Nu  mi-am propus să dărâm munţii şi nici să-i mut din loc. Așa i-am scris ceva mai devreme lui Dragoș, răspunzând unui comentariu de-al lui. Nu este relevant contextul, importantă este afirmația pe care am făcut-o. Mi-a rămas în minte și o tot macin de ceva timp.

Intuiți, probabil, că gândurile care îmi vin în minte acum, mă poartă către visuri și limite, oportunități și piedici, exaltare și calm. Către lucrurile pe care le-am realizat până acum și către viitor.

Visurile. Le are fiecare dintre noi. Visăm de când ne știm. Visuri cu ochii deschiși, fanteziste sau realiste, realizabile sau sortite eșecului din clipa în care sau născut. Unele rămân la stadiul de “cum ar fi dacă?”, altele, mai îndrăznețe, încep să prindă contur clar și ne îndeamnă la acțiune. Unele se împlinesc… altele se pierd undeva pe drum. Unde? Care este limita peste care nu putem să trecem?

Oricât de arzătoare ar fi dorința de a realiza ceva și oricât de mare credința că acel lucru stă în puterea noastră, s-ar putea ca la un moment dat (sau poate chiar de la început) să constatăm că ne lipsește un ingredient important. Ar putea fi perseverența. În absența ei vom da înapoi de la primul obstacol pe care îl întâlnim și ne vom înclina la prima adiere de vânt. Ar putea fi cunoștințele necesare. În lipsa lor pașii vor fi nesiguri, iar soluțiile găsite greșite. Ar putea fi un strop de noroc, pentru că, uneori, întâmplare netezește căi care păreau pline de asperități. Sau am putea să ne zbatem ca peștele pe uscat pentru că ne-am supraevaluat forțele. Și pentru că visul s-a dovedit prea mare și imposibil de realizat cu puterile noastre.

Se naște de aici o nouă întrebare. Cât de departe ne este permis să visăm? Teoretic, oricât de departe. Practic, la fel. S-a întâmplat ca lucruri care păreau nebunești să revoluționeze omenirea. Pentru că au fost visători care au avut curaj și poate o doză de inconștiență. Și scânteia geniului. Scânteie care, din păcate, nu se ascunde în oricine. Și atunci? Cu noi cum rămâne, mă veți întreba. Cred că o soluție ar fi visatul cu ochii deschiși și cu picioarele pe pământ. Mă întreb, și m-am întrebat de fiecare dată când am pornit pe un drum nou, ce îmi este mai folositor. Să mă avânt cu capul înainte în întreprinderi  mărețe sau să o iau mai ușurel, făcând pași mai mărunți, dar mai deși, evaluând din când în când rezultatele, ajustând (dacă e cazul) opțiunile, căutând oportunități și eliminând piedici? Totul este în puterea ta, îmi spun unii și  îmi promit rețete de succes în viață. Chiar totul? Mi-ar plăcea să fie așa, dar nu este. Am limite și mi le cunosc. Pe unele încerc să le depășesc. Uneori îmi iese. Altele… oricât aș vrea, rămân acolo unde sunt. Mă face lucrul acesta un om mic și slab? Sunt aspirațiile mele mai degrabă mărunte?

“O luptă-i viaţa” zicea poetul, și cu toții asta facem în fiecare zi care ne este dată. Ne luptăm să trăim cât mai aproape de idealurile noastre sau, uneori, doar să supraviețuim. Cum luptăm și ce arme folosim, asta depinde de fiecare în parte. Așa cum și visatul fiecăruia dintre noi este aparte.

Eu nu mi-am propus să dărâm munţii şi nici să-i mut din loc. Voi visa în continuare vise mărunte, părți ale unui vis mare și întreg. Voi învăța, o voi lua de la capăt, voi obține victorii neînsemnate sau voi fi înfrântă câteodată, voi judeca cu mintea limpede sau voi acționa dintr-un impuls nebunesc și voi căuta, uneori fără să găsesc ceea ce caut. Visurile mele îmi dau aripi. Chiar dacă unora li se vor părea neînsemnate și mici.

Voi la ce visați? Și cum?

Scrie Anca astăzi pe blogul ei Despre cum ne fac blogurile, câteodată, vulnerabili. Nu doresc să reiau subiectul (că nu mi-ar sta bine să copiez de la copilul meu), dar gândul m-a dus imediat la articolul pe care l-am publicat ieri, cel despre expresii celebre (evident, cea vizată fiind “călcâiul lui Ahile”). Și de-acolo a reușit să mă poarte, din nou, printre întrebări de toate felurile. Dar să le iau pe rând. Fără să am pretenția că ceea ce scriu eu aici are o bază științifică sau că este o clasificare corectă. Întrebările și răspunsurile mele sunt pur și simplu niște gânduri.

