Diferențe

Ieri a fost o zi ciudată. Nu am avut chef de scris și nici de citit bloguri. Chiar și cartea din poșetă a rămas, acolo, uitată. Cu toate acestea, dimineață, când am plecat la muncă, am avut senzația că afară este deja  primăvară și că totul începe să renască. Deși urmele ploii din ajun erau ușor înghețate, eu am avut, pentru prima dată în acest an (și poate prea devreme) sentimentul că se schimbă deja anotimpul în care ne aflăm.

Ieri a fost Ziua îndrăgostiților. Eveniment care pe mine nu mă impresionează decât prin avalanșa de “dovezi” de iubire care, pentru o zi, par să invadeze totul. Și totuși… mi s-a părut mai puțin frenetică sărbătoarea din acest an. Facebook-ul nu a mai fost, parcă, populat cu statusuri pro sau contra ca altădată. Iar la muncă, pentru prima dată în ultimi ani, nu a venit nimeni care să-mi ceară, în regim de urgență, afișe care să facă cunoscute produse “de sezon”. M-am întrebat dacă o fi de vină criza și reducerea unor cheltuieli sau dacă, între timp, acest gen de mărfuri au început să nu mai aibă trecere. Sau poate ne maturizăm și simțim că nu mai este necesar să ne declarăm iubirea cu ursuleți de pluș și inimioare de catifea?

Pe drumul meu spre casă am mai avut o surpriză. Stația de unde iau zilnic autobuzul era aproape pustie. În alți ani, cu un asemenea prilej, erau înșiruite acolo o mulțime de tarabe. Cu o ofertă impresionantă de nimicuri care, cel mai adesea, excelau la capitolul strălucire și prost gust. Și m-am gândit că poate or fi de vină controalele inspectorilor antifraudă (care, între noi fie vorba, au declanșat o întreagă isterie și sunt pe cale să pună bazele unei noi categorii de folclor) sau faptul că începem să ne maturizăm și să înlăturăm din viața noastră kitsch-ul sub oricare din formele lui.

Și în autobuz dovezile de iubire purtate la vedere aveau să lipsească. O singură domnișoară purta în mână un imens (și impresionant) buchet de trandafiri. Fără să vreau m-am întrebat dacă l-a primit sau dacă urma să îl dăruiască. Și am concluzionat că prima variantă este, probabil, cea corectă, întrucât pe lângă superbele flori fata purta și urma unui zâmbet întipărit pe față. În clipa aceea am realizat că, oricât de mult aș blama sărbătoarea de împrumut, dacă ea a reușit să facă doar și un singur om fericit, nu am niciun drept să o hulesc și să mă exprim vehement împotriva ei. Și de aici… alte gânduri…

Vă mai amintiți jocul acele în care suntem invitați să căutăm diferențele între două fotografii care, la prima vedere, par identice? La început pare simplu, apoi pe măsură ce ne apropiem de finalul lui, trebuie să ne străduim tot mai mult să găsim neconcordanțele. Un joc de dezvoltare a atenției. Dar dacă îl mutăm de pe foaia pe care este printat, în viața de zi cu zi, și înlocuim fotografiile cu oameni, am putea spune că, încă, mai vorbim despre joacă? Suntem asemănători și totuși atât de diferiți. Instinctiv ne comparăm cu cei din jurul nostru și, tot instinctiv, constatăm ceea ce ne desparte. Deși poate mai întâi ar trebui să consemnăm ceea ce ne apropie, ar fi mult mai folositor. Uneori căutăm și dincolo de prima impresie. Despicăm firul în patru și se zice că, de data aceasta, căutăm nod în papură.

Nu zic că este rău că suntem diferiți și nici că nu e bine să știm unde ne poziționă față de gusturile, părerile sau ideile celor cu care interacționăm. Dar, cu tristețe constat că, și nu de puține ori, suntem tentați să mergem la un nivel “superior” și, pornind de la credințele și acțiunile fiecăruia dintre noi, să ne împărțim în tabere. Pro și contra unuia sau altui lucru, acceptându-l pe unul și respingându-l cu vehemență pe altul. Urmarea? Uneori ne simțim puși la colț și este clar că cine nu este cu noi este împotriva noastră. Așa să fie?

