Diferențe

keepIeri a fost o zi ciudată. Nu am avut chef de scris și nici de citit bloguri. Chiar și cartea din poșetă a rămas, acolo, uitată. Cu toate acestea, dimineață, când am plecat la muncă, am avut senzația că afară este deja  primăvară și că totul începe să renască. Deși urmele ploii din ajun erau ușor înghețate, eu am avut, pentru prima dată în acest an (și poate prea devreme) sentimentul că se schimbă deja anotimpul în care ne aflăm.

Ieri a fost Ziua îndrăgostiților. Eveniment care pe mine nu mă impresionează decât prin avalanșa de “dovezi” de iubire care, pentru o zi, par să invadeze totul. Și totuși… mi s-a părut mai puțin frenetică sărbătoarea din acest an. Facebook-ul nu a mai fost, parcă, populat cu statusuri pro sau contra ca altădată. Iar la muncă, pentru prima dată în ultimi ani, nu a venit nimeni care să-mi ceară, în regim de urgență, afișe care să facă cunoscute produse “de sezon”. M-am întrebat dacă o fi de vină criza și reducerea unor cheltuieli sau dacă, între timp, acest gen de mărfuri au început să nu mai aibă trecere. Sau poate ne maturizăm și simțim că nu mai este necesar să ne declarăm iubirea cu ursuleți de pluș și inimioare de catifea?

Pe drumul meu spre casă am mai avut o surpriză. Stația de unde iau zilnic autobuzul era aproape pustie. În alți ani, cu un asemenea prilej, erau înșiruite acolo o mulțime de tarabe. Cu o ofertă impresionantă de nimicuri care, cel mai adesea, excelau la capitolul strălucire și prost gust. Și m-am gândit că poate or fi de vină controalele inspectorilor antifraudă (care, între noi fie vorba, au declanșat o întreagă isterie și sunt pe cale să pună bazele unei noi categorii de folclor) sau faptul că începem să ne maturizăm și să înlăturăm din viața noastră kitsch-ul sub oricare din formele lui.

Și în autobuz dovezile de iubire purtate la vedere aveau să lipsească. O singură domnișoară purta în mână un imens (și impresionant) buchet de trandafiri. Fără să vreau m-am întrebat dacă l-a primit sau dacă urma să îl dăruiască. Și am concluzionat că prima variantă este, probabil, cea corectă, întrucât pe lângă superbele flori fata purta și urma unui zâmbet întipărit pe față. În clipa aceea am realizat că, oricât de mult aș blama sărbătoarea de împrumut, dacă ea a reușit să facă doar și un singur om fericit, nu am niciun drept să o hulesc și să mă exprim vehement împotriva ei. Și de aici… alte gânduri…

Vă mai amintiți jocul acele în care suntem invitați să căutăm diferențele între două fotografii care, la prima vedere, par identice? La început pare simplu, apoi pe măsură ce ne apropiem de finalul lui, trebuie să ne străduim tot mai mult să găsim neconcordanțele. Un joc de dezvoltare a atenției. Dar dacă îl mutăm de pe foaia pe care este printat, în viața de zi cu zi, și înlocuim fotografiile cu oameni, am putea spune că, încă, mai vorbim despre joacă? Suntem asemănători și totuși atât de diferiți. Instinctiv ne comparăm cu cei din jurul nostru și, tot instinctiv, constatăm ceea ce ne desparte. Deși poate mai întâi ar trebui să consemnăm ceea ce ne apropie, ar fi mult mai folositor. Uneori căutăm și dincolo de prima impresie. Despicăm firul în patru și se zice că, de data aceasta, căutăm nod în papură.

Nu zic că este rău că suntem diferiți și nici că nu e bine să știm unde ne poziționă față de gusturile, părerile sau ideile celor cu care interacționăm. Dar, cu tristețe constat că, și nu de puține ori, suntem tentați să mergem la un nivel “superior” și, pornind de la credințele și acțiunile fiecăruia dintre noi, să ne împărțim în tabere. Pro și contra unuia sau altui lucru, acceptându-l pe unul și respingându-l cu vehemență pe altul. Urmarea? Uneori ne simțim puși la colț și este clar că cine nu este cu noi este împotriva noastră. Așa să fie?

