Archive for Întrebări

20 Mai 2013

Decalog

38 Comments Aberații, Blogging, Întrebări
10587_485069871530479_1526959661_nIeri, un cititor a comentat la un articol mai vechi atrăgându-mi atenția că Tot comentati pe aici despre fericire… voi fetele si femeile… cand de fapt 99 % dintre voi sunt responsabile pentru stresul si nefericirea barbatilor…  (am citat).
Aș fi dat uitării acest episod (mai ales că omul comentează pe multe bloguri din poziția lui Gică Contra), dar ceva mai târziu unul dintre prietenii virtuali de pe Facebook recomanda un articol al cărui titlu m-a îndemnat să-l citesc.  Aparent nu au legătură cele două, dar cum eu sunt adesea maestră la făcut legături ciudate, imediat am găsit una.
Deocamdată vă invit să citiți si voi:
10 sfaturi pentru femeile singure (dar care evident vor să își găsească o jumătate, publicate în 1938 în revista americană Photo Parade Magazine)
1. Pentru a-ți aranja ținuta folosește budoarul. Fii gata de plecare atunci când partenerul tău sosește. Nu-l face să aștepte și întâmpină-l cu un zâmbet!
2. Nu sta în poziții nepotrivite și, în niciun chip, nu te arăta plictisită, chiar dacă ești. Încearcă să pari atentă și dacă trebuie să mesteci gumă de mestecat (ceea ce nu este recomandabil), ai grijă să o faci silențios, cu gura închisă.
3. Nu folosi oglinda autoturismului pentru a-ți reîmprospăta machiajul. Bărbații au nevoie de ea atunci când conduc și îi deranjează foarte tare să tot trebuiască să-i aranjeze poziția pentru a vedea ce este spatele mașinii.
4. Femeile neatente nu sunt niciodată atractive pentru un domn. Nu vorbi în timp ce dansezi. Când un bărbat dansează, chiar vrea să danseze.
5. Nu te comporta prea familiar cu bărbatul care te însoțește, mângâindu-l în public. Orice dovadă de afecțiune într-un spațiu public este de prost gust și de obicei îl jenează sau îl umileşte.
6. Nu fi prea sentimentală și nu încerca să-l determini să spună ceva ce nu vrea să spună apelând la emoţiile lui. Bărbaților nu le plac lacrimile, în special în locuri publice.
7. Nu fi prea familiară cu șeful de sală discutând despre cât de mult te-ai distrat în restaurantul lui cu altă ocazie, când erai cu altcineva. Bărbații merită și doresc întreaga ta atenție.
8. Nu vorbi despre haine și nu încerca să descrii noua ta rochie unui bărbat. Fă pe plac însoțitorului tău și flatează-l discutând lucruri despre care el vrea să vorbească.
9. Nu bea prea mult de vreme ce un bărbat se așteaptă să îți menții demnitatea întreaga seară. Băutura poate să facă unele fete să pară mai inteligente, dar majoritatea lor par mai prostuțe.
10. Nu te remarcă prin discuțiile cu alți bărbați. Iar ultima picătură este aceea de a-ți pierde cunoștința de la prea multă băutură. Dacă se întâmplă așa, sunt șanse mari să nu te mai sune a doua oară.
 
Curiozitatea m-a făcut să cercetez mai amănunțit sursa acestui articol. Și uite ce am mai găsit:
10 reguli pentru neveste (publicate de Societatea de asistenţă juridică din New York în 1923)
1. Nu fiți risipitoare. Nimic nu atrage cu mai multă tărie un bărbat decât perspectiva independenţei economice.
2. Păstraţi casa curată. Nimic nu este mai reconfortant pentru ochii lui obosiți de muncă decât vederea unei case frumos aranjate.
3. Nu permiteți să deveniți neatractivă: o soţie șleampătă face soţul nepăsător.
4. Nu primiţi atenţii de la alţi bărbaţi. Adesea soţii sunt geloși, iar unii sunt suspicioși fără motiv. Nu alimentați situația. Atenţiile amicale din partea altora pot fi primite într-un spirit de nevinovăţie perfectă. Dar când vin din partea unei persoane care se amestecă în viețile altora, ele se denaturează și adesea devin un delict.
5. Nu respinge disciplina rezonabilă aplicată de către tată copiilor. Mamele nu ar trebui să presupună că toate pedeapsele pe care un tată le aplică unui copil sunt severe şi nejustificate.
6. Nu petreceți prea mult timp cu mama dumneavoastră. Dacă veți proceda așa, veți putea încet, încet, să petreceți prea puţin timp acasă.
7. Nu acceptați sfaturi de la vecini și nu vă stresați prea mult familia. Gândiți singură. Faceți un plan pentru rezolvarea problemelor casei. Și în toate problemele cereți părerea soţului.
8. Nu vă discreditați soţul.
9. Zâmbiți. Fiți atentă la detalii. Deseori, o soţie indiferentă este înlocuită de o amantă fierbinte.
10. Fiți plină de tact. Fiți feminină. Bărbaţii, în ultimă instanță, sunt doar copii mari. Nu îi deranjează să îi lingușiți, dar nu suportă constrângerea. Feminitatea îi atrage şi îi captivează. Masculinitatea unei femei le repugnă.

