Să păstrăm aparențele – titlu de împrumut (1)

good-and-badNu știu dacă a remarcat cineva prezența mea tot mai scăzută în mediul online și nici dacă mi-o fi dus vreo persoană dorul, dar vreau să vă spun că sunt bine și că doar timpul care nu îmi mai este de ajuns mă face să postez rar și să socializez puțin. Astăzi însă, după ce am ajuns acasă de la muncă, între o cratiță de sarmale, o masină de rufe puse la spălat, 15 discuri de inscripționat și o tona de batiste (căci am avut grijă să răcesc zdravăn tocmai acum, pe vremea asta toridă), m-a apucat o poftă nebună de scris. Zis și făcut, dar am constatat repede că, pentru prima oară de când am blog, inspirația îmi lipsește. O fi pentru că autobuzul de pe ruta Hunedoara-Deva s-a transformat din incubatorul meu de idei în rugul fierbinte cu care sunt nevoită să circul spre casă? Sau pentru că aproape toți călătorii au renunțat la conversațiile uneori spumoase și zac apatici, în timp ce par a se scurge pe scaune precum ceara unor lumânări? Nu știu, se prea poate, așa cum este posibil ca atenția mea la lucrurile din jur să se fi înmuiat după ce am rispit-o, cu prea mult zel, în prea multe direcții.

Read More

De sâmbătă

vegetables-funny_00280548Mi-am promis că eu niciodată, dar niciodată, nu o să mă duc la cumpărături sâmbăta dimineața. În primul rând pentru că, în general, această zi îmi este ocupată cu altfel de activități și în al doilea pentru că urăsc aglomerația. Din motive oviective si mai mai mult de nevoie decăt de voie, astăzi am făcut acest lucru. Mai întâi supermarket, cu scopul unic și declarat de a cumpăra apă, dar o dată ajunsă acolo orice scenariu anterior stabilit s-a spulberat pentru că, așa cum se întâmplă de obicei, imediat ce am intrat în acel năvod al tentațiilor mi s-a mai lipit de mână câte ceva, iar jumătatea mea, paraelă cu activitățile din bucătărie, a pus ochii pe o cratiță ceramică care a terizat în coș. Că la casă apa pentru care vizitasem magazaninul s-a dovedit sa coste mult peste 100 lei, iar cratița, dintr-o (probabil) “greșeală”, se afla într-un loc în care era afișat un preț cu 20 lei mai mic, asta este altă poveste, nu ne oprim la ea acum. Apoi, piață, pentru legume proaspete și carne de la producătorii locali. Am început cu dreptul pentru că am găsi iute loc de parcare, dar norocul s-a sucit când am ajuns printre tarabe. Om lângă om, plase cu gabarit depășit, cărucioare, dar cumva am răzbit.

Read More

Muze?

MuzeAcum ceva vreme, când pe cer se adunaseră câțiva nori negri amenințând a război, am propus pentru clubul psi o temă de reflexie și de scriere pe o foaie albă de “hârtie”: inter arma silent musae. Îmi amintesc perfect că norii se adunaseră la una dintre granițele țării, deasupra unui colț de blogosferă și la intrarea unei scări din blocul vecin. Chiar și eu dobândisem câteva apucături belicoase urmare, probabil, a unui efect în lanț. Spre rușinea mea și din motive obiective nu am apucat să îmi spun părerea și am rămas cu regretul că nu mi-am acordat șansa de a-l contrazice, măcar puțin, pe Cicero. Nu, nu am devenit prea plină de mine și arogantă până la cer și înapoi de mi s-a năzărit o asemenea dorință, dar am realizat că trecerea timpului și schimbarea vremurilor alterează încet, încet, adevăruri pe care le considerăm adesea literă de lege.

