Maşina înghite kilometru după kilometru alergând pe şoseaua care nu pare decât o panglică subţire care se vrea hotarul dintre două lumi. În dreapta dealuri însorite la poalele cărora rotocoale de uriaşe de paie recontruiesc peisaje pe care altă dată le admiram doar în pozele de pe Shutterstock, în stânga ar trebui să se vadă munţii. Ar trebui pentru că, de fapt, li se zăresc doar pe alocuri siluetele în timp ce, cea mai mare parte a lor este ascunsă de o negură deasă care, împreună cu ploaia pe care o bănuiesc doar, îi ascunde privirilor. Rezist tentaţiei de a coborî din masină pentru a imortaliza peisajul fabulos, iar mai apoi să îl postez pe Facebook însoţit de cuvintele “uite de asta iubesc eu România”. Pentru că mi se pare patetic și pentru că telefonul meu nu știe să facă fotografii care să surprindă tot ce văd eu. Din când în când, pe sensul opus, trec în goană mașini cu număr de Italia și îmi amintesc cum, acum mulți ani, la granița de vest a țării, am avut senzația că toți iatalienii vin în concediu la noi. Acum știu că cei mai mulți dintre ei sunt conaționali de-ai noștri care vin să-și petreacă vacanța acasă.
Plouă și am intrat deja pe autostradă. Peisajul se estompează ușor, iar gândurile se abat de la toată frumusețea de mai înainte și se îndreaptă spre un articol pe care l-am citit acum ceva vreme pe un blog. Nu dau link pentru că nu merită. Mi-a rămas însă în minte toată discuția de acolo. Să pleci spre alte zări sau să rămâi în România? Iar dacă ai plecat, când te vei întoarce acasă, cum ți se va mai părea țara ta?
Poate ar trebui să mă opresc din această poveste și să vă spun că mă număr printre cei care au învățat la școală că țară frumoasă și bogată ca a nostră și locuitori mai opitalieri decât ai ei nu o să găsești nicăieri în lume. Între timp am aflat că nu este chiar așa și că frumusețea construită de natură se află și pe alte meleaguri, iar ospitalitatea nu este întotdeauna punctul nostru forte. Ar mai trebui să adaug că întotdeauna i-am înțeles pe cei care au ales să își facă un rost departe de locurile în care s-au născut fie pentru că au realizat că acolo ar putea face lucruri cu mult mai spectaculoase decât aici, fie pentru că i-a alungat de aici sărăcia și nevoia (orașul în care locuiesc este un bun exemplu pentru asta). Revenind însă la articolul despre care am pomenit, am avut senzația că, multora, după câțiva ani de străinătate, le-a rămas România prea mică. Cumva ca o haină care odată le-a fost bună și care, constată acum, nu li se mai potrivește: iarba nu mai este la fel de verde, cafeaua nu are gust, chelnărița care le-o servește este mai urâtă decât permite legea, săpunul nu este destul de săpun dacă nu este lichid. Asta ca să nu mai pomenesc despre faptul că rudele și prietenii nu sunt decât un balast de care nu știu cum să se debaraseze, iar cei care au rămas aici nu sunt decât niște proști.
Mă iertați, dar nu pot să nu mă întreb de unde această atitudine sfidătoare. Nu generalizez, dar o întâlnesc destul de des. Și nu îmi place să fiu judecată astfel. Nu mi se pare drept să mă împroști cu noroi doar pentru că tu conduci o mașină cu volan pe dreapta și nici nu vreau să aud manelele pe care le-ai dat la maxim. Nu-mi place când îmi vorbești (deja) cu accent străin și câteodată încerci să îți amintești un cuvânt simplu din limba ta maternă. Nu te invidiez pentru hainele de firmă și nici nu ai dreptul să te îndoiești de capacitățile mele intelectuale doar pentru că am ales să trăiesc aici cu un salariu de 15-20 milioane pe lună (am citat). Știu foarte bine de ce mi-am asumat asta. A fost alegerea mea, așa cum tu ai ales să pleci spre alte zări, iar eu nu vreau să te judec. Dar nici nu pot să îți înțeleg atitudinea de dispreț pentru mine și pentru alții asemenea mie.
Ție ți-a rămas România prea mică (și nu pot să mă întreb dacă, în realitate, țara care te-a adoptat nu îți flutură pe trup ca o haină prea mare). Eu încă o iubesc. De asta:
Şi de asta:
(şi motivele sunt, evident, mult mai numeroase)
Poate şi tu o iubeşti, dar ţi se pare ruşinos să recunoşti asta.
de ce iubesc România, România, sfidare, străinătate
Bine spus!
De ce te miri? Din orice loc am pleca, reintoarcerea nu poate fi decat dezamagitoare pt ca orice schimbare este vazuta ca un pas inainte, ca o inaintare.
Si invers, orice loc lasat in urma este inferior. Bineinteles viata este crestere pana la o anumita varsta, dupa care este de fapt decadere. Insa omul trebuie sa creada ca a mers la mai bine, nu la mai rau. Altfel ar innebuni.
Nu mă mir! Şi nu e vorba de evoluţie. Aşa cum am spus nu generalizez, am constatat numai ca există oameni care pozează în altceva decât sunt. Şi e trist.
Ai putea să-ți înscrii articolul aici-http://blogalinitiative.ro/campanii/de-ce-este-romania-inegalabila-pentru-tine
Sunt sigură că ar câștiga prin adevăr, frumos …și-o crudă realitate.
M-am gândit şi eu la concurs. Lipsa timpului nu mi-a permis însă ceva mai îngrijit şi mai elaborat.
Si eu o iubesc, cu toate ale ei, alea bune si alea mai putin bune. Dar tu stii deja asta
Ma bucur mult ca ai fost la Sambata 
Daca nu erai tu, nu ajungeam la Sâmbăta.
Mulțumesc!
He, he, sa inteleg ca reprezint exceptia de la regula? Ca mie mi se pare din ce in ce mai mare. Si vad numai binele acolo unde toti din jur “cei ramasi” vad raul (stii tu, am scris si un articol pe subiect). Dar stiu, eu sunt “exceptionala”
Din fericire nu ești o excepție. Există mulți oameni cu simțul realității si cu picioarele pe pământ. Dar excepțională ești, negreșit! Și fără ghilimele!
Prostul nu e prost destul… si sunt multi, si plecati si ramasi.Sau poate nu neaparat multi cat mai vocali. Multi au ales sa plece, unii de voie, altii de nevoie, nu stiu cine e mai in castig sau cine e mai de lauda. Stii ce mi se pare mie curios? Comportamentul lor diferit, al unora, evident. Aici nu ar fi prestat la fel de responsabil munca pe care o presteaza acolo, indiferent care ar fi aceea.Nu vreau sa generalizez, dar cunosc multe cazuri, cu unele din ele chiar am avut de-a face. Asemenea specimene nici nu trebuie luate in considerare.E adevarat ca polueaza, dar poluarea asta tine de educatie(de lipsa ei) si nu prea avem solutie…
Ai dreptate! Așa cum, până la urmă, fiecare își alege ce dorește să facă. Numai că, uneori, aceste demonstrații forțate mă scot din sărite.
Mă lovesc la cabinet de atitudini greu de suportat doar pentru că suntem prea mici pentru pretenţiile celor ce sunt in trecere prin tara lor; dar intâlnim şi oameni care sunt tristi şi dezamăgiţi că sunt nevoiti a se intoarce in haina strâmtă, cu adevărat, a străinătăţii. Greu in ambele cazuri…
În trecere prin țara lor… Unora li se potrivește atât de bine!