Îmi place sau nu îmi place. Auzim asta de foarte multe ori. Uneori suntem de acord, alteori nu și încercăm să venim cu argumente. Alteori doar constatăm și ne vedem de drumul nostru. Și mă întreb dacă faptul că nu întotdeauna avem aceleași păreri cu cei din jurul nostru face ca, pornind de la acest lucru, să fim mai puțin respectați și apreciați sau noi să îi respectăm și apreciem mai puțin pe ceilalți. Uneori, când vorbim despre principii, se întâmplă și așa. De cele mai multe dăți însă, când chestiunile în discuție nu sunt de viață și de moarte, nu. Sau dacă da, problema este una falsă. Și pentru că un exemplu simplu poate suplinii orice teorie stufoasă, o să vi-l dau pe primul care îmi vine în minte. Se apropie 8 Martie și multe dintre prietenele mele vor merge la o petrecere organizată undeva. Eu nu. Lor le place, mie nu. Cu toate astea suntem la fel de prietene și niciodată nu am judecat, eu sau ele, decizia aceasta. Fiecare face ce dorește și exact ce i se pare potrivit.

Aș mai fi vrut să scriu câteva vorbe despre tabere și o anumită “intoleranță” care se naște uneori și pe internet. Dar scriu, din nou, prea mult și poate prea greu de urmărit. Mă voi rezuma să vă mai spun doar că acest articol este inspirat de unul al Vienelei.  I-am spus și acolo, spun și aici, că m-am simțit oarecum vizată. Poate nu a fost în intenția ei, pot accepta asta, dar acesta a fost sentimentul și vreau să-l ascund. Pentru că lucrurile spuse la modul general pot naște interpretări și stârni fum fără foc. Am scris articolul despre advertoriale din dorința de a-mi clarifica, în primul rând mie, unele aspecte ale activității mele pe blog. Și da, nu-mi plac advertorialele. Mă poate condamna cineva pentru asta? Nu cred, așa cum nici eu nu îi condamn pe cei care le scriu. Că atunci când le întâlnesc pe blogurile pe care le vizitez de obicei este posibil să le citesc în diagonală (sau deloc) sau doar foarte rar să le comentez, asta este deja o altă discuție. Ceea ce vreau să îi spun Vienelei, de fapt, este altceva. Cititorii vin și pleacă. Și motivele pentru care se întâmplă acest lucru nu au legătură doar cu scrierile publicitare. Uneori nu se mai regăsesc în articolele noastre, nu le mai părem amuzanți sau profunzi, după caz, nu mai au timp sau pur și simplu s-au plictisit de noi. Aș vrea să mă contrazică cineva cu argumente solide, dacă se poate. Nu ar trebui să fie dureroasă toată această migrație, dar știu, din experiență proprie, că este. Și atunci, ce ne rămâne de făcut? Să ne schimbăm de dragul altora? Total incorect. În primul rând pentru că am începe să jucăm teatru și în al doilea pentru că nu știu cine ar putea, în același timp, să mulțumească în egală măsură atât de mulți oameni. Să ne judecăm în amănunt prestațiile? E lucru bun. Dar până la un punct. M-am desființat, eu singură, de prea multe ori ca blogger. Și am ajuns la concluzia că puțină moderație, și în cazul acesta, nu strică. Altfel, pofta de scris dispare sau este inhibată de dorința de nu a greși. Să-i judecăm pe ei, pe cititori? Cu ce drept? Dragoste cu de-a sila nu se poate. În plus, prefer oricând absența cuiva în locul vizitelor de complezență. Și tăcerea în locul comentariilor din care să văd că omul acela fie nu a înțeles nimic, fie a citit printre rânduri. Deci Vienela,  deși ți-am înțeles mâhnirea și nevoia de a o expune public, îți voi mărturisi că un lucru nu am înțeles. De ce simțindu-te pusă la zid, ai făcut și tu același lucru cu alții? Și te întreb asta pentru că am simțit că în primul rău ți-ai făcut rău ție. Consumând timp și energie, amărăciune și nervi. Și asta doar pentru că oamenii nu sunt și nu vor fi niciodată la fel? Nu cred că merită.