 
Care va să zică încă din cele mai vechi timpuri a existat preocupare pentru fericirea domnilor. Cât de actuale mai sunt “decalogurile” mai sus dezvăluite, vă las pe voi să judecați. La fel cum vă invit să vă dați cu părerea despre care ar fi “regulile” actuale pe care, cu bună știință sau inconștient, le încălcăm provocând suferințe persoanelor de sex opus din viața noastă. Pentru că lucrul acesta cu siguranță se întâmplă (bineînțeles nu în proporția indicată de “extremistul” meu cititor). Încercăm să creionăm un “decalog” al zilelor noastre?
Și pentru că se tot vorbește despre egalitatea dintre bărbați și femei, dar și pentru că mi-ar plăcea ca puținii domni care îmi calcă pragul să nu se simtă excluși, vă propun să punem bazele unuia “unisex” (adică valabil pentru ambele sexe deopotrivă).
În calitate de gazdă o să încep eu.
- Fii tu însuți. E obositor și la un moment dat va deveni plictisitor să încerci să pari altfel decât ești și s-ar putea ca toată strădania și energia consumată să fie pentru… nimic.
Adăugați și voi alte “reguli”?
Sursa foto.
 
19 Mai 2013

Revolta

7 Comments Întrebări, Lectură

jocurile-foamei-revolta

“Mă numesc Katniss Everdeen. Am șaptesprezece ani. Casa mea e în Districtul 12. Am luat parte la Jocurile Foamei. Am evadat. Capitoliul mă urăște. Peeta a căzut prizonier. Se presupune că e mort. Cel mai probabil mort. Probabil e mai bine să fie mort…”