Ce ne face vulnerabili?

Neștiința? Cu siguranță da. Pentru că ne face să ne umblăm pe un teren instabil, ceva de genul nisipurilor mișcătoare. Pentru că orice lucru strălucitor ni se va părea un far călăuzitor, ne va atrage și ne va purta acolo unde dorește cel care a generat scânteia. E ușor să fi înșelat când nu știi mare lucru despre ceea ce se întâmplă în jurul tău. Fericiți cei săraci cu duhul? Într-un fel da. Iau viața așa cum vine, fără să își pună prea multe întrebări. Cercetând mai adânc aș zice că mai degrabă nu. Sunt cele mai ușoare ținte ale celor puternici. Și nu zic asta eu. Istoria, chiar și cea recentă, a demonstrat-o.

Orgoliul? Paradoxal, poate, da. Hrănește vanitatea cuiva și cu siguranță instinctele sale vor adormi. Citeam undeva că orgoliul este una dintre manifestările fricii. Frica de a nu fi cel mai bun. Preocupați de a dovedi (nouă și celor din jur) importanța pe care o avem, oare nu s-ar putea întâmpla să nu băgăm în seama valoarea celorlalți? Eu zic că da. Și aș adăuga că autosuficiența nu poate fi decât un punct slab.

Încrederea? Discutabil. Mă număr printre cei mulți care cred că relațiile normale între oameni trebuie să se bazeze pe bună-credință și sinceritate. Știu însă că nu toată lumea gândește așa. Crede și nu cerceta nu este o sintagmă bine de aplicat în orice împrejurare. Încrederea oarbă te poate lăsa descoperit atunci când te aștepți mai puțin.

Iubirea? Poate veți vrea să mă contraziceți. Îmi veți spune că este sentimentul cel mai nobil și mai frumos. Fără a vă contrazice (pentru că și eu cred că fără dragoste nu am fi nimic din ceea ce suntem) o să vă amintesc că în numele ei s-au pornit războaie, s-au comis crime și s-au făcut gesturi absurde. Uneori iubirea împinge la fanatism. Iar fanatismul este mai degrabă semn de slăbiciune, nu de putere.

Neputința de a spune NU? Aici știu foarte bine ce vorbesc. Este călcâiul lui Ahile cu care mă lupt. De cele mai multe ori mi se pare că aș fi lipsită de compasiune dacă refuz să ajut. Mă gândesc că aș provoca tristețe și stres și că cel care mă solicită o să aibă de suferit. Abia mai târziu constat că se întâmplă să preiau asupra mea toate lucrurile de care îl feresc pe el. Să poți întotdeauna nu este un semn de eficacitate. Uneori este o mare slăbiciune.

Lipsa simțului realității? Categoric DA. Când trăiești într-o lume plăsmuită de tine, dar mai ales când crezi că lumea întreagă este creată după chipul și asemănarea ta, instinctul de conservare va funcționa cu încetinitorul. Nu tot ce zboară se mănâncă. Partea cea mai rea este că s-ar putea să afli lucrul ăsta când vei constata că nu poți să digeri ceea ce ai înghițit deja.

Este posibil ca cei vulnerabili să-i îngenuncheze pe cei tari?

Așa cum micuțul David l-a învins pe Goliat, acest lucru mi se pare posibil și în viața de zi cu zi. Și nu o să mă refer la strategii. O să vă dau un exemplu simplu. Părinții care devin vulnerabili în fața copiilor lor (ființe care, ele, sunt prin definiție lipsite de apărare).

Nu am pretenția că am epuizat împrejurările care ne fac vulnerabili. Poate mai adăugați și voi câteva. Sau poate răspundeți și la alte întrebări pe care mi le-am pus eu astăzi. Încercați să vă ascundeți slăbiciunile? Ați simțit vreodată că cineva profită de ele pentru a fi în avantaj în fața voastră? Vulnerabilitatea este o stare care poate fi depășită?

Sursa foto.

