Pășesc în Salle d’Or căutându-mi cu privirea colegii. Îi găsesc repede și mă las prinsă de agitația care deja se insinuează în jurul lor. Probă de sunet, trebuie mutată masa, mai sunt de pus la punct câteva ultime mici detalii, trebuiesc aranjate cărțile… Amănunte… Sosesc din ce în ce mai mulți oameni. Atât de mulți încât spațiul devine neîncăpător

În sfârșit o  zăresc. Poartă o ie cu râuri roșii și un zâmbet strălucitor. Aveam să aflu, puțin mai târziu (de la ea), că ia nu este un accesoriu folosit ca să impresioneze ci un obiect îndrăgit, care aparține sufletului ei. Lucru întărit de tricolorul așezat cu grijă lângă teancul de cărți. Iar zâmbetul, mi-a spus tatăl ei, este stindardul lor.

Se abate din drum, căci la fiecare pas o oprește cineva, și ne îmbrățișăm. Am scris undeva pe blog că la prima noastră întâlnire doar ne-am strâns mâna. Și că eu mi-aș fi dorit, de fapt, să o strâng în brațe. Se întâmplă acum. În timp ce îmi șoptește despre emoții și mototolește în mână foile acoperite, probabil, de viitorul discurs. Uitați câte tăieturi am făcut! îmi spune. De parcă acest lucru ar avea vreo importanță. Continuă să zâmbească.

Zâmbesc și părinții ei. Fiecare este absorbit și, chiar dacă nu pare, copleșit de intensitatea momentului. Primesc oaspeții și împart, și ei, zâmbete tuturor. Doi oameni care, la fel de bine, ar putea fi vedetele acestei seri. Dar care s-au retras ușor și au făcut loc strălucirii copilului lor. Deși evenimentul încă nu a început, Alexandra dă deja autografe.

În mulțime zăresc tot mai mulți oameni cunoscuți. Nicio absență în rândul celor pe care mă așteptam să îi văd aici. Și mă bucur ca un copil. Pentru că îi simt pe toți aproape de ea. De la cei care fac parte din familie până la profesori, cameramani care vor imortaliza evenimentul, colegi sau simpli necunoscuți.

Apoi încep să curgă cuvintele. Diferite de la un vorbitor la altul, spunând în esență același lucru. Se vorbește despre cartea scrisă cu o sinceritate debordantă, despre poveștile adunate în ea, despre curaj, despre reușită, despre muncă și despre mândria de a fi conaționali cu fata care cucerește munte după munte.

Iar când vorbește Alexandra… O face cu o naturalețe pentru care ar invidia-o orice orator. Hârtiile cu notițe zac părăsite undeva, într-un colț, iar ea se adresează, zâmbind neîncetat, fiecăruia dintre cei veniți să o asculte. Te-ai aștepta să îți povestească despre reușitele ei nemaipomenite, despre cât este de greu să cucerești vulcanii cei mai înalți, despre sacrificii și despre muncă. Dar nu… Zâmbește și ne spune despre spiridușul muntelui, pe care îl caută încă, zâmbește și face ca totul să pară doar o plimbare până deasupra de marea de abur fin a norilor care învăluie înălțimi ce par de neatins.

Poate ar fi trebuit să scriu recenzia cărții la a cărei lansare am participat. Dar cum autoare și cartea sunt, pentru mine, una alteia oglindă, revin mereu, și mereu, la prima.

“Eu nu spun «Nu pot» sau «Nu ştiu». Spun «Vreau să învăţ»”.

Are doar 16 ani și își face conștiincioasă lecțiile cu și despre viață. Va fi cu siguranță un absolvent de nota zece. Cum s-ar putea altfel dacă pentru ea cuvântul abandon nu există, iar căutările sale nu au niciun înțeles abscons?

Și cum să nu te întrebi cât de înalt poate să viseze un om?

“Fiecare dintre noi suntem trimişi pe lume cu o misiune şi trebuie să luptăm pentru a o afla. Ceea ce cred eu este că lupta aceasta constă în mare parte într-o evoluţie. Şi nu o vei putea atinge niciodată dacă nu treci peste limitele pe care le ai. Depinde de noi dacă ne descoperim sau nu misiunea, dar, odată găsită, nu alerga după ea, ci aleargă cu ea”.

Mi-am pus și alte întrebări în seara care a trecut. O seară care mi-a părut o abrogație a ideii că trăim într-o lume care se afundă din ce în ce mai mult. Am lăsat să mă pătrundă, abundent, speranța că lucrurile bune la care întâmplarea m-a făcut martoră, nu sunt doar episoade izolate și că există oameni care dau sens cu adevărat vieții. Mi-am imaginat că răul din jurul nostru ar putea suferi o ablație. Mi-am spus că tot ceea ce este aberant, este excepția, nu regula. Am realizat că pot prescurta cuvinte, dar că nu-mi permit niciun sentiment abreviat.

“Pentru că finalul nu e aici, sunt de abia la început. Dar acum, după toate întâmplările prin care am trecut, după toate poveştile pe care le-am trăit şi le trăiesc în continuare, aş vrea să te îndemn şi pe tine, drag prieten, să faci aceleaşi lucruri! Călătoreşte, experimentează, vorbeşte, învaţă şi doar atunci vei şti că viaţa nu e în zadar”.

Și mi-am învățat bine lecția care mi-a fost predată de o fată de 16 ani!