Cum ar fi ziua ta dacă… la prima oră a dimineții, un domn în vârstă ți-ar aduce o ciocolată și ți-ar mulțumi pentru că ai dat dovadă de amabilitate? Mie mi s-a întâmplat asta ieri și încă mă simt prost. Pentru că în sinea mea știu că am fost, de fapt, urâcioasă, grăbită și altfel decât sunt de obicei. Mă întreb (încă) dacă am reușit eu foarte bine să-mi ascund comportamentul ostil sau dacă, nu cumva, omul a vrut să-mi dea o lecție.
Cum ar fi ziua ta dacă… pe la prânz, încă nu ai fi reușit să îți bei cafeaua care face parte din ritualul tuturor dimineților și, o colegă, la fel de ocupată ca și tine, ți-ar pune la un moment dat o ceașcă aburindă pe masă? Mie mi s-a întâmplat lucrul acesta ieri.
Cum ar fi ziua ta dacă… te-ai simți copleșit de toate lucrurile pe care le ai de făcut și, cineva care lucrează alături de tine în același birou, cu la fel de multe sarcini de rezolvat, ar veni să te întrebe dacă nu poate să te ajute cu ceva? Mie mi s-a întâmplat lucrul acesta ieri.
Cum ar fi ziua ta dacă… tot la muncă, un coleg te-ar ajuta, fără să cugete nici măcar un minut, să faci o bucurie (și nu una mică) cuiva pe care tu îl iubești foarte mult? Mie mi s-a întâmplat lucrul acesta ieri.
Cum ar fi ziua ta dacă… cineva care a călătorit până la capătul lumii (căci 13.000 de kilometri sunt pentru mine chiar capătul lumii) și a urcat până pe acoperișul ei, s-a gândit să pună în bagaje, la întoarcere acasă, un dar pentru tine? Mie mi s-a întâmplat lucrul acesta ieri.
Și tot ieri, cineva încerca să mă convingă că suntem prizonieri într-un cerc vicios, că orice am face suntem condamnați să rămânem în el, că în vremurile în care ne era rău, ne era de fapt mult mai bine, că speranța a murit, iar noi ne-am pervertit cu totul, că avem în frunte un stigmat de care nu o să putem niciodată să scăpăm.
Voi recunoaște că și eu, de la începutul lunii încoace, am tot bombănit despre bunătatea care ne dă ghes doar uneori, despre nervi și despre frustrări, despre excese și fapte necugetate. Că m-am simțit puțin împovărată de sărbătorile care vin. Că mi s-a părut ușor demonstrativă și oarecum patetică avalanșa de bunătate care se naște în ajunul Crăciunului și că m-am întrebat de ce nu putem fi așa și fără motivul scris în calendar.
Mea culpa. Ieri, niște oameni, mi-au demonstrat că gesturile nepremeditate există. Și că vin din suflet, nu din spiritul unei sărbători. Le mulțumesc și mă înclin.
Iar pe Alexandra (căci ea este aducătoarea darului) o îmbrățișez și o felicit. Și aștept poveștile ei despre traiul într-o colibă (într-o lume fără curent electric), despre junglă și ascensiunea pe cel mai înalt vulcan din Oceania, despre papuași și despre felul cum au primit ei tricolorurile pe care ea le-a oferit tuturor de 1 Decembrie. Iar poșeta pe care mi-a adus-o (că altfel nu știu cum să îi spun), deși mi-a fost înmânată cu instrucțiuni de folosire, o voi păstra la loc de cinste. În niciun caz nu o voi purta cu breteaua fixată pe frunte și nici nu voi căra cu ea cartofi. Papuașii, treaba lor la ce folosesc un asemenea obiect, pentru mine el reprezintă inima unei fete care este toată numai… inimă.
Cred că nu ar mai fi nimic de adăugat. Doar că vă doresc și vouă să aveți o zi cum a fost ziua mea de ieri.
Comentarii recente