E luni (încă) și nici iarba nu crește. Nu știu cum o fi la voi ziua asta, dar la mine categoric nu este ziua preferată din săptămână. Am de lucru și chef nu prea, iar inspirația este plecată și ea și nu știu pe ce coclauri umblă. Îmi propusesem o zi cu pauză de blog, dar cum m-am plimbat puțin pe la alții, mi s-a făcut chef de scris. Nu ca să urmez exemplul lor ci pentru că într-un loc s-a întâmplat să adaug unui comentariu  ”La urma urmelor, e şi mâine o zi”, celebra expresie din “Pe aripile vântului”. Așa am realizat că în viața de zi cu zi folosesc adeseori replici împrumutate care, într-un fel sau altul, au ajuns renumite. Că sunt din filme sau cărți, că sunt proverbe sau expresii preluate de te miri unde, asta nici nu contează. Le folosesc și inevitabil în mintea mea se naște o întrebare. De ce? O fi lipsă de originalitate sau dorința de a întări un punct de vedere care nu mi se pare suficient argumentat? Sau poate plăcerea de a scoate de la naftalină frânturi dintr-o “înțelepciune” care nu s-a pierdut, deși uneori contextul general în care a fost rostită l-am uitat? Chiar nu știu de ce mă trezesc adesea spunând “Ei bine, nimeni nu e perfect”  ca în “Unora le place jazz-ul ” sau “O cafeluță? O biscuite?” replică aparținând sigur lui Dem Rădulescu (fără să îmi mai amintesc și titlul filmului în care am auzit-o). Mă opresc aici, nu pentru că nu ar mai fi și multe altele pe care le spun ci pentru că vreau să vă întreb și pe voi dacă aveți obiceiul acesta. Folosiți în vorbirea curentă astfel de expresii care au ajuns, să zicem, memorabile?  V-ați întrebat vreodată de ce? Sintetizează ele un adevăr pe care noi nu am putea să îl spunem mai bine? Sau personajul care le-a rostit prima dată ne-a fost atât de drag încât cuvintele sale ni s-au întipărit în minte și cu primul prilej care ni se ivește le rostim inconștient?

Superlativul. Relativ? Am pus punct și semnul întrebării pentru că nu mă refer la acel grad de comparație pe care l-am învățat, cândva, la gramatică. Ideea este alta. Ieri, citind mulțimea de aprecieri care au venit în urma petrecerii mele aniversare (cum zice Dana), aprecieri pentru care încă o dată vă mulțumesc, mi-am luat un scurt răgaz pentru o temă de reflexie. Pe care astăzi vreau să o împart cu voi.

Cel mai, cea mai, minunat, fabulos, oribil, extraordinar, înfiorător, magnific. Folosim zilnic epitete. Comparăm, evaluăm, apreciem, ne poziționăm de o parte sau de alta a unei baricade. Ne place sau nu, lăudăm sau criticăm, respingem sau acceptăm. Oameni, lucruri, stări, sentimente, întâmplări. Uneori așezăm toate acestea sus, foarte sus, atât de sus cât putem noi vedea și atinge. Alteori, dimpotrivă, le coborâm până la nivelul celei mai de jos trepte pe care putem să ne-o imaginăm.  De cele mai multe ori folosind superlative. Se întâmplă însă, de multe ori, ca lucrurile să nu stea veșnic acolo unde le așezăm. Și să se miște, ca discul jocului acela numit Yo Yo.

Exemple aș putea să găsesc multe. Mai superficiale sau mai profunde. Ne place un serial până la dependență, dar la un moment dat renunțăm fără regrete la el, avem o mâncare despre care zicem că este printre cele preferate, până într-o zi când nu ni se mai pare la fel de apetisantă, ne uităm cu admirație la un om, dar vine o vreme când nu ni se mai pare că este chiar atât de grozav. Nu este o regulă. Însă se întâmplă. Și sunt convină că, dacă vă gândiți un pic, puteți adăuga și voi exemple.

Și-atunci mă (și vă) întreb. Cum se petrece această schimbare? Ne plictisim, descoperim amănunte pe care nu le cunoșteam, schimbăm perspectiva? De gustibus non est disputandum. Dar, oare gusturile nu se educă (sau se diluează, uneori, în mediul înconjurător)? Dorim să experimentăm lucruri noi, evoluăm, involuăm, ne maturizăm sau suntem sufocați de conjunctură?

Dacă este să răspund eu prima la aceste întrebări, voi recunoaște că am experimentat multe astfel, să le spunem, schimbări de dispoziție. Unele lucruri au ajuns să mă plictisească, de unele m-am săturat, au fost oameni care m-au dezamăgit pe parcurs. Am avut, în egală măsură, explicații obiective, dar și subiective pentru felul de a vedea lucrurile altfel decât la momentul inițial. Iar schimbările s-au întâmplat în ambele sensuri (unele lucruri au pierdut din strălucire, altele au crescut în ochii mei).