Așa începe cel de-al treilea volum al trilogiei Jocurile Foamei. Katniss a supraviețuit Jubileului  Pacificării, de data acesta datorită planului pus la cale de conducerea Districtului 13 (care, deși se spune că a fost distrus, s-a reorganizat și își trăiește viața în subteran), Peeta a căzut prizonier, Districtul 12 a fost ras de pe fața pământului.
“Revolta” are ca subiect lupta împotriva dominației și ororilor Capitoliului. Ostilitățile împotriva regimului totalitar sunt coordonate din Distrctul 13 unde (de data aceasta având ca scuză condițiile speciale în care se desfășoară viața și nevoia de organizare fără cusur) dictatura se află la ea acasă, ba mai mult, în numele redobândirii libertății, sunt folosite aceleași arme pe care le folosesc și asupritorii.
Una dintre aceste arme, considerată indispensabilă reușitei, este propaganda. Iar cheia videoclipurilor (prop-uri, cum se numesc în carte) care să îndemne la nesupunere și revoltă este  Katniss, pe care rebelii o vor ca întruchipare a Gaiței Zeflemitoare, dând viață unei imagini (nu neapărat reală) care să aibă darul să îi motiveze pe cei care nu au curajul sau voința de a se răscula.
Katniss, epuizată psihic de aventurile trăite în două rânduri în arenă, apăsată de vina distrugerii Districtului 12, prinsă în mijlocul jocului pentru putere (care îi are ca protagoniști pe președintele Snow și pe Coin, lidera rebelilor), lipsită de echilibrul pe care îl aducea cu el  Peeta (salvat în cele din urmă, dar transformat de tratamentele primite într-un adversar care o urăște de moarte), mi s-a părut cel mai bine creionată în acest ultim volum. Îi urmărim mai întâi nehotărârea (pentru că nu acceptă din prima clipă statutul de simbol al rebelilor), apoi procesul de transformare într-o Gaiță Zeflemitoare care să-și atingă scopul pentru care a fost creată, pentru ca în cele din urmă să o vedem participând la lupta (care se dorește finală și victorioasă) care la început îi fusese refuzată.
Deși în prim planul acestui volum stau cele două tabere mari (Capitoliul și rebelii), ceea ce dă forță poveștii este lupta subtilă, uneori doar sugerată, dintre  președintele Snow și Katniss, luptă care se va încheia doar când unul dintre cei doi îl va ucide pe celălalt. Ce va face eroina când în sfârșit va avea prilejul să își împlinească visul de a-l distruge pe cel pe care îl consideră sursa tuturor necazurilor ei, nu o să vă spun. Așa cum, pentru a nu vă strica plăcerea lecturii, nu o să pomenesc nici despre cum va rezolva Suzanne Collins triunghiul amoros prezent pe tot parcursul trilogiei.  Pe cine va alege Katniss? Pe Gale cu focul lui, învăpăiat uneori de furie și ură sau pe Peeta, care încet-încet își revine din coșmar, deși amintirile inoculate de Capitoliu îi mai provoacă încă îngrozitoare coșmaruri?
Ca o concluzie o să vă spun că mi-a plăcut foarte mult și această ultimă parte Jocurilor Foamei și că am găsit la fel de captivantă și plină de neprevăzut și lecturarea ei. Iar dacă ar fi să aleg dintre cele trei volume unul pe care să îl declar preferat, l-aș alege, fără să stau prea mult pe gânduri, pe primul.
Pentru că ceea ce ați citit mai sus nu este o recenzie ca la carte, o să îmi permit să mai adaug câteva gânduri.
Vârsta personajelor din trilogie m-a făcut să mă gândesc în ce măsură eu, aflată la vârsta eroilor din carte, aș fi fost în stare să fac față unor situații complicate. Și în ce măsură adolescenții din ziua de astăzi ar putea să își asume hotărâri de care să depindă nu doar viața proprie, ci și a celor din jurul lor. Nu am un răspuns la întrebările acestea. Dar cum în literatură eroii copii sau adolescenți nu lipsesc (Dick Sand din Căpitan la 15 ani, Gavroche din Mizerabilii sau Remi din Singur pe lume, sunt doar câțiva pe care mi-i amintesc în clipa asta) mă întreb și vă întreb dacă în viața reală ar putea fi la fel ca în filme și cărți. Și dacă vă mai amintiți și alte cărți în care copiii au fost eroii unor fapte pe care nu mă sfiesc să le numesc eroice.
Despre celelalte două volume am scris aici și aici, iar pe blogul Roxanei, la final de iunie, la clubul de lectură “Să povestim despre-o carte”, subiectul va fi trilogia Suzannei Collins.
16 Mai 2013

Fericirea este o eroare?

36 Comments Întrebări

376865_418343901598326_1003890740_n

Fericirea este o eroare… sau cel puțin așa zice Proust, iar eu nu am de gând să îl contrazic, pentru că nu știu în ce împrejurare a făcut afirmația acesta, dar mai ales pentru că scriu la o oră destul de târzie și nu sunt foarte sigură de acuratețea cu care îmi funcționează sinapsele. De ce scriu totuși? Pentru că zicerea mai sus enunțată  mi s-a părut interesantă și pentru că am asociat-o cu o poză. Cea pe care deja o vedeți. Știu, iar conexiuni ciudate pe care le face mintea mea.
În ultima vreme, am tot citit pe bloguri despre lucrurile mici care ar sta la baza fericirii (teorie cu care sunt și eu de acord), dar nu aș vrea să reiau subiectul deja îndeajuns dezbătut. Aș îndrăzni însă să lansez o altă temă de dezbatere. Oare cât de mult contează (în evaluarea propriei stări de fericire sau de nefericire) sistemul de referință în care ne poziționăm?
Revenind la imaginea pe care am atașat-o, o să vă spun că ea a generat comentarii de tot felul. Mie mi-a atras atenția cel care spune: “Nu bag mâna în foc că puștoaica din casă e mai fericită…”.  Poate pentru că mi s-a părut că se leagă cumva de sistemele de referință despre care am scris mai înainte.
Oare fericirea nu înseamnă altceva pentru fiecare om? Este nevoie să căutăm tot timpul un motiv pentru care să fim fericiți sau ar fi mai bine să învățăm să ne bucurăm de fiecare lucru care ne aduce un zâmbet pe buze? Fericirea este o eroare cum zice Proust sau mai degrabă gaura cheii prin care tragi cu ochiul la ceea ce numai visul poate atinge (cum spune Ionuț Caragea)? Voi ce credeți?