Voi pierde câțiva cititori pentru că mi-am spus cu sinceritate o părere? Este posibil. Nu ar fi nici prima și probabil că nu va fi nici ultima dată. Nu este cea mai de dorit circumstanță, dar am senzația că este, într-un fel, folositoare. Pentru că eu cred că este timpul să ne maturizăm. Să înțelegem că suntem diferiți și că fără să ne iubim în văzul tuturor putem să ne respectăm. Și să învățăm lecția toleranței evitând, în același timp, războaiele fără învinși și învingători.

30 thoughts on “Diferențe

  1. Sonia, departe de mine gandul de a fi scris cu gandul la articolul tau, pe care l-am citit cu atenti si chiar cu placere, pentru ca parerea ta este mereu sincera si destul de toleranta, indiferent despre ce ai vorbi.
    In ultimul timp, s-a vorbit mult despre advertoriale, atat pe bloguri, cat si pe fb. Nu m-a deranjat, pentru ca am pornit la drum stiind sigur ce va fi. Nici nu mi-am facut rau scriind acel articol. Simteam nevoia sa ma descarc, sa imi exprim sincer parerea, sa spun lumii (au fost cativa care mi-au spus in fata sau pe la spate ca sunt calica de bani, ca scriu pentru toate prostiile din lume) ca nu mi-as fi stricat imaginea si blogul daca nu aveam motive intemeiate. Ca vor pricepe sau nu, treaba lor. Eu ma simt mult mai bine, mai ales ca m-au uns pe inima comentariile.
    Sunt cativa oameni pe care ii regret, oameni care stiu sigur ca nu au mai venit la mine din cauza prea multelor advertoriale. Cand imi va fi bine, sper sa ii pot aduce inapoi.
    In ziua in care a fost la tine discutia despre advertoriale eram cam nervoasa si am preferat sa tac. Dar sa stii ca nu mi-a scapat nici un cuvant. Ti-am stat toata ziua pe blog. :) Poate ca voi reveni cu un articol despre semnalizarea advertorialelor, lucru care atunci m-a scos din pepeni. :)
    Weekend placut sa ai, Sonia!

    • Sonia

      Vienela, dacă te simți mai bine, e ok. Cum spuneam și în articol, nu merită atâta amărăciune care să vină din cauza blogului. Și a prezenței sau absenței unuia sau altuia dintre cititori. Cred că de boala asta suferim doar noi, cei mai mici, pentru că într-un fel sau altul putem încă să contabilizăm cine ne trece pragul. Sunt tolerantă, este adevărat, de cele mai multe ori. Dar asta pentru că încerc să mă pun și în pielea celorlalți. Nu mi-au citit un articol. Oare eu o fac de fiecare dată când ei scriu? Nu au comentat. Oare eu comentez de fiecare dată? Simt că ceva nu le-a plăcut. Mie îmi plac, oare, toate scrierile lor?
      În plus, faptul că unii ți-au spus în față anumite lucruri cred că ar trebui să nu te supere. Mai bine așa decât cuvinte dulci și gânduri altfel. Poate că toleranța începe atunci când comunicarea funcționează. Eu prefer să mi se spună în față dacă cineva are de făcut vreo obiecție. Putem ajunge la o concluzie comună. Iar dacă nu, cum spuneam și în articol, nu trebuie să ne iubim toți cu toții. Pentru că este imposibil. Iar mimarea iubirii, în cazul acesta, cred că este mai dăunătoare decât indiferența.