Vouă vi s-a întâmplat să obțineți, pe măsura trecerii timpului, un alt rezultat (decât primul “calculat”) la evaluările voatre? Putem numi asta lipsă de consecvență (și să o trecem la capitolul “după cum bate vântul”) sau în anumite împrejurări este un lucru firesc? Este folositor sau dăunător?

Later edit. Pentru a evita orice posibilă neînțelegere (datorată modului confuz în care mă exprim uneori) precizez că întrebările mele se referă la lucrurile care se petrec în viața noastră în fiecare zi. Nu neapărat în lumea virtuală. 

Sursă foto.

Știți vorba aia cu muntele și Mahomed? Dacă nu, o să v-o reamintesc eu. “Dacă nu vine Mahomed la munte, se duce muntele la Mahomed”.  Oarecum așa mi s-a întâmplat și mie. Am sărit peste recomandările de vineri, dar o zi mai târziu s-a întâmplat ca un articol să-mi răsară în fața ochilor și să rămână, oarecum agățat, în mintea mea. Un articol către care gândul mi-a zburat de multe ori și pe care vreau să îl împart cu voi.
Dă-ți întâlnire cu o fată care citește. Am găsit acest îndemn pe blogul lui Robert, blog pe care îl urmăresc de ceva vreme. Tăcută. Pentru că scrisul lui este genul acela de lectură care îți taie respirația și care te lasă fără cuvinte.

Ce comentariu să mai adaugi când un om spune: “…dacă vrei să cucerești lumea, și să atingi chiar și lumea din spatele lumii, ori să simți cum e să fi în vârful Everestului lângă cea mai frumoasă femeie din lume, atunci dă-ți întâlnire cu o fată care citește. Te va iubi cum nici măcar în cărți nu s-au iubit doi oameni. Dă-ți întâlnire cu o fată care citește.” ?

Vă invit să citiți, direct la sursă, întreg articolul. Și dacă se va întâmpla să vă mai rămână toate cuvintele acasă și să vă întoarceți din nou aici, o să vă rog să faceți o mică incursiune printre amintirile voastre, mai noi sau mai vechi. Vă mai amintiți primele întâlniri cu un băiat sau o fată? Retorică întrebare, așa ceva nu se uită. Ce v-a determinat să ieșiți la o primă întâlnire cu o persoană? Și care au fost lucrurile care au cântărit cel mai mult și au făcut să existe și o a doua?

Astăzi ar fi trebuit să recomand articole. Nu că ar fi musai să fac acest lucru în fiecare vineri, dar așa mi-am promis. Tot astăzi, lumea se pregătește de tot felul de “acțiuni” care se întâmplă prin blofosferă în weekend. Eu nu. Pentru că nu sunt în stare. Pentru că această săptămâna parcă m-a secătuit de toate resursele și mi-a omorât orice urmă de inspirație. Și pentru că simt, că orice aș spune, ar fi doar cuvinte scrise din obligație, pentru o temă de casă, fără să fie parte din mine.

Și totuși scrii… îmi veți spune. Așa este. S-a întâmplat să-mi propun ca, începând de astăzi, blogul meu să își ia pauză patru zile, dar în autobuzul care mă aducea acasă, subiectul să vină la mine, să mă tragă de mânecă și apoi să nu-mi mai dea pace.

Autobuzul… rareori mai apelez la el, dar vinerea după masă întotdeauna. De obicei este ok. Nu și astăzi. Mizerabil și 42 de grade afișate de un termometru amplasat în zona șoferului. Poate că nu funcționa corect, n-aș băga mâna în foc pentru corectitudinea cifrelor, garantez însă că atmosfera din el era de cuptor. Iar eu alergasem ca să îl prind. Măcar nu a fost aglomerat. În fața mea, doi puști frumușei foc, discutau despre examene și ceva meditații de la care veneau. Am ciulit urechile când am auzit cuvântul “facultate”, curioasă (că așa sunt eu) să aud ce visuri mai au copiii din ziua de astăzi. Inginerie în limbi străine. Am crezut că nu aud bine. Cum adică să fii inginer în limbi străine? M-am lămurit acasă (căutând pe Google). Nu era vorba de vreo inginerie nou inventată, ci despre cea clasică, dar care se studiază în trei limbi străine. Am închis paranteza. Pentru că partea interesantă abia acum urmează. Copiii au început să-și spună bancuri cu ingineri. Știți voi, genul acela în care inginerul se întreabă de ce o cărămidă paralelipipedică pe care o arunci în apă, face cercuri… rotunde. Am zâmbit și mi-am adus aminte că și eu… sunt ingineră.