Sursa foto.

14 Mai 2013

Simboluri și convenții

37 Comments Aberații, Întrebări
945750_523728557664610_445060476_nUltima zi de muncă de săptămâna trecută. O zi de vineri ca oricare alta, cu program scurt, cu timp care parcă se târăște, cu telefoane care anunță lucruri urgente când mai este doar o oră până să pleci acasă, cu oboseală care doar acum începe să se facă simțită. Mă sună un client și mă întreabă dacă pot să îl primesc. Evident că pot. Nu este unul dintre clienții pe care îi văd foarte des, relația strict profesională a evoluat spre o prietenie frumoasă, iar dacă dorește să mă vadă înseamnă că a mai terminat de scris o carte.  Întâlnirea îmi confirmă că am dreptate, iar ideea discuției este că îmi va trimite cartea pe e-mail, ca să o citesc și ca să îmi fac o idee despre cum ar trebui să “desenez” coperta. E măgulitor să fii printre primii cititori ai unui volum care, doar peste ceva vreme, va vedea lumina tiparului. Nu sunt la prima experiență de acest fel, dar de fiecare dată am prețuit, ca pe un lucru rar, încrederea care mi-a fost acordată.
Mai târziu, aveam să fac o legătură puțin ciudată între discuția despre o copertă cât mai sugestivă, despre care tocmai v-am povestit și un dialog la care asistasem cu vreo câteva ore în urmă.  Colega mea, foarte însărcinată cu un băiețel, fusese întrebată de către o doamnă de ce s-a îmbrăcat cu o bluză roz dacă pruncul pe care îl poartă este de sex masculin.
Nu-mi spuneți că mi s-au scurtcircuitat neuronii de fac așa asocieri nepotrivite. Nu-mi spuneți voi, pentru că în prima clipă mi-am spus eu însămi lucrul ăsta. Apoi m-am luminat. Nu, nu a descoperit formula pietrei filozofale, dar am pus într-o singură propoziție un adevăr simplu, dar la care nu m-am gândit niciodată în mod explicit. Ne hrănim ochii, mintea și uneori sufletul cu simboluri. Greșesc?
Să nu credeți că o să încep să vă povestesc despre simboluri cu semnificații complicate. Am doar vagi cunoștințe despre echer, compas sau volumul Legii sacre. Simbolurile oculte îmi sunt cu totul străine, iar cele sacre doar un amestec de “am auzit despre…”.
O să fac însă referire la cele din viața de zi cu zi, întrebându-mă (retoric desigur) de ce percepem anumite lucruri într-un anumit fel și ce se întâmplă când anumite “convenții” până nu de mult acceptate  de toată lumea încep să dispară.
O să iau ca exemplu culoarea NEGRU (și o să vă rog să nu-mi spuneți că este nonculoare, că am argumente cu care să vă contrazic). În general când spunem negru ne gândim la moarte, doliu, amărăciune, tristețe, lipsă de speranță… Dar ce ne facem când doliul la alte popoare este ALB? Nu am făcut cercetări, dar îmi amintesc că acum foarte mulți ani, studentă fiind, am fost “plantată” pe traseul președintelui chinez care ne vizita atunci țara, cu indicația clară de a nu purta nici din întâmplare bluză albă. Sau mai în zilele noastre când miresele nu se sfiesc să poarte accesorii negre sau să își decoreze sălile cu această culoare? Ca să nu mai vorbim de rochița neagră, cea care se presupune că există în garderoba fiecărei femei și care se pare că te scoate din orice încurcătură.
Exemple ar fi multe. Rozul care te duce cu gândul la fetițe, inima care vestește iubire și îndrăgostiți (deși la fel de bine te-ar putea duce cu gândul la tensiune și infarct), teiul cu parfum de romantism (dar și aducător de alergii), verdele ecologist (la fel de legionar în același timp)  și… poate mai completați voi.
Extinzând simplele observații de mai sus, am constatat că ne clădim de multe ori viața respectând niște convenții pe care așa le-am moștenit. Că facem anumite lucruri pentru că așa știm că se fac. Că ne place sau nu ne place ceva pentru că așa am învățat. Nu zic că este rău, dar nici nu cred că trebuie să rămânem prizonierii unor tipare pe care nu noi le-am croit.
Sursa foto.
20 Apr 2013

Optimist sau pesimist?

