Trăim în secolul vitezei, ne grăbim tot timpul, ne împărțim cu greu între problemele pe care le avem de rezolvat și, încet-încet, ne înstrăinăm de cei din jurul nostru și, din păcate, de multe ori ne înstrăinăm și de eu-l propriu. Alergăm și avem senzația că numai așa ne vom atinge scopul și că, dacă încetinim ritmul, toată lumea ne-o va lua înainte. Ne stabilim priorități și încercăm să respectăm termene limită și doar, arareori, ne oprim să ne tragem sufletul, să ne întrebăm dacă merită atâta grabă și să ne uităm în jurul nostru cu atenție. Ne scuzăm, spunându-ne că lumea evoluează prea repede și că noi trebuie să ținem pasul cu ea.
Trăim în secolul vitezei și cu toate acestea există încă locuri în care timpul pare că s-a oprit în loc, prizonier al neșansei și al sărăciei. Auzim despre ele la tot pasul, dar ne continuăm viața, uneori destul de complicată și plină de frustrări, cu credința că nu putem face nimic și că suntem prea mici pentru a rezolva niște probleme atât de mari. Realizăm că greșim doar când întâmplarea ne scoate în cale oameni care au ales să acționeze și, uneori, ne decidem că este timpul să ieșim din amorțire și noi. Așa s-a născut Semn SPRE carte.
Mai întâi am adunat povești: într-o familie lipsită de orice mijloace materiale trăiește o elevă eminentă, o profesoară care se ocupă de copii cu dizabilități psihice cumpără cărți pentru ei cu bani din propriul său buzunar, într-o casă dintr-un sat din România șase copii care nu au nici televizor si nici calculator își doresc din tot sufletul lor să citească povești, iar altundeva, un băiețel își face lecțiile într-un dulap și își dorește “Nord contra sud” de Jules Verne pentru că este singurul volum al acestui autor pe care încă nu l-a lecturat. Am pus poveștile acestea, și altele asemenea lor, cap la cap și le-am vorbit și altor oameni despre ele. Urmarea? Poveștile au devenit din ce în ce mai multe și pentru fiecare dintre ele am făcut un dar. Un dar de carte, pentru minte, inimă și pentru ca visurile celor mici și lipsiți de bucuriile vieții să meargă mai departe.
Dar din dar se face carte și după trei luni de când am rostit cu voce tare, pentru prima oară, acest gând suntem și mai puternic atașați lui. Dăruim cărți copiilor care nu au acces la ele, dar și le doresc (și nu sunt puțini) și primim în schimb zâmbete, emoție și speranța că literatura deschide porți spre lume.
Vă scriu (din nou) despre Semn SPRE carte și despre cât de mult îmi doresc ca acest proiect să crească pentru că, la București, s-a desfășurat ONGFest 2014, o manifestare care își propune promovarea schimbării și (r)evoluţia către mai bine în orice domeniu, iar mie mi-ar fi plăcut să ne aflăm acolo. Pentru că sunt convinsă că am fi avut de învățat multe lucruri și că am fi putut duce mai departe vestea despre ideea noastră. Și, cine știe, poate că am fi putut găsi “aliați” care să se “înregimenteze” alături de noi. Mi-am permis să visez afișul care ne-ar fi însoțit la această manifestare, îmi permit să îmi imaginez și că Cercetașii României ar putea fi printre cei care ar pune umărul la acțiunile noastre. Pentru că ei cred într-o lume mai bună, în voluntariat și în puterea exemplului personal. Și pentru că adolescenții și copii găsesc mult mai ușor o cale de comunicare între ei.
O carte poate fi prima cărămidă în desăvârșirea caracterului unui om, punctul de început al unei pasiuni sau momentul în care se fac primii pași spre creativitate. În același timp, o faptă bună poate deveni molipsitoare și nu trebuie decât să ne oprim o clipă din goana noastră nebună și să întindem o mână de ajutor către cei mai puțin norocoși decât noi. Începutul a fost poate timid și primii pași nesiguri, dar timpul ne-a dovedit că suntem pe calea cea bună și că a venit vremea să nu mai așteptăm soluții miraculoase, ci să ne mobilizăm chiar noi. Am învățat că gesturile nobile sunt de cele mai multe ori molipsitoare, dar și că, într-o societate de multe ori deficitară în relația cu membrii ei defavorizați, un semn oricât de mic, dacă nu rezolvă în întregime o problemă, poate fi un bun început pentru soluționarea ei.
Imediat după evenimentele din 1989 era la modă o lozincă: “Ultima soluție, încă o revoluție”. O găsesc la fel de actuală și astăzi. Doar că revoluția trebuie să se petreacă în fiecare dintre noi. Numai așa vom putea evolua spre o normalitate pe care ne-o dorim de prea multă vreme.
Am scris acest articol pentru un concurs inițiat de Blogal Initiative și nu vă ascund acest lucru. Am scris pentru că apreciez când cineva duce mai departe veștile bune și pentru că am vrut să se știe că și noi, pas cu pas, încercăm după puterile noastre să aducem o schimbare în bine. Nu am scris pentru premiu, dar mi-am permis să vizez ce aș putea face cu el. Nu, nu am nevoie de o bicicletă, dar unul dintre copii căruia i-am dăruit cărți ar fi fericit să o primească. Și dacă vă întrebați ce legătură are lectura cu pedalatul, ei bine, cei care fac parte din comunitatea noastră știu deja că Semnul SPRE carte a generat, de multe ori, gesturi frumoase care nu au legătură neapărat cu proiectul în sine.
***
La final, voi adăuga câteva rânduri pe care le veți găsi în fiecare dintre articolele mele, până în data de 15 mai.
Dacă ați votat proiectul Semn SPRE carte în competiția Idei în Țara lui Andrei, vă mulțumesc.
Dacă nu știți despre ce este vorba, vă invit să accesați linkul de mai jos. Și dacă vă place ceea ce citiți să ne acordați sprijinul vostru. Durează doar câteva minute să o faceți.
6 thoughts on “Ultima soluție, încă o revoluție”