Am recunoscut întotdeauna că nu am fost făcută pentru această facultate și pentru această meserie. Dar și că, dacă s-a întâmplat ca la un moment dat să schimb macazul și să o iau într-o altă direcție, tot din anii aceștia de școală mi-a venit sprijinul. Am învățat să învăț, să am logică, să evaluez corect lucrurile, să respect termenele și să nu mă dau bătută la primul hop mai greu de trecut. Altfel, un singur lucru mă mai leagă, oarecum, de profesia mea de bază. Uneori, la actualul loc de muncă, se întâmplă să am de proiectat câte o ștanță.

Dacă mă întorc și mai mult în timp, ajung la perioada liceului. Și la diploma de bacalaureat pe care am înscrisă, și acolo, o meserie. Operator în tehnici și tehnologii nucleare. Cum vă sună? Spectaculos poate. În realitate nu au fost chiar foarte multe lucruri care să merite epitetul acesta. Poate doar faptul că orgoliul adolescentin era hrănit din plin de titulatura pompoasă a școlii (căci trebuie să fiți de acord că sună mult mai bine nuclear decât construcții civile). Poate oportunitatea de a vedea pe viu, chiar și numai o dată, un reactor nuclear. Și de ce nu, cunoștințele de limba rusă ale unui profesor de specialitate (care făcuse facultatea la Moscova) și care mă ajuta de fiecare dată să îmi scriu compunerile la Limba Rusă. Meseria pentru care v-am spus că am o diplomă a rămas doar acolo, pe hârtie. Trebuie să recunosc însă că, școala care se presupune că m-a învățat-o, a fost temelia mea în viață.

Nu v-am povestit toate aceste lucruri pentru că m-au năpădit amintirile. Am aruncat o privire prin viețile cunoscuților mei și am constat că doar puțini sunt cei care practică meseria înscrisă pe actul de studii. Marea majoritate s-au reprofilat. Unii de voie, alții de nevoie.

Voi cum stați la capitol ăsta? Profesați meseriile pentru care v-ați pregătit? Ați schimbat vreodată, drastic, domeniul de activitate? Vă place job-ul pe care îl aveți? Sau altul a fost cel al visurilor voastre?

Astăzi, la birou, un client m-a întrebat dacă aș putea să lucrez (și) sâmbătă dimineață, câteva ore, pentru el. În mod normal răspunsul ar fi fost DA. Câteva ore sâmbătă dimineața ar fi însemnat să lucrez în liniște (fără să sune telefonul de o sută de ori), probabil mai mult decât în 8 ore altădată și, în plus, o zi (întreagă) liberă în timpul săptămânii, departe de agitație. De data asta am spus NU și, am adăugat (deși nu trebuia să mă justific în niciun fel), că nu o să fiu în localitate. Pentru că o să plec… acasă.

Ceva mai târziu, la sfârșitul programului de lucru, printre gânduri care se scurgeau greu (din cauza oboselii și a căldurii înnebunitoare de afară), unul singur a devenit fluid și a pornit mașinăria care brodează (uneori din nimic) întrebări. De ce am spus că plec acasă?

Să nu vă imaginați că am mințit. Chiar plec un pic din localitate. Mă duc în orașul în care am trăit 12 ani (exact aceia în care am făcut școala generală și liceul). Mă duc să îmi văd mama și sora. Și să aprind o lumânare la mormântul tatălui meu. Anii petrecuți acolo nu sunt mulți, iar casa care mă va primi nu este cea în care am copilărit. De fapt… nimic nu mai este la fel. Poate doar niște cărți în bibliotecă, poate același miros de cafea pe care îl simt de fiecare dată când intru în casă și, cu siguranță, aceeași mâncare care mă așteaptă pe masă. Mămăligă și sarmale. Pentru că întotdeauna eu cer asta (ale mele nu au acel gust niciodată).

Nici mama mea și nici sora mea nu mai sunt la fel. Anii au trecut și peste ele, timpul a brăzdat riduri și a adăugat fire albe, dragul cu care mă primesc acum este altul. Mai mare de fiecare dată.

Și totuși… mă duc acasă… Ce înseamnă, acasă?

Este doar o construcție familiară care mă apără de ploaie și de frig și unde îmi țin “averea” (haine, cărți, lucruri mai mari sau mai mici, cu mai multă sau mai puțină importanță)? Este locul unde mă întorc de la serviciu sau din vacanță? Acasă este perna pe care îmi pun capul în fiecare seară sau sufrageria în care îmi primesc prietenii? Sau este mai mult decât atât?

Acasă este o stare de spirit.