Read More

Pace?

live-life-like-game-of-chess-ftrNu sunt arogantă și îmi place să cred că cei din jurul meu nu mă percep altfel, dar scriind pe blog, acum câteva zile, articolul despre război, am constatat că, pe undeva, o atitudine sfidătoare există. Îmi spun de niște ani, destui la număr, că nu îmi doresc pentru ziua de mâine altceva decât sănătate și că, atâta timp cât o am, pot să merg mai departe oricât de multe piedici mi-ar pune viața. Afirm, de fiecare dată când am prilejul, că eu nu cred în destin și că întâmplările care se rânduiesc în calea-mi pot fi de cele mai multe ori influențate. Nu cred în sloganuri motivaționale, dar într-un fel nu fac decât să mi le compun pe ale mele, proprii, să mă ghidez după ele și să merg, uneori cu capul înainte, mai departe.

Read More

Răi și nepăsători?

Nu mi se întâmplă prea des să postez aici filmulețe luate de pe YoTube, dar acum o voi face. Pentru că astăzi mi-am găsit răgazul necesar să privesc unul și m-a impresionat atât de tare că am avut nevoie de batistă, o lacrimă prelingându-mi-se, fără să vreau, ușor, pe obraz.

Read More

Context și nuanțe

black-and-white-with-colorSe întâmplă adesea să vedem lucrurile din jurul nostru doar în alb și negru. Și mă întreb ce fenomen straniu se produce sub calota craniană, astfel încât acest soi de acromatopsie începe să-și facă de cap sau dacă, nu cumva, dihotomia se instalează numai în sufletele noastre, croindu-ne simțirile după un calapod cine știe de unde împrumutat. O fi pentru că uităm că în călimara întâmplărilor cerneala poate fi și colorată sau pentru că nuanțele de gri ne duc, mai degrabă, cu gândul la ceva murdar?

Se întâmplă adesea să ne raportăm faptele la exemplele de “așa da” sau “așa nu” pe care le primim pe toate canalele disponibile din jurul nostru și să le înghesuim în acest calandru, cu intenția clară, dar poate nu și declarată, de a le netezi și de a le aduce la o forma pe care am văzut-o deja la ceilalți. Dar dacă este greșit calibrat ? Pentru că, uneori, “așa da” și “așa nu”, sunt doar părțile vizibile ale unui aisberg. Spun asta, și sunt convină că nu greșesc, pentru că suntem tentați (omenește?) să judecăm acțiunile noastre și a celor ce ne sunt dragi raportându-le la ceea ce au făcut bun, dar uitând să punem în balanță și binele pe care l-au ocolit (chiar și atunci când le-a fost la îndemână), în timp ce pentru ceilalți, judecata începe mai întâi cu ce ar fi trebuit să ducă la îndeplinire și a eșuat.

Read More

Mare ți-e grădina…

ShawnVanDaele_DCriativo_16Ieri am primit o confirmare deloc încurajatoare pentru mine. Că deși sunt cu picioarele pe pământ, se întâmplă să umblu cu capul în nori și habar să nu am pe ce lume sunt și ce se petrece în jurul meu.

Nu voi mai insista asupra faptului ca sunt navetistă. Douăzeci și cinci de minute în autobuz nici nu înseamnă mare lucru atunci când spui că lucrezi în alt oraș decât cel de reședință. Iar de două ori pe zi câte 18 kilometri sunt o nimica toată. Cred că unii bucureșteni, fără să își părăsească orașul, fac mai mult timp până la locul lor de muncă decât fac eu. Dacă cineva m-ar fi întrebat zilele trecute despre traseul pe care îl parcurg în fiecare zi, aș fi pus mâna în foc că îl pot descrie în cele mai mici amănunte. Și că îi știu forma aproape rectilinie pe dinafară. De fapt nici nu e mare lucru de reținut. Ieși din Hunedoara, treci pe lângă amintirea a ceea ce odată a fost un impresionant colos industrial, prin câteva localități și pe lângă câteva fabrici și cât zici doi  citești 3-4 bloguri ai ajuns în Deva. Biroul meu se află chiar în centru. Și obișnuiesc să dau ca punct de reper celor care îi calcă pragul pentru prima dată “clădirea aia mare și neterminată”. Read More

Distopie (P)