      • Stii ce m-a suparat cu adevarat? Faptul ca cei pe care ii consideram prieteni au inchis usa fara sa spuna un cuvant, iar cei care si-au facut un obicei din a scrie numai de rau pe blog, cei care critica pe toata lumea, au avut subiect de articole pe munca mea.
        Si mie imi place sa mi se spuna in fata, asa cum a fost cand am discutat pe fb cu Cristina. Acum stim ce place fiecareia dintre noi si ne acceptam asa cum suntem.
        Nu am nevoie sa ma iubeasca nimeni. Pur si simplu mi-ar fi placut ca unele discutii sa se poarte in prezenta mea.

    • Scuze ca ma bag, dar eu nu inteleg de ce consideri ca-ti strici blogul cu advertoriale? Nu gandi asa! Ia-o ca pe un sport. Fa experimente. Joaca-te. Gandeste-te la ele ca la jocurile lui Psi, adica scris pe o tema data. E una mai restrictiva ce-i drept, dar daca tot trebuie sa scrii, de ce sa nu te simti si bine (sau macar interesant) facand-o. Nu o mai privi ca pe o corvoada, una care-ti strica blogul, ba te obliga sa te si scuzi (hai ma, n-ai invatat nici o expresie sau variatie cu “duca-se in …. mea” de la Mihai? Foloseste-o!).
      Cat despre amarastenii de care aminteai, orice persoana cat de cat publica are un card de stalkeri si voyeuri care ii despica semnificatia fiecarei actiuni in 14 si mai apoi lovesc cu concluzia. Care de regula e teribil de amuzanta, trebuie sa recunosti :D. Tipii sunt ahtiati de atentie si au niste lipsuri, nu trebuie hraniti. Au nevoie de un mic scandal ca sa fie luati in seama si s-au specializat in atacat femei si tatai. Ca e mai simplu si aia le-o ofera. Ce-ti pasa ce cred? Nu mai simti nevoia sa te justifici lor. Aia si vor. Sa te duci sa chirai “ba nu e adevarat!” si eventual, rai de-a dreptul, sa mai vina si doua trei prietene sa te ajute. Atentie vor, aia nu trebuie sa aiba. Si lasa-i sa-ti scrie ode, poeme si carti despre tine. In timp ce ei fac asta, tu traiesti.

      • Vladen, este probabil mentalitatea ce mi-a fost inoculata pe nesimtite de catre marii blogari ce spun ca nu e bine sa scrii multe advertoriale, in timp ce ei isi fac vacante de vis tocmai din aceste advertoriale. :))))
        Imi voi reconsidera atitudinea, sa stii. Eram la pamant in acea zi… Timp de o saptamana, pe unde intram gaseam doar discutii despre advertoriale, despre cat sunt ele de enervante pentru cititori, despre nesimtirea noastra de a nu le semnaliza inca din titlu (bazaconie mai mare inca nu am auzit), despre faptul ca nimeni nu are nevoie de sfaturi de la blogari, ca fiecare stie ce vrea sa cumpere si de unde… Adunate la poemele pe care mi le inchina istetul ala si la problemele din viata reala, mi-au pus capac… :)