Acasă are legătură cu oamenii. Este starea pe care o am când în preajma mea sunt persoane care îmi sunt dragi. Este sentimentul de siguranță și de libertate. Este forfota oaspeților și clipele de singurătate când îmi macin gândurile. Acasă are mirosul dulce al sărbătorilor și gustul sărat al lacrimilor când dau de greu. Acasă este… acasă.

M-am întrebat, uneori, ce simt cei care trăiesc nestatornic, hoinari prin lume și prin viață. Care, din plăcere sau de nevoie, se mută de colo-colo, fără să prindă rădăcini vreodată. Nu am găsit un răspuns. Nu-mi pot imagina asta.

Acasă poate să însemne un continent, o țară sau un oraș. Am trăit sentimentul acesta, de casă uriașă căreia îi aparțin, atunci când avionul în care m-am aflat, după un nu prea lung timp petrecut departe de țară, s-a pregătit de aterizare. Când dealurile înverzite ale Clujului mi s-au părut casa mea și aș fi vrut să le cuprind în cea mai largă îmbrățișare. Sau când, acum foarte mulți ani, trecând podul de la intrarea în orașul meu, Anca mi-a spus fericită “miroase a Hunedoara”. Și am sentimentul acesta când ajung la Bascov și urmează să intru în Pitești.

Pentru tine ce înseamnă acasă? Există mai mulți de “acasă” în viața ta?

Te-ai întrebat vreodată de ce te citesc? Și de ce, de fiecare dată când feedly (mai nou) mă anunță că ai postat ceva, aterizez și eu pe blogul tău? Mai devreme sau mai târziu, depinde cât de generos este cu mine timpul. Uneori zăbovind îndelung, alteori (din același motiv de mai înainte) doar un grăbit trecător. Câteodată tăcută, altădată cu chef de vorbă în vârful degetelor și în taste. Niciodată indiferentă.

Te-ai întrebat vreodată de ce te citesc? Oricare ar fi răspunsul tău la întrebare, pe cel corect îl știu numai eu.

Te citesc pentru că…

… îmi place cum scrii. Are scrisul tău un ceva care nu mă poate ține departe de el.  Se cheamă nerv, sensibilitate, profunzime sau umor.

… îmi descrețești fruntea sau mă faci să mă gândesc la lucruri serioase. Îmi oferi cu generozitate idei. De cărți, de filme, chiar și de articole pentru propriul meu blog.

… îmi place comunitatea care s-a format în jurul tău. Descopăr oameni noi și urmăresc discuții interesante. Comentatorii tăi dau greutate lucrurilor pe care le-ai scris, aduc perspective noi, îmbogățesc povestea ta cu gândurile lor.

… mă porți uneori prin locuri neștiute de mine. Mă faci să le admir și să îmi doresc să le văd. Îmi spui povestea lor, iar eu încep să visez. Iar visele se pot îndeplini uneori.

… îmi oferi crâmpeie din viața ta. Tristeți sau bucurii, lucruri simple sau pline de miez. Iar eu încerc să trag învățături din experiența ta. Întotdeauna am crezut că, de la fiecare om, avem de învățat ceva.

… deși nu te cunosc în viața de dincolo de monitoare, am senzația că te știu de o grămadă de vreme. Vreau să mă asigur că ești bine, să mă bucur alături de tine pentru întâmplările tale fericite sau să găsești în mine un punct de sprijin (chiar și numai virtual) atunci când se abat nori de furtună.

… pentru că ești prietenul care mă primește în vizită la orice oră din zi sau din noapte, fără să se simtă câtuși de puțin deranjat. Pentru că nu te superi dacă vorbesc prea mult sau dacă tac. Pentru că ușa casei tale îmi este mereu deschisă. Pentru că îmi face plăcere să îți fiu musafir. Și pentru că, uneori, chiar simt miros de cafea.

… pentru că, deși ne desparte o lume, ești o parte importantă din lumea mea.

Nu o să te întreb de ce poposești tu pe blogul meu. Ar face să mă simt stânjenită orice apreciere a ta (mai mult sau mai puțin meritată). O să te întreb ceva cu mult mai important (și din care fiecare am putea învăța câte ceva). Ți s-a întâmplat să renunți la cititul unor bloguri care nu lipseau din lista ta de lecturi virtuale? Ce îi determină pe oameni să renunțe să ne mai calce pragul? Știu, de gustibus non est disputandum… dar uneori este mai mult decât o simplă problemă de gust.