25 Comments Întrebări, Personal

dupa coltAm citit undeva (nu știu unde) că în weekend nu e bine să scrii, că subiectul, oricât ar fi de fain, este oarecum pierdut pentru că la sfârșit de săptămână oamenii nu prea stau pe bloguri.  Dar cum regula mea aici este că nu am nicio regulă și cum mi-au rămas ochii la o fotografie pe care am găsit-o (tot) pe Facebook, eu o să scriu câteva cuvinte. De fapt o să vă propun un mic exercițiu. Ce fel de mesaj vi se pare că transmite imaginea pe care am atașat-o? Pentru mine unul optimist (că doar știți cât de bine stau eu la capitolul ăsta). Dar nu pot să nu mă gândesc că ar putea fi persoane care interpretează altfel.

Deci, optimist sau pesimist?  Voi ce vă așteptați să găsiți după “colț” în viața de zi cu zi, lucruri bune, sau dimpotrivă, doar ce este mai rău?

Sursa Foto.

___________
Încă mai puteți comenta la articolul  care mi-ar putea aduce ca premiu multe cărți (numărul de comentarii are 50% pondere în evaluare).

09 Apr 2013

Eva și Adam

17 Comments Aberații, Întrebări, Personal

adam_and_eve_by_Tokashi_KimikoRecunosc că astăzi m-am apucat cu greu de scris. Nu pentru că mi-a fost lene  sau pentru că nu am avut timp. Pur și simplu, concursul cu multe cărți mi-a luat mințile (mie, cea care spun tuturor că nimic nu pică din cer).  Așa că mi-am petrecut timpul  aranjând  la ‘cea bibliotecă și  verificând căsuța de e-mail de mai multe ori decât ar fi  fost necesar.  Declar că am circumstanțe atenuante. Sunt copleșită de câte comentarii s-au adunat și ușor nemulțumită de mobilierul pe care l-am proiectat pentru adunat cărți. Îl gândisem doar pentru câteva volume și arăta perfect.  Acum mi se pare un pic greoi și nefuncțional, dar nu mai schimb nimic, căci de se vor mai aduna ceva mai multe tomuri, n-o să se prăbușească blogul sub greutatea lor.  În fine, nu vreau ca entuziasmul meu, care ar trebui să fie molipsitor, să devină plictisitor pentru voi. Am făcut referire la starea mea și la articolul cu pricina, pentru că dintr-un comentariu de acolo am luat ideea despre care vreau să scriu.

Îmi zicea Vlad, târziu în noapte, cam așa: “… ma apuca ciuda ca ai deja o groaza de comentarii. Oricum, stiu din experienta ca nu e de glumit cu autoarele de bloguri si nici cu comunitatea cititoarelor.”

Să nu credeți că o să mă agăț de acel mă apucă ciuda, vă asigur că a fost o figură de stil. Nici despre comunitățile de pe internet nu vreau să vorbesc. Pentru că nu le cunosc și pentru că nu simt că aș aparține vreuneia. Este adevărat că între mine și unii cititori există afinitate. Dar lucrurile funcționează după principiul îmi place sau nu îmi place. Bloguri mari sau mici, bloguri de nișă, trafic, tot felul de cluburi, asta nu are prea multă importanță pentru mine.

Revenind la comentariul lui Vlad, după ce i-am răspuns și am mai rumegat puțin lucrurile, am ajuns la concluzia că cele mai multe bloguri pe care le cunosc  sunt de gen feminin și că cele mai multe comentarii (cu zecile pe anumite bloguri), vin de la fete. Cu toate astea blogurile cu oarecare influență pe internet aparțin băieților.