  2. Iuliana

    Sonia, nici eu n-am comentat la articolul tau despre advertoriale desi am fost destul de prezenta citind comentarii si incercand sa discern daca au sau nu dreptate. Articolul tau a plecat de la niste intrebari si intr-adevar, intr-un fel sau altul, pentru cine a dorit, s-au putut trage niste concluzii, atat din articol, cat si din comentarii. Le-am tras si eu pe ale mele, poate pe cele care mi-au convenit :) si anume sa-mi vad de treaba cum consider eu, pe blogul meu, din motivele mele :D
    M-au si mancat degetele sa scriu un articol pe tema asta, dar nu pornit de la tine, caci tie desi nu-ti plac advertorialele, nici nu le infierezi, asa cum nu-ti place nici Valentine’s Day dar te-ai bucurat pentru fata cu trandafiri si cum nu-ti plac petrecerile de 8 Martie, dar iti iubesti in continuare colegele. Asa gandeste si se comporta un om civilizat si echilibrat. Dar nu toti sunt la fel si exact ceilalti, ma starnisera la momentul articolului tau. Tocmai ca sa nu creez confuzii mi-am luat o mica pauza si m-am abtinut sa scriu ceva pe tema asta.
    Si m-a mai retinut ceva: constatarea ca advertorialele, scrise cu un dram de interes si de bun simt, nu-i deranjeaza pe cititorii simpli, nici pe bloggerii mici si simpli (ca suntem pe categorii, asta-i alta discutie), ci culmea, ii deraneaza pe bloggerii de un anumit nivel, cei care ar trebui sa stie de-acum ca interenetul e mare si larg si pot sa inchida pagina cand ceva nu le place. De ce au ei nevoie sa arate cu degetul pe cei diferiti, sau cu nevoi diferite de ale lor, ramane pentru mine un mister pe care nu tin mortis sa-l dezleg.
    Si ca o concluzie, mie imi place Valentine’s Day, am 45 de ani si nu m-as supara deloc daca as primi un ursulet de plus :D dar nu-mi plac petrecerile intre femei de 8 martie si nu particip la asa ceva. Nu-i frumos cum ne asemanam si ne deosebim? Nu e asta tot farmecul? :)

    • Sonia

      Iuliana :). Păi tocmai asta este ideea. Ca deosebirile să dea farmec personalității noastre sau în cel mai rău caz să nu li se pară supărătoare altora. Și în niciun caz să să nu declanșeze “războaie”. Din ce spui tu și Vienela trag concluzia că au fost ceva discuții deranjante despre advertoriale. Pe care eu le-am scăpat. Articolul meu s-a vrut o dezbatere onestă, în care fiecare să își spună părerea. Și-au spus-o oameni care scriu astfel de articole, dar și unii care nu au făcut-o niciodată sau o fac rar. S-au discutat idei, nu persoane. Am crezut întotdeauna că putem învăța unii de la ceilalți. Eu una am învățat multe lucruri de la voi. Și cred că atunci când ceva ne supără sau ne nedumerește, trebuie să întrebăm.

  3. Cuvânta

    Eu de exemplu in ultima vreme mi-am mai pierdut cheful de scris si citit bloguri. Sunt asa…plictisita un pic de jocul acesta. Parca as vrea sa-mi iau lumea in cap si sa dispar dar sa nu stie nimeni. Uneori si blogul devine o joaca prea serioasa, din evadare define puscarie…

      • Sonia

        Fetelor, terminați cu prostiile. Tocmai am aflat ca cineva și-a șters blogul pentru că altcineva i-a aruncat niște vorbe. Cuvânta, poate ai dreptate. Luăm foarte în serios totul și poate și prea personal.Și ne jucăm cu patimă și cu încrâncenare jocul ăsta care ar trebui să fie pentru inimă și pentru minte.

        • Sonia, am aflat si eu despre decizia Ioanei. Sa stii ca in urma cu mai bine de un an, am avut o discutie cu sora mea, care mi-a atras atentia ca nu vrea sa vorbesc despre ea pe blogul meu, indiferent daca e de bine sau de rau. M-am simtit atat de prost, incat mi-a venit sa il inchid. Apoi mi-am dat seama ca nu e normal sa vorbesc despre altii fara sa le cer permisiunea. Dar ca aleg sa scriu despre mine pe blogul meu, e doar treaba mea, fie ca scriu despre ceea ce gatesc, fie ca scriu despre cum imi este in pat. Cui nu ii place, poate cauta in alta parte. Trebuie sa ii spun toate astea Ioanei… :)

          • Sonia

            Sper ca Ioana să revină asupra deciziei sale. Cred că blogul îi făcea bine și o motiva. Mi-ar părea rău să dispară din lumea virtuală.

