Suntem incapabili să gestionăm prezentul? Ne place să tărăgăm lucrurile și să le proiectăm într-un viitor în care fie ajung diluate, fie proiecția lor este distorsionată major? Amânăm sine die orice acțiune care ar trebui desfășurată acum? Am rămas înțepeniți într-un soi de iresponsabilitate care ne dictează să aplicăm un “dicton” care zice să nu lăsăm pe mâine ce putem face azi, să lăsăm pe poimâine că poate nu mai trebuie făcut? Ne aruncăm, fără să realizăm asta, într-un soi de eutanasie total ilegală, profund imorală și absolut nenecesară, cu o inconștiență vecină cu nebunia?
Întrebări multe, răspunsuri puține. Mi-e greu, din nou, să pătrund în încrengătura tuturor întâmplărilor cu care sunt contemporană. Și dacă nu a fost destul de clar la care fapte anume mă refer și ce mă face să fiu atât de mâhnită, o să recapitulez:
- La Antena 3 e jale mare. Jale completată cu un spectacol pe care l-aș numi aproape grandios. Gesturi ample, vorbe mari, tricolorul, mesaje de solidaritate (alea de dezaprobare, și nu puține, circulă pe alte canale), asocieri nepotrivite (ce treabă au antenele, cu a mic, cu Revoluția de la Timișoara?). Nimeni însă nu suflă o vorbă despre punerea în aplicare a unei sentințe penale din 2013 (definitivă în 2014). Nu mi-s dragi antele, nu agreez nici divertismentul de prost gust pe care îl aduc pe micul ecran și nici știrile care doar arareori sunt echidistate. Voi recunoaște însă că cele cinci zile care li s-au dat ca termen pentru eliberarea sediilor vor face din ele, în ochii multora, niște martire orpsite și nedreptățite. Și asta doar pentru că timpul a fost lăsat să treacă fără să se caute soluții și să se treacă la aplicarea lor. Aveam nevoie de astfel de eroi? În niciun caz!
- A fost condamnat primul torționar comunist. Iertați-mă, dacă n-ar fi de plâns, m-ar umfla râsul. Un om de 90 de ani condamnat la 20 de ani de închisoare. Cumva, zic eu, pe principiul urma scapă turma. I s-a dat o lecție unuia care până acum a trăit bine merci și care, probabil, nici măcar nu mai are o judecată foarte limpede. Praf în ochi. Ceilalți vinovați vor fi murit de mult sau se vor fi pus deja la adăpost. Nu mi-e milă de Vișinescu și de bătrânețile lui pe care le va petrece la închisoare. Mi-e milă de cei care cred că, în sfârșit, s-a făcut dreptate. Care dreptate? Nici măcar nu mai are cine să se căiască. Pentru că nu mai are timp. Și pentru că, la 90 de ani, mă îndoiesc că mai are discernământ sau capacitatea de a înțelege că a greșit. Toate astea pentru că au trecut, degeaba, 25 de ani.
- Aud că se discută, din nou, despre mineriade și despre continuarea anchetei. Câți ani au trecut? Câte dintre dovezi au dispărut? Câte amintiri s-au estompat sau s-au pierdut? Era, într-adevăr, nevoie de atât de multă vreme pentru a afla adevărul?
Panta rei și, uite așa, o istorie strâmbă se scrie filă cu filă. O istorie cu eroi de mucava și cu vinovați niciodată aflați.
Panta rei.
6 thoughts on “Panta rei”