Pace?

Nu sunt arogantă și îmi place să cred că cei din jurul meu nu mă percep altfel, dar scriind pe blog, acum câteva zile, articolul despre război, am constatat că, pe undeva, o atitudine sfidătoare există. Îmi spun de niște ani, destui la număr, că nu îmi doresc pentru ziua de mâine altceva decât sănătate și că, atâta timp cât o am, pot să merg mai departe oricât de multe piedici mi-ar pune viața. Afirm, de fiecare dată când am prilejul, că eu nu cred în destin și că întâmplările care se rânduiesc în calea-mi pot fi de cele mai multe ori influențate. Nu cred în sloganuri motivaționale, dar într-un fel nu fac decât să mi le compun pe ale mele, proprii, să mă ghidez după ele și să merg, uneori cu capul înainte, mai departe.

Nu sunt arogantă, dar am crezut, mereu, că aproape totul stă în puterea mea, chiar dacă asta a însemnat mult zbucium și, uneori, un marș forțat (și poate o urmă de aventură) prin ceea ce numim cu toții viață. Uneori doar pentru un rezultat mic, alteori pentru o întreprindere dictată de orgoliu, mai mereu însă pentru atingerea unui scop cu adevărat important.

Și totuși…

Sunt arogantă. Pentru că nu totul stă în puterea mea și pentru că din urzeala întâmplărilor din ultima vreme se țes lucruri care m-ar putea spulbera într-o clipită și care fac optimismul meu, nebunesc câteodată, incompatibil cu vremurile în care trăim.

Mi-e greu să rostesc cuvântul război, cel atât de des fluturat în ultima vreme prin fața noastră, fie că vrem sau nu să îl auzim, fie că ne înspăimântă sau ne face să ne spunem că nu este decât o propagandă al cărei scop este să ne așeze, pe fiecare dintre noi, în propria-i bancă. Nu sunt o paranoică care vede la orice pas un tun așezat amenințător pe un afet din metal sau care aude zgomot de arme în apropiere de casă. Dar nu pot să nu mă întreb dacă cei care se joacă cu o astfel de posibilitate o fac cu sufletul ușor și cu credința sinceră că pentru a fi bine trebuie să facă mai întâi rău.

Ieri, ici-colo, am văzut pomenită “Ziua Victoriei”. Nu cu același aplomb ca altă dată și nici cu detalierea faptelor care au făcut-o să rămână în istorie sub acest nume. Nu-i neg importanța și nici nu vreau să i-o minimizez, dar am ajuns la concluzia că o victorie într-un război este înveșmântată pe sub hainele de paradă tot într-un giulgiu, iar cântecele dedicate ei, printre notele triumfale, ascund accente de recviem.

Învingători și învinși. Și oricât ar fi de mare sau de mic războiul, primii vor fi puțini și de fapt s-ar putea să trăiască doar o iluzie, iar cei din urmă mulți și marcați de trecerea prin el, pentru tot restul vieții lor. Căci până la urmă “războiul nu este decât o boală; ca tifosul”.

***

La final, voi adăuga câteva rânduri pe care le veți găsi în fiecare dintre articolele mele, până în data de 15 mai.

Dacă ați votat proiectul Semn SPRE carte în competiția Idei în Țara lui Andrei, vă mulțumesc.

Dacă nu știți despre ce este vorba, vă invit să accesați linkul de mai jos. Și dacă vă place ceea ce citiți să ne acordați sprijinul vostru. Durează doar câteva minute să o faceți. Vă mulțumesc.

 Acest articol participă la jocurile duzinii de cuvinte găzduit de psi.