  4. Adriana

    Un pic sunt de acord cu ce zice Cuvânta! M-am plictisit! Ei, da! M-am plictisit şi cred că şi eu plictisesc pe mulţi. În plus am şi mai multe belele ca voi în ale scrisului. Comentez aici, în schimb, după ce articolul Vienelei m-a răvăşit niţel, datorită problemelor pe care sper să le rezolve cumva, după ce Ioana şi-a închis blogul şi am simţit că mi-a trântit uşa în nas, deci nu sunt aşa de plictisită cum spun şi după ce mi-a trecut un gând cum că m-am îngrăşat prea tare stând prea mult şi răsfoind pe la unii, pe la alţii şi neplăcându-mi totdeauna ce văd şi ce citesc! Greşit! Ce are sedentarismul meu cu net-ul? Nimic. Timp mi-aş face, lenea e dulce. Despre advertoriale nu zic nimic. Mă distrează, că azi, mi-a întrat la postări populare un …articol publicitar, singurul, de altfel. Că o fi titlul, că o fi Google, pentru mine sunt enigme. Sunt mică şi mă depăşesc toate astea. Ştiu doar că ne schimbăm, că descoperim că nu suntem totdeauna cum părem, că ce imi place azi, mâine nu mai vreau. Inconsecvenţă? Probabil. Dar la fel e şi din partea altora. Nu poţi seduce cu vorbe, nu poţi fi totdeauna autentic. Mie, de exemplu, îmi plac poveştile şi articolele gen dezbateri şi uşor informative. Restul ….nu le reţin! Ştiu că nu totdeauna sunt corectă în aprecieri dar nu vreau să supăr pe nimeni şi cred că e bun un oarecare echilibru. Eu asta incerc să aduc in viata mea, fie ea virtuală sau reală. Sonia, tu mă aduci din ce in ce mai des aici şi multumesc că imi scoti creierul din amorteală. Te pup!

    • Sonia

      Adriana, în primul rând creierul meu este cel scos din amorțeală. Eu nu știu să scriu versuri sau povești. Mi-ar plăcea să știu, dar dacă nu am harul ăsta, îmi scriu doar gândurile. Cele din articolul de astăzi sunt mai vechi, dar anumite constatări de ieri și articolul Vienelei le-au scos la iveală. Suntem prea încrâncenași și prea predispuși la judecăți. Fie că le facem noi despre alții, fie că alții ne judecă pe noi. Iar lumea asta virtuală este atât de alunecoasă… Ne facem păreri din doar câteva vorbe și uneori interpretăm greșit. Comunicăm, uneori, doar superficial. Și nu mi se pare destul pentru a trage concluzii despre oameni și acțiunile lor. Și cel mai trist, în timp ce condamnăm greșeala altuia, facem aceeași greșeală și noi. Eu am trecut prin asta. Poate și voi.

  5. Cuvanta si Adriana,eu rezonez cu voi.Inca ma mai gandesc la o fata cu care tin legatura virtuala si acum,dar care pe la inceput,pe blogul meu,mi-a zis ce mult ii placea aerul proaspat (de incepator) cu entuziasmul de rigoare.Oare vine o vreme cand iti vine sa pui blogul in cui? Asa cel putin am vazut pe la cei pe care ii urmaream,asa am vazut si la mine,o fi o joaca de care te plictisesti la un moment dat.Si nu mi se pare chiar anormal,ca suntem in continua miscare si schimbare.

    Ana,tocmai de aia poate ne plictisim,cand ne dam seama- sau realizam- ca virtualul a devenit/ e realitate.Si nu ne trebuie inca una,e suficienta cea in care ne aflam.

    Sonia,am fost si eu o perioada,cumva anti-Valentine,dar nu pt.mult timp.Ce daca e o sarbatoare a iubirii? E de criticat poate ca e imprumutata,in loc de original (desi e frumos si asa,universala),sau ca florarii dubleaza preturile,insa ideea in sine nu mi se pare rea.Uneori ai nevoie de un impuls ca sa-ti amintesti sa faci ceva iesit din cotidianul care te copleseste.

    Era vorba de advertoriale,dar Vienelei i-am zis ce aveam de zis la ea,si tot asta as fi spus si aici,da’ nu mai stau sa repet :D.

