandafiri roșii și aproape că nu știu cum să reacționez. Zâmbet amestecat cu uimire. Mă bucură și mă surprinde în egală măsură gestul lui. Îi mulțumesc și îi spun că nu am făcut nimic ca să îl merit. Chiar nu am făcut! În septembrie, când s-a tipărit cartea fiicei lui, mi-am făcut doar treaba pentru care sunt plătită, iar mai apoi, faptul că acel copil a devenit atât de aproape sufletului meu, nu a fost decât un lucru firesc. Cei care mă citiți de mai multă vreme ați ghicit deja cine este aducătorul buchetului de flori.

Îmi fac timp să schimbăm câteva vorbe. Știu pașii pe care  Alexandra îi face pe calea visurilor ei, dar acum primesc amănunte. Și-a lansat cartea și la Arad, a avut loc, la Timișoara, premiera documentarului care vorbește despre ea (film realizat de Daria Hupov, o adolescenta de doar 17 ani), participă în fiecare săptămână la Premianții fără premii (ea fiind prima dintre ei) și în fiecare duminică la acțiunile care se desfășoară în Parcul Dendrologic din Simeria, merge la școală, peste câteva zile (marți mai exact) va pleca în Papua Noua Guinee pentru a lua cu asalt cel de-al cincilea vulcan din circuitul celor cei mai înalți șapte din lume. Ascult, ca de fiecare dată, uimită că toate aceste lucruri îmi sunt povestite ca și cum ar fi cele mai simple din lume și la îndemâna oricui. Nu pomenește nimic despre cele șase zile de antrenamente săptămânale (care înseamnă să alergi pe dealuri purtând în rucsac o povară de 25 de kilograme), despre cât de costisitoare este o asemenea expediție și cât de greu se pot aduna banii necesari, despre efort, pericole și tot felul de încercări. Dar eu știu. Ba, mai mult, Dan nu ezită nicio clipă să îmi spună cât de extraordinari sunt ceilalți oameni din din preajma lor. Voi sunteți extraordinari, vine replica mea, noi nu facem decât gesturi simple și lipsite de importanță. Mă contrazice și îmi povestește despre emoții, despre cei 50 de ofițeri care s-au ridicat în poziție de drepți în fața Alexandrei, despre aplauzele de la premiera filmului, despre autografe, despre steagul României care va ajunge din nou foarte sus, la mii de kilometri depărtare de casă, despre muntele Giluwe și despre marcajul pe care îl vor pune pe vârful lui. Ne luăm rămas bun și ne urăm să ne vedem sănătoși peste câteva săptămâni, când se vor întoarce din expediție.

Este clipa în care îmi amintesc de proverbul chinezesc care spune că “timpul este cel mai prețios cadou pe care îl poți face copilului tău”. L-am întâlnit pe un obiect decorativ. Un ursuleț împodobit cu cristale Swarovski de culoare albastră, pe care l-am găsit pe LuxuryGifts.ro. Hotărăsc, într-o clipă, că acesta va fi darul meu pentru părinții Alexandrei, atunci când va avea loc lansarea filmului dedicat familiei lor, la Deva. Nu pentru a le aminti că Alexandra are nevoie de timp pe care ei să i-l acorde, ci pentru a sta mărturie că timpul și dragostea care i-au fost dăruite au făcut din ea ceea ce eu consider un model. Și câtă nevoie are societatea în care trăim de modele demne de urmat!

I-au dăruit și îi dăruiesc timp… Au dus-o pe munte și au învățat-o să viseze cele mai înalte piscuri, i-au încurajat visul, iar acum o ajută să și-l realizeze. Sunt o familie și în același timp o echipă. Doi părinți și un copil pe care îl antrenează. Să devină un profesionist al ascensiunilor montane, dar, cred eu, mai înainte de toate, să devină un om care nu trece nepăsător prin viață. Căci de unde, altfel, ar veni zâmbetul și optimismul lor, disponibilitatea de a da o mână de ajutor chiar și atunci când nu li se cere, implicarea în orice activitate civică care le iese în cale, dragostea de carte, voința și iubirea de oameni?