Îmi place sau nu îmi place. Auzim asta de foarte multe ori. Uneori suntem de acord, alteori nu și încercăm să venim cu argumente. Alteori doar constatăm și ne vedem de drumul nostru. Și mă întreb dacă faptul că nu întotdeauna avem aceleași păreri cu cei din jurul nostru face ca, pornind de la acest lucru, să fim mai puțin respectați și apreciați sau noi să îi respectăm și apreciem mai puțin pe ceilalți. Uneori, când vorbim despre principii, se întâmplă și așa. De cele mai multe dăți însă, când chestiunile în discuție nu sunt de viață și de moarte, nu. Sau dacă da, problema este una falsă. Și pentru că un exemplu simplu poate suplinii orice teorie stufoasă, o să vi-l dau pe primul care îmi vine în minte. Se apropie 8 Martie și multe dintre prietenele mele vor merge la o petrecere organizată undeva. Eu nu. Lor le place, mie nu. Cu toate astea suntem la fel de prietene și niciodată nu am judecat, eu sau ele, decizia aceasta. Fiecare face ce dorește și exact ce i se pare potrivit.

Aș mai fi vrut să scriu câteva vorbe despre tabere și o anumită “intoleranță” care se naște uneori și pe internet. Dar scriu, din nou, prea mult și poate prea greu de urmărit. Mă voi rezuma să vă mai spun doar că acest articol este inspirat de unul al Vienelei.  I-am spus și acolo, spun și aici, că m-am simțit oarecum vizată. Poate nu a fost în intenția ei, pot accepta asta, dar acesta a fost sentimentul și vreau să-l ascund. Pentru că lucrurile spuse la modul general pot naște interpretări și stârni fum fără foc. Am scris articolul despre advertoriale din dorința de a-mi clarifica, în primul rând mie, unele aspecte ale activității mele pe blog. Și da, nu-mi plac advertorialele. Mă poate condamna cineva pentru asta? Nu cred, așa cum nici eu nu îi condamn pe cei care le scriu. Că atunci când le întâlnesc pe blogurile pe care le vizitez de obicei este posibil să le citesc în diagonală (sau deloc) sau doar foarte rar să le comentez, asta este deja o altă discuție. Ceea ce vreau să îi spun Vienelei, de fapt, este altceva. Cititorii vin și pleacă. Și motivele pentru care se întâmplă acest lucru nu au legătură doar cu scrierile publicitare. Uneori nu se mai regăsesc în articolele noastre, nu le mai părem amuzanți sau profunzi, după caz, nu mai au timp sau pur și simplu s-au plictisit de noi. Aș vrea să mă contrazică cineva cu argumente solide, dacă se poate. Nu ar trebui să fie dureroasă toată această migrație, dar știu, din experiență proprie, că este. Și atunci, ce ne rămâne de făcut? Să ne schimbăm de dragul altora? Total incorect. În primul rând pentru că am începe să jucăm teatru și în al doilea pentru că nu știu cine ar putea, în același timp, să mulțumească în egală măsură atât de mulți oameni. Să ne judecăm în amănunt prestațiile? E lucru bun. Dar până la un punct. M-am desființat, eu singură, de prea multe ori ca blogger. Și am ajuns la concluzia că puțină moderație, și în cazul acesta, nu strică. Altfel, pofta de scris dispare sau este inhibată de dorința de nu a greși. Să-i judecăm pe ei, pe cititori? Cu ce drept? Dragoste cu de-a sila nu se poate. În plus, prefer oricând absența cuiva în locul vizitelor de complezență. Și tăcerea în locul comentariilor din care să văd că omul acela fie nu a înțeles nimic, fie a citit printre rânduri. Deci Vienela,  deși ți-am înțeles mâhnirea și nevoia de a o expune public, îți voi mărturisi că un lucru nu am înțeles. De ce simțindu-te pusă la zid, ai făcut și tu același lucru cu alții? Și te întreb asta pentru că am simțit că în primul rău ți-ai făcut rău ție. Consumând timp și energie, amărăciune și nervi. Și asta doar pentru că oamenii nu sunt și nu vor fi niciodată la fel? Nu cred că merită.

Voi pierde câțiva cititori pentru că mi-am spus cu sinceritate o părere? Este posibil. Nu ar fi nici prima și probabil că nu va fi nici ultima dată. Nu este cea mai de dorit circumstanță, dar am senzația că este, într-un fel, folositoare. Pentru că eu cred că este timpul să ne maturizăm. Să înțelegem că suntem diferiți și că fără să ne iubim în văzul tuturor putem să ne respectăm. Și să învățăm lecția toleranței evitând, în același timp, războaiele fără învinși și învingători.