    O duminica frumoasa!

    • Sonia

      Ana-Maria, Silving, probabil că atunci când ne pierdem simțul realității încep să se declanșeze asemenea războaie fără rost. Deși nici realitatea de zi cu zi nu este scutită de ele. Cât despre faptul că nu îmi place sărbătoarea în discuție… nu înseamnă că sunt împotriva ei, nici nu am afirmat asta. Dar pur și simplu mie nu îmi spune nimic. Poate dacă aș avea cu 30 de ani mai puțin ar fi altceva…

  6. psi

    promisesem de ieri că revin. citisem şi scrierea de ieri a vienelei şi schimbul vostru de comentarii. am să spun doar că am observat scăderea traficului şi lipsa de chef care ne bântuie pe toţi. o vreme mi-a trecut prin cap să-mi închid comentariile, o meteahnă pe care o car în spate de multă vreme, o uit şi revine, o vreme m-am gândit să dispar pur şi simplu şi să nu mai scriu, dar stiloul aleargă în voia lui, în ritmul lui. scriu pentru cei care mă citesc sau scriu de fapt în căutarea mea, de mine? ştiu răspunsul, îl ştiu de multă vreme.
    s-a vorbit aseară pe grup despre micile războaie pe care le-am văzut sau dus unii, alţii, despre bloguri şi conturi închise, despre comunicarea noastră care este uneori de-a surdul şi de-a mutul. despre polemica interpretată ca atac personal şi despre atacul la persoană ca argument al polemicii. chestie care mie mi se pare oribilă şi pe care nu o iert.
    şi am făcut un exerciţiu de memorie. am încercat să-mi amintesc câţi dintre primii mei cititori mă mai însoţesc şi acum pe drumul meu. răspunsul este că doar unul, un singur om. şi este atât de diferit de mine, ca scris, ca stil, ca gândire, încât mă şi mir că a rămas….
    eu cred că unitatea se naşte din diversitate şi nu din false politeţuri, reciprocităţi fără substanţă şi zâmbete care nu spun de fapt nimic. şi din sinceritate. chiar dacă doare, sinceritatea este întotdeauna o mână întinsă, cu prietenie.

    @vienela, nu am să te întreb de ce ţi se pare o prostie nesemnalizarea advertorialelor încă din titlul lor…. este o regulă la care eu ţin şi pe care o aplic pe blogul meu. şi îmi place să cred că ştii deja, prefer să spun ce gândesc, mai cu seamă pentru că eu sunt chiar vehementă atunci când observ în jur oameni care îi judecă pe ceilalţi. cum spusesem şi la tine, este strict alegerea ta ce faci tu pe blog, nu ai de dat nimănui explicaţii…

    • Nu, nu am spus ca mi se pare o prostie, ci o bazaconie, o chestie inventata de una ca Simona, care se da blogar corect, cu respect fata de cititori si care (daca studiezi atent problema) nu este chiar asa. Eu nu vreau sa ma aliniez la regulile impuse de alti blogari.
      Nu vreau nici sa imi pacalesc cititorii, silindu-i sa citeasca advertoriale daca nu vor. Le am asezate pe categorii. Pot fi vazute inca de la intrarea pe blog acele categorii, sub fiecare articol. Nu le distribui pe fb sau pe alte retele decat in cazuri extreme, cand mi se cere. Nu vad de ce le-as semnaliza si in titlu, mai ales ca asta l-ar putea induce in eroare pe google.
      In acelasi timp, nu pot spune ca nu imi place cand primesc comentarii la ele. Pana la urma, acolo tot eu sunt, tot o parte din mine este si in acele scrieri.

      • Sonia

        Nu știu despre ce Simona este vorba, cum spuneam și într-un alt comentariu se pare că nu sunt la curent cu multe lucruri. Nici nu contează pentru mine. Până la urmă singurele reguli care trebuie respectate de un blogger sunt cele dictate de bunul simț. Și nu înțeleg de ce ar trebui să instituie unii reguli pentru alții.