Că autobuzul este locul în care se nasc multe dintre ideile care apar pe acest blog, știți deja. Așa s-a întâmplat și astăzi. Ploaie, o săptămână obositoare care tocmai se sfârșea și eu cu gândurile mele. Gânduri care zburau la o discuție avută la birou. Poate v-o mai amintiți pe Simona, colega mea care a dus cărți unor copii din Liebling, un sat din apropierea Timișoarei. Ei bine, de ceva vreme, ne tot sfătuim cum am putea să îi ajutăm și altfel. Una dintre idei a fost să facem un filmuleț despre ei și să încercăm să îl arătăm unor oameni care ar putea să le întindă o mână de ajutor. Read More

Tragicomedie în trei acte

 22757086Actul 1

Se făcea că eram în anul III de facultate. De fapt nu se făcea, chiar eram și deși trecuse destul timp de când mă aflam în Brașov, unele lucruri păreau că nu se schimbă deloc. Același cămin 8 din Memorandului, aceleași coridoare lungi cu baie la capătul lor, aceleași camere de 4 locuri, deloc luxoase și care ar fi necesitat o renovare completă și urgentă. Și același ginion care însoțise și de această dată cazarea mea. Cameră cu fereastră în spatele căminului. Și nu, nu mă deranja priveliștea, ci gaterul plantat la mai puțin de 50 de metri, unde se lucra pe 2 schimburi și de unde venea un zgomot constant și sâcâitor. Iar în perioadele ploioase (de care Brașovul nu ducea lipsă), miros de lemn umed cu iz de putregai. O schimbare însă tot se petrececuse. Începând cu acest an eram chiar 4 în cameră (nu 6 sau 7, cum fusese în anii anteriori). Cel puțin teoretic. Pentru că proiectele grele și canastele prelungite până spre dimineață, aduceau cu ele și locatari clandestini. Întotdeauna băieți, persoane considerate non grata într-un cămin de fete.

Read More

Alegeri

Cafeneaua micuță nu părea cel mai bun loc în care dorea să se afle, dar se așeză la cea mai retrasă masă ignorând scrumiera plină de mucuri, unele purtând urme de ruj roz, și ceștile aproape pline de cafea de care, cei care stătuseră acolo mai înainte, aproape că nu atinseseră. Doamne, cât au fumat. Cu siguranță că s-au certat, își spuse amintindu-și de ultima ei ceartă cu Nathan, ceartă care nu se încheiase de mai mult de jumătate de ceas. Și acum femeia aceasta, străină și ciudată, care i-a dat întâlnire într-un asemenea loc. Când ea s-ar fi bucurat mai degrabă de compania lui Stingo. Oare o fi vreo legătură între Stingo și ea? În afară de faptul că amândoi sunt din Sud? Sorbi absentă din ceaiul negru, deși și-ar fi dorit mai degrabă un pahar cu ceva tărie, și încearcă să nu se gândească la nimic. La ce s-ar putea gândi fără să îi provoace durere? La prezentul tumultos încărcat de o iubire aproape bolnavă sau la trecutul plin de adevăruri mai puțin lăudabile? La șirul de minciuni a căror singură scuză este că nici măcar ea nu mai știe foarte clar care este adevărul? Îți alungă toate gândurile, mișcându-și dezordonat brațele în aer, ca și cum s-ar feri de un roi de albine care vor să o muște. Din fericire cealaltă femeie a sosit și s-a așezat tăcută pe scaunul din fața ei. Pare o sclifosită. Dar trebuie să recunoască că este frumoasă, așa brunetă, cu ochii ca de smarald și talie de viespe. Iar rochia ei, deși anacronică, arată impecabil. Îi pare rău că a plecat de acasă îmbrăcată cu o jachetă și niște pantaloni sport ai unor vremuri de mult apuse. Și încearcă să își așeze hainele, înlăturând chiar câteva scame imaginare, pe trupul care supraviețuise atâtor lipsuri și care, deși nu o făcea să arate ca o scândură, părea uneori o tentativă de reasamblare a celei care fusese odată. Se simțea atât de straniu încât îi venea să se ascundă într-o scorbură. Dar cum, evident, nu era niciuna pe aproape, puse ea, prima, capăt tăcerii apăsătoare dintre ele, în speranța că întâlnirea, pe care nu o ceruse și nu o dorise, s-ar putea termina mai repede.

Read More