Poate că cei care aud astăzi pentru prima dată despre Alexandra Flavia Marcu nu au înțeles de unde vine admirația mea pentru această fată de numai 16 ani și pentru familia ei. Mi-e greu să schițez în doar câteva vorbe cartea lor de vizită, dar o să încerc. Alexandra și tatăl ei au escaladat deja patru dintre vârfurile incluse în Circuitul Seven Volcanoes: Kilimanjaro (Africa) – 5895 m, Pico de Orizaba (America de Nord) – 5636 m,  Elbrus (Europa) – 5642 m și Damavand (Asia) – 5671 m. Mai adăugați în palmaresul lor Mont Blancul și faptul că nu de multă vreme adolescenta a publicat o carte, includeți-o în ecuație pe Dana, soție, mamă și manager al echipei și cred că aveți o imagine aproape clară.

Aș putea scrie despre acești oameni până dimineață. O să mă opresc aici. Dar nu înainte de a cita câteva cuvinte de pe blogul lor.

“… haideți să le oferim dragoste necondiționată, să încetăm să îi blamăm și să începem schimbarea de la noi. Să devenim părinții minunați ai acestor copii. Dacă suntem întrebați ce e mai important pentru noi: casa, profesia sau copiii, sunt sigură că răspunsul este: copiii. Atunci de ce ne petrecem atât de mult timp cu celelalte aspecte ale vieții noastre în detrimentul timpului pe care îl petrecem alături de ei?” (Dana Marcu, Scrisoare către părinții generației Facebook)

Iar ca finalul să îmi aparțină, o să vă spun că și noi putem să îi dăruim Alexandrei ceva. Dincolo de admirație și recunoștință că poartă cu cinste numele țării noastre în lume. Un vot la concursul Dăruiește o bucurie. Și să îi urăm DRUM BUN! Merită!

Acest articol participă la SuperBog.

Surse foto: Alexandra, LuxuryGifts.ro și telefonul meu care nu știe face poze bune

Bunicile noastre au fost surori. Deci suntem verișoare de-al doilea. Ciudat, așa cum viața este câteodată, ne-am cunoscut doar în prima zi de facultate. Familiile numeroase și distanța ne ținuseră departe, până atunci, una de alta.

Am fost colege de grupă (uneori întâmplarea aranjează frumos lucrurile) și foarte multă vreme colege de cameră într-un cămin.

Mi-a suportat trezitul greu dimineața (apropo, nici acum nu sunt vreo matinală), mi-a adus o felie de pâine cu margarină de la cantină, mi-a dat cursuri de la orele la care am chiulit. Am bătut discotecile (așa cum erau ele atunci, la subsolul câte unui corp de clădire ce aparținea școlii la care învățam) și am cutreierat munții împreună.  Am împărțit bine și rău. Pachetul primit de acasă, canasta jucată până spre dimineață, lipsurile de tot felul, entuziasmul pe care nu ni-l putea lua nimeni, ieșirile cu colegii de grupă. Grupă a cărui motor, de multe ori era ea. Apoi viața a pus între noi câteva sute de kilometri.

E greu să adun în câteva cuvinte zilele celor cinci ani. Mă uit la poze vechi și încerc să îmi aduc aminte dacă sunt făcute la Bușteni sau la Predeal. Mi se pare că a fost ieri. Și totuși a trecut atât de mult timp… A fost odată… îmi spun. Și mi se face cumplit de dor de acele timpuri.

Ne vedem rar și la fel de rar vorbim la telefon. Blogul acesta ne-a adus însă din nou aproape. Este unul dintre cei mai fideli cititori pe care îi am.

Astăzi este ziua ei. La mulți ani Titi (oare îți mai spune cineva așa?)! Cu sănătate, cu bucurii și cu visuri împlinite!

Pășesc în Salle d’Or căutându-mi cu privirea colegii. Îi găsesc repede și mă las prinsă de agitația care deja se insinuează în jurul lor. Probă de sunet, trebuie mutată masa, mai sunt de pus la punct câteva ultime mici detalii, trebuiesc aranjate cărțile… Amănunte… Sosesc din ce în ce mai mulți oameni. Atât de mulți încât spațiul devine neîncăpător

În sfârșit o  zăresc. Poartă o ie cu râuri roșii și un zâmbet strălucitor. Aveam să aflu, puțin mai târziu (de la ea), că ia nu este un accesoriu folosit ca să impresioneze ci un obiect îndrăgit, care aparține sufletului ei. Lucru întărit de tricolorul așezat cu grijă lângă teancul de cărți. Iar zâmbetul, mi-a spus tatăl ei, este stindardul lor.