        • Intr-adevar, nici nu conteaza cine si ce reguli incearca sa impuna.
          Este tare enervant sistemul tau de comentarii, mai ales pentru cei care se aboneaza. Nu iti pot accesa blogul direct de pe mail, acolo unde primesc raspunsul. :(

    • Sonia

      Am pus scăderea traficului pe seama faptului că Google nu mai îmi trimite cititori cum se întâmpla pe blogul vechi. Dar, acum că vă aud pe voi spunând același lucru, mă gândesc că vor fi și alte cauze. Lipsa de chef am remarcat-o și eu. Uneori deschid readerul (în care sunt abonata la destul de multe bloguri) și constat că nu am nimic nou de citit.
      Cât despre mai micile sau mai marile războaie… apar și dispar periodic. Păcat că unii oameni suferă datorită lor.

        • Sonia

          Am știut că așa se va întâmpla. Și asta doar observând cum au evoluat lucrurile pe blogul vechi. De fapt, într-un fel, cifrele reale de trafic sunt cele de acum. Nu știu câți dintre cei ajunși din întâmplare sunt cu adevărat interesați de articole și, mai ales, bănuiesc că marea majoritate a lor nu se mai întorc. Cât despre PR… chiar nu mi-am bătut capul. Și nici după alte sisteme de evaluare a blogului. De exemplu, Blogul de iarnă, este încă destul de bine situat în Zelist. Mult mai bine decât bloguri pe care oamenii postează constant. Nu pot trage decât concluzia că undeva există greșeli de algoritm.

  7. psi

    nici eu nu ştiu despre ce simonă vorbeşti vienela. cât despre ce face google sau ce nu face, pe mine personal nu m-a interesant niciodată. ştiu, sunt o fericită… cel puţin aşa ar părea din exterior.
    şi da, ştiu, este vizibilă categoria advertorialelor la tine.
    sonia, scpderea traficului este constantă de ani buni. cei care ştiu cum era blogosfera acum şapte-opt ani, îşi amintesc acele vremuri de aur când parcă nici nu era nevoie de postări… comentariile şi discuţiile veneau oricum.

    • Sonia

      Șapte ani ar putea însemna o erodare a ideii de blogging? A devenit mult prea comună ideea de jurnal virtual? E greu să mai apari cu ceva nou și surprinzător? Este posibil să fie și așa.

      • Probabil traficul a crescut mult de acum sapte ani, insa acum se imparte la mult mai multe bloguri. :)
        Psi, e prea putin important cine este Simona si cu ce idei vine in privinta advertorialelor. Daca nu ai de gand sa iti monetizezi blogul, clar nu are de ce sa te intereseze ce face google. :)

  8. TATIANA

    Ai dreptate, daca sarbatorile astea de import aduc si ceva bun macar unei singure persoane tot e ceva.Eu am vazut un tanar cu un buchet frumos de trandafiri si un zambet care-i lumina fata.Precis mergea spe iubita lui, ce romantic….In parcarea pietei centrale(unde tot John e administrator) era un nenea cu capota plina cu pitici si ursuleti turnati din teracola smaltuita(un fel de …pufosenii mai rustice)…..
    Cat despre alte divagatii…..tine linia ta cu care ne-ai obisnuit si nu mai despica firul……Eu cred ca nu scrii numai pentru bloggeri, altfel ce-as mai cauta si eu pe aici?Si ce daca trebuie sa intru pe fb ca sa ajung aici?Nu-i nici un bai, important e ca pot sa vad.

  9. Legat de cei care vin și pleacă, apa trece, pietrele rămân. Ceea ce nu înseamnă că nu poți încerca să le faci șederea la tine cât mai plăcută. De exemplu, când scrii „articolul despre advertoriale”, de ce nu pui link spre el? Asta le-ar ușura navigarea pe blog.

Lasă un răspuns către Ana-Maria Anulează răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

CommentLuv badge