Apoi… Bach, Beethoven, Enescu, Mircea Eliade, Nicolae Iorga, Albert Einstein, Ford, Alfred Nobel, Iuri Gagarin, Apolodor din Damasc, Leonardo da Vinci, Rubens, Michelangelo. La naiba, îmi vin în minte doar nume de bărbați! Și, ca să fie tacâmul complet, îmi mai amintesc și că marii creatori de modă sau bucătari, tot de sex masculin sunt!

Acum că am deschis cutia Pandorei, nu dați cu pietre. Îmi place să cred că mă situez pe o poziție de mijloc atunci când vine vorba de “rivalitatea” dintre femei și bărbați. Nu sunt vreo feministă, vremea sufragetelor a trecut. Contraziceți-mă, dar nu suntem egali. Mergem la vot împreună, avem reprezentante în parlament, avem cariere de top, putem conduce bolizi ca și voi. Dar maternitatea ne aparține (și nici nu știți ce ați pierdut), așa cum galanteria și aerul protector ar trebui să fie așii din mâneca voastră. Nu mă văd scoțând cărbune din mină, dar nici pe voi înșirând mărgele pe ață. Ați înțeles, nu vorbim despre cazuri particulare.

Admit deci, că nu suntem la fel din multe puncte de vedere. Sensibilitatea ne este recunoscută de obicei nouă și totuși cel mai mare muzician, pictor sau scriitor… nu este femeie.  Vă punem zilnic (sau mă rog… aproape) o farfurie aburindă pe masă. Răscolim internetul după rețete spectaculoase și magazinele după ustensile sofisticate. Ca să ne spuneți că masterchefii sunt cel mai adesea bărbați. Vedem dintr-o privire culorile care nu se asortează, poșetele nepotrivite, rujul strident și rimelul de proastă calitate. Nu trebuie să-mi spuneți nimic, știu, creatorii de modă celebri și stiliștii mari sunt tot… bărbați.

Și totuși…

Medicina spune că suntem mai rezistente, iar viața demonstrează că suntem mai atente la amănunte, mai perseverente, mai dedicate lucrurilor de care ne apucăm. Despre neuroni nu o să discutăm, căci sper că sunteți de acord că suntem dotați la fel.

Atunci… de ce bărbații domină lumea (chiar dacă uneori cu ajutorul femeii din umbra lor?).

Nu este nici o urmă de frustrarea în întrebarea mea. Eu am găsit niște răspunsuri.

Cred că ne risipim în detalii și în încercarea de a fi pe plac tuturor. Ne dorim copii excepționali și pentru asta suntem capabile de orice efort. Visăm mult și punem preț pe sentimente. Suntem mai altruiste și cedăm mai ușor.

Sau poate o fi blestemul izgonirii din Rai? Voi ce credeți?

____________

Încă mai puteți comenta la articolul  care mi-ar putea aduce ca premiu multe cărți (numărul de comentarii are 50% pondere în evaluare).

18 Mar 2013

Cetățean de rangul 2?

17 Comments Întrebări, Locuri

2placeCum petrec zilnic 25 de minute în autobuz, pe drumul de la birou către casă, se întâmplă uneori să aud, fără să vreau, discuțiile unor oameni alături de care călătoresc. De cele mai multe ori le ignor. Săptămâna trecută însă, doi bărbați cu vârstă incertă, discutau aprins despre nu avem și nu ne dă. Au luat la rând Uniunea Europeană, guvernul și președintele, au ajuns la fotbal și biserică. Nu vreau să mă afund în meandrele acestui gen de discuții. Am învățat că n-aș face decât să îmi consum energia și că e mai bine să îmi văd de treabă. Numiți asta lipsă de spirit civic sau lașitate, dar pentru mine lucrurile sunt clare și discuțiile care țin prime time-ul televiziunilor, lipsite de însemnătate. O să adaug doar că cei doi nu au spus nicio clipă că ar trebui și ei să facă ceva ca să aibă și că au repetat obsesiv sintagma cetățeni de rangul doi.

Eu, una, nu m-am simțit niciodată așa. Poate pentru că am ales să fac, nu să aștept să mi se dea? Sau pentru că această chestie cu cetățeanul de rangul doi este și o problemă legată de atitudinea pe care alegi să o ai? În fine… nu vreau să detaliez. Subiectul ăsta este ca un hățiș. Când ai senzația că ești aproape de miez, constați că de fapt nu faci decât să te rătăcești.