Când Anca se întreba “Şi totuşi, eu unde plec în vacanţă?!”, am zâmbit. E adevărat că nu cu cel mai larg zâmbet de care sunt în stare, căci mi-am amintit că nici eu nu mi-am făcut încă plauri. Până la urmă, cât poate să fie de greu să te hotărăști (când este vorba despre un lucru plăcut pe care îl aștepți de mult)? Zâmbetul mi-a dispărut de tot zilele trecute. Chinezu lansa provocare. Și m-am hărnicit să încerc și eu să răspund. Încercare care m-a adus cu picioarele pe pământ. Ce vacanță cu 800 de euro, cu avionul și pentru două persoane? M-am lăsat păgubașă și nu am adăugat niciun comentariu. Cerința era utopică. Dacă îți cumperi acum bilet de avion, mai mult de jumătate din sumă se duce pentru acoperirea costurilor lui.

Și uite așa, am cam intrat în panică. Entuziasmul dintr-un articol mai vechi, acela în care îmi propuneam pentru anul acesta o vacanță last minute, s-a năruit ca prin farmec, iar eu am început să caut soluții. Mai ales că sunt restricționată (foarte tare) și de perioadele în care aș putea pleca, doar două și nici una mai lungă de 10 zile.

De idei nu duc lipsă, mai ales că astăzi m-am înarmat și cu un catalog de la o agenție de turism. Dar… există o grămadă de dar-uri.

Nu vreau Grecia sau Bulgaria sau orice alt fel de litoral. Nu pot să stau la soare, dar mai ales nu pot să stau într-un loc. Eu am nevoie de acțiune în vacanță. Să umblu, să văd, să vizitez, să merg pe jos mai mult decât în întregul an. Visez la niște locuri care pentru mine ar însemna vacanța de vis, dar pe acelea nu mi le permit. Rusia și China ar fi doar două dintre ele. Poate cândva, cine știe, va fi să fie să îmi port pașii pe acolo. Deocamdată… doar vis.

Avionul (din considerentele de preț pe care le-am pomenit mai sus) iese din cărți (învățătură de minte pentru la anul și rezervare din timp). Îmi rămâne deci mașina. Și cum nu îmi place să călătoresc noaptea, ar trebui să aleg o destinație la cel mult 1.200 – 1.300 de kilometri. Drum pe care l-am făcut și altădată într-o singură zi. Ar mai fi circuitele printr-o agenție de turism. Chiar am găsit câteva care îmi sună interesat și au un preț rezonabil. M-au cam descurajat însă câteva aprecieri venite de la alte persoane (nu neapărat din experiența lor). Și am început să mă gândesc că poate nu ar fi o idee chiar bună. Poți nimeri într-un grup aiurea, iar programul poate fi prea strâns (și în realitate să nu ai timp să te bucuri de toate lucrurile care ți se promit).

Așa că… vă întreb pe voi. Ați fost vreodată într-un circuit oferit de o agenție? Merită? Sau dacă nu, din experiența voastră, îmi puteți recomanda o destinație care să fie interesantă? Condițiile mele cred că le-ați înțeles. Să nu fie cu plajă și soare, să nu fie exagerat de departe, iar prețul să nu mă oblige să îmi fac credit la bancă. Nu sunt fițoasă, nu vreau hotel de 5 stele, vreau doar să văd lucruri care merită. În țară sau în afara ei.

Și dacă se va întâmpla ca vreo ideea de-a voastră să mă ajute, ofer recompensă. Un magnet de frigider.

V-ați simțit vreodată ca un elefant într-un magazin de porțelanuri? Eu da, ultima dată aseară. Am tot amânat să mă joc cu cele 12 cuvinte ale Danei și într-un final am renunțat de tot. Cât poate fi de greu să începi să scrii despre ceva pe care îl aveai deja conturat în mintea ta? S-a dovedit că este foarte greu. Pachidermul din mine a realizat brusc lipsa lui de grație și a  refuzat să mai facă vreun pas printre ceșcuțe și farfurii fine. Iar eu am realizat că m-aș fi mișcat greoi prin tema, de altfel generoasă, despre care vroiam să vă scriu. Poate pentru că m-am uitat prea mult peste scrierile de pe alte bloguri. Ce iubesc? –  căci ăsta era subiectul pe care vroiam să-l abordez și eu, a început deja să se propage cu viteză prin blogosferă. Mi-ar plăcea să cred că Eugen a dat tonul și că ceea ce a scris el provoacă acest val de iubire, pentru că acest copil (a cărui vârstă nu am bănuit-o nicio clipă doar citindu-l) mi-a confirmat că viitorul nu ne este atât de negru. Asta a fost doar o paranteză. Revenind la incapacitatea mea de a scrie, să nu vă imaginați că nu am făcut-o pentru că doresc să abordez mereu subiecte originale. Ar fi și imposibil, probabil că s-a scris despre toate lucrurile despre care ar putea să scrie un om. Mi s-a părut doar că (deși lucrurile pe care le iubesc eu ar putea fi și altele) cei care au scris înaintea mea au așezat cuvintele atât de bine că orice încercare a mea ar fi palidă. În plus, a mai existat și o altă limită pe care am atins-o. Îmi propusesem o abordare mai… poetică. Și s-a răzvrătit elefantul din mine, din nou, și a refuzat să mai facă și un singur pas pe această cale. Se pare că viața m-a îndemnat să citesc versuri, dar nu să le și scriu. Mi-am pierdut acestă obișnuință, cândva, în vremurile cu olimpiade la română. Sau poate că atunci când, tot de foarte mult timp, iubirile mele adolescentine au evoluat spre o altă zonă.