Se abate din drum, căci la fiecare pas o oprește cineva, și ne îmbrățișăm. Am scris undeva pe blog că la prima noastră întâlnire doar ne-am strâns mâna. Și că eu mi-aș fi dorit, de fapt, să o strâng în brațe. Se întâmplă acum. În timp ce îmi șoptește despre emoții și mototolește în mână foile acoperite, probabil, de viitorul discurs. Uitați câte tăieturi am făcut! îmi spune. De parcă acest lucru ar avea vreo importanță. Continuă să zâmbească.

Zâmbesc și părinții ei. Fiecare este absorbit și, chiar dacă nu pare, copleșit de intensitatea momentului. Primesc oaspeții și împart, și ei, zâmbete tuturor. Doi oameni care, la fel de bine, ar putea fi vedetele acestei seri. Dar care s-au retras ușor și au făcut loc strălucirii copilului lor. Deși evenimentul încă nu a început, Alexandra dă deja autografe.

În mulțime zăresc tot mai mulți oameni cunoscuți. Nicio absență în rândul celor pe care mă așteptam să îi văd aici. Și mă bucur ca un copil. Pentru că îi simt pe toți aproape de ea. De la cei care fac parte din familie până la profesori, cameramani care vor imortaliza evenimentul, colegi sau simpli necunoscuți.

Apoi încep să curgă cuvintele. Diferite de la un vorbitor la altul, spunând în esență același lucru. Se vorbește despre cartea scrisă cu o sinceritate debordantă, despre poveștile adunate în ea, despre curaj, despre reușită, despre muncă și despre mândria de a fi conaționali cu fata care cucerește munte după munte.

Iar când vorbește Alexandra… O face cu o naturalețe pentru care ar invidia-o orice orator. Hârtiile cu notițe zac părăsite undeva, într-un colț, iar ea se adresează, zâmbind neîncetat, fiecăruia dintre cei veniți să o asculte. Te-ai aștepta să îți povestească despre reușitele ei nemaipomenite, despre cât este de greu să cucerești vulcanii cei mai înalți, despre sacrificii și despre muncă. Dar nu… Zâmbește și ne spune despre spiridușul muntelui, pe care îl caută încă, zâmbește și face ca totul să pară doar o plimbare până deasupra de marea de abur fin a norilor care învăluie înălțimi ce par de neatins.

Poate ar fi trebuit să scriu recenzia cărții la a cărei lansare am participat. Dar cum autoare și cartea sunt, pentru mine, una alteia oglindă, revin mereu, și mereu, la prima.

“Eu nu spun «Nu pot» sau «Nu ştiu». Spun «Vreau să învăţ»”.

Are doar 16 ani și își face conștiincioasă lecțiile cu și despre viață. Va fi cu siguranță un absolvent de nota zece. Cum s-ar putea altfel dacă pentru ea cuvântul abandon nu există, iar căutările sale nu au niciun înțeles abscons?

Și cum să nu te întrebi cât de înalt poate să viseze un om?

“Fiecare dintre noi suntem trimişi pe lume cu o misiune şi trebuie să luptăm pentru a o afla. Ceea ce cred eu este că lupta aceasta constă în mare parte într-o evoluţie. Şi nu o vei putea atinge niciodată dacă nu treci peste limitele pe care le ai. Depinde de noi dacă ne descoperim sau nu misiunea, dar, odată găsită, nu alerga după ea, ci aleargă cu ea”.

Mi-am pus și alte întrebări în seara care a trecut. O seară care mi-a părut o abrogație a ideii că trăim într-o lume care se afundă din ce în ce mai mult. Am lăsat să mă pătrundă, abundent, speranța că lucrurile bune la care întâmplarea m-a făcut martoră, nu sunt doar episoade izolate și că există oameni care dau sens cu adevărat vieții. Mi-am imaginat că răul din jurul nostru ar putea suferi o ablație. Mi-am spus că tot ceea ce este aberant, este excepția, nu regula. Am realizat că pot prescurta cuvinte, dar că nu-mi permit niciun sentiment abreviat.

“Pentru că finalul nu e aici, sunt de abia la început. Dar acum, după toate întâmplările prin care am trecut, după toate poveştile pe care le-am trăit şi le trăiesc în continuare, aş vrea să te îndemn şi pe tine, drag prieten, să faci aceleaşi lucruri! Călătoreşte, experimentează, vorbeşte, învaţă şi doar atunci vei şti că viaţa nu e în zadar”.

Și mi-am învățat bine lecția care mi-a fost predată de o fată de 16 ani!