O să mă opresc doar la o singură afirmație a unuia dintre cei doi. Spunea că de aia când mergem afară din țară suntem tratați prost (am îndulcit un pic adjectivul, pentru că în exprimarea originală era cam maro), pentru că suntem români.

Am încercat să îmi amintesc dacă mie mi s-a întâmplat vreodată, în afara granițelor țării, să fiu tratată mai rău decât alți turiști.

Răspunsul este un categoric NU. Deși am și eu un eveniment neplăcut pe lista experiențelor mele. Undeva în Grinzing s-a întâmplat ca patroana unui local să vină și să ne întrebe, la ieșirea dintr-o tavernă, dacă am plătit. Pe moment, normal că m-am enervat și că sângele a început să circule cu viteză mărită prin vene, dar lucrurile s-au lămurit repede, femeia și-a cerut scuze și nici nu sunt foarte sigură că incidentul a avut legătură cu etnia mea. Altfel, călătoare în câteva mari orașe, în mulțimea pestriță aparținând tuturor națiilor de pe pământ, m-am simțit asemenea tuturor. Până la urmă de ce și-ar trata o țară turiștii mai rău sau mai bine? Banii tuturor au același miros și cântăresc la fel. Contează cine îi scoate din buzunar? Am fost tratată la fel ca toată lumea, cu respect, iar uneori m-am bucurat chiar de simpatia oamenilor cu care am interacționat.

Acum doi ani mi-am dorit să vizitez Seegrotte din Hinterbrühl (la nici 30 km de Viena). Citisem că incursiunea în grota care adăpostește cel mai mare lac subteran din Europa este însoțită de ghid și de teamă că nu o să pricep explicațiile într-o limbă necunoscută  (germana mă gândeam eu), mi-am făcut lecțiile de acasă. Am ajuns acolo știind povestea locului. O mină de ipsos inundată în urma unei explozii și care astăzi a devenit atracție turistică. Știam și despre fabrica de avioane care funcționase în subteran în perioada celui de-al doilea război mondial, chiar și despre faptul că acolo s-au filmat câteva scene din “Cei 3 muşchetari”, cel cu Charlie Sheen, Kiefer Sutherland şi Chris O`Donnell în rolurile principale. Informații minime, dar care mă făceau să nu mă simt ca picată din lună în grupul format în majoritate din nemți, câțiva chinezi și noi, români cât să ne numeri pe degetele de la o mână (fără să le folosești pe toate).

Ghidul, un domn în vârstă, distins și elegant în uniforma sa, a început prin a întreba dacă cineva dorește explicații în altă limbă decât germană. Chinezii au tăcut. Doar Anca a avut curajul să rostească “english”. M-am bucurat. Nu pentru că aș fi profesoară când vine vorba de limba lui Shakespeare, dar înțeleg binișor și în plus aveam copilul lângă mine.

Am simțit câteva priviri îndreptate spre noi, mi s-au părut ostile (m-am gândit că oamenii ar putea fi supărați pentru că vor fi obligați să asculte de două ori explicațiile), cred însă că a fost doar curiozitate, nimeni nu a dat semne de nerăbdare sau nu ne-a privit pieziș pe parcursul excursiei.

Iar ghidul… Nu ne-a lăsat să ne dezlipim de lângă el, a conversat tot timpul cu noi (și da, ne-a întrebat de unde suntem, a știut că din România). Cred că am beneficiat de ceva mai multă atenție și grijă din partea lui. Ba chiar a vrut să ne scutească de bacșisul pe care turiștii i-l ofereau la încheierea turului (și care știam că este un obicei al locului). Doar insistențele Ancăi l-au făcut să-și scoată chipiul în care am pus și noi ceva mărunțiș. Pe mine m-a impresionat nu doar locul spectaculos pe care l-am vizitat ci și omul jovial și cald care ni l-a arătat pas cu pas.

Nu este singurul exemplu. Am fost întrebați de multe ori și în mai multe țări de unde suntem. De fiecare dată am răspuns fără reținere că din România. Uneori am primi un salut în limba noastră, alteori doar zâmbete prietenoase.

Nu m-am simți deci, niciodată, tratată mai rău decât alți oameni. Am cerut și am primit informații, am spus te rog frumos și mulțumesc, am respectat regulile locului. Exact cum fac și acasă. Și a fost perfect.

Voi ce experiențe aveți? Ați fost vreodată tratați urât doar pentru că sunteți români?