Senzația de elefant într-un magazin de porțelanuri nu a fost una nouă. Dacă privesc cu atenție drumul meu prin acestă lume, constat că am mai experimentat-o și cu alte prilejuri. Și cum îmi lipsește un subiect pentru articolul de astăzi… o declar temă de dezbatere pentru această sâmbătă.

Despre nașterea acestui blog am povestit de mai multe ori. Probabil că știți deja cum a apărut. Nu am povestit însă niciodată până acum cu câtă grijă alegeam cuvintele primelor mele articole. Și cât de lipsită de grație mă simțeam încercând să nu mă adresez direct cititorilor. Pentru că îi știam puțini (mai toți ajunși la mine doar pentru că eram mama lui Bloodie) și pentru că mi-era teamă că îi inoportunez cu întrebările mele. Și pentru că o întrebare presupune că aștepți un răspuns, iar eu mă gândeam că nimeni nu va adăuga vreun comentariu și că mă voi trezi vorbind singură, lucru care m-ar fi demoralizat. Îmi clădisem un magazin de porțelanuri în care tocmai eu mă simțeam ca un elefant. Că lucrurile s-au schimbat, vedeți prea bine. Întrebările curg și elefantul s-a acomodat cu spațiul pe care singur și l-a creat. Poate pentru că uneori grația se învață (sau ți-o poți reaminti). Sau o fi pentru că magazinul nu este chiar de porlțelanuri și nimic de pe rafturile lui nu este atât de scump încât să nu poată fi înlocuit?

Tot pe aici am scris că sunt o persoană căreia nu îi lipsește empatia. Că nu tratez cu nepăsare bucuriile sau necazurile celor din jurul meu și că uneori le simt ca și cum ar fi ale mele. Cu toate acestea când vine vorba să exprim în cuvinte ceea ce simt pachidermul din mine dă semne că nu vrea să se pună în mișcare. Urările mi se par toate la fel și mi-este teamă că nu voi face decât să repet lucruri care sunt goale de conținut și că cel din fața mea nu va primi decât o lozincă asemenea sutelor care ne-au invadat viața de când cu internetul și rețelele de socializare. Sau am senzația că exprimându-mi admirația pentru cineva aș putea, pentru că nu știu care sunt cele mai potrivite vorbe, să par falsă sau, și mai rău, oportunistă. Cel mai greu îmi este când cel din fața mea trece printr-un necaz. Am senzația că nimic nu poate ajuta, că vorbele sunt puține și seci, că nu o să ajung niciodată să spun ceva care să conteze cu adevărat. Cu toate astea sunt conștientă că omenii au nevoie de cuvinte și că nu este suficient doar să știe că le suntem aproape. Și mă întreb de ce este atât de greu câteodată. Cheltuim vorbe de toate felurile în tot felul de împrejurări, nu ar trebui să avem nicio dificultate cu cele din momente dificile și totuși eu am…

Ca să închei într-o notă puțim mai relaxată o să vă spun că sunt și lucruri banale care mă fac să mă simt ca un elefant într-un magazin de porțelanuri. De exemplu o tastatură nouă sau străină mie sau… un laptop. Am devenit dependentă de tastatura de acasă și de cea de la birou. Deși sunt diferite, degetele mele știu singure calea spre combinațiile de taste și se poziționează cu ușurință acolo unde trebuie. Poate o să pară ciudat, dar pentru mine un computer nou nu înseamnă și o tastatură nouă. Trag de cea veche până își dă obștescul sfârșit pe cale naturală.

Voi v-ați simțit vreodată ca un elefant într-un magazin de porțelanuri?

Articolul răspunde provocării de a folosi o duzină de cuvinte date într-o poveste.  Gazda jocului este psi. La ea veți găsi și alte articole cu cele 12 cuvinte.

Sursa foto.