Citesc pe multe bloguri analize ale anului care se pregătește să se încheie. Fac și eu un calcul sumar. Îmi dă cu plus. Nu simt nevoia sa rememorez lucrurile frumoase care mi s-au întâmplat. M-am bucurat de ele la momentul potrivit, au devenit amintiri, vreau deja să-mi ajut destinul să producă altele. Nervii și stresul și momentele în care parcă nu mai vedeam luminița de la capătul tunelului le-am uitat. Cu siguranță că nu au fost ultimele. Poate merită însă puțină atenție cel mai fascinant moment a lui 2012…
Întotdeauna mi-am dorit să văd Spania, Spania cu al ei Museo Nacional del Prado, cu Palacio Real și Puerta del Sol, cu miros de paella și jamon, cu Picasso și Cervantes probabil bântuind pe undeva, cu flamenco și castaniete. Am amânat mereu. Perspectiva unei călătorii de 3.000 de kilometri cu mașina nu mi-a surâs. Cât despre avion…. sunt o fricoasă. Am amânat de fiecare dată o posibilă călătorie, undeva în suflet cu convingerea că nici nu o să se întâmple vreodată. Dar… nu aduce anul ce aduce ceasul…
Cândva, într-o duminică de noiembrie a anului trecut, un telefon. O domnișoară a cărei voce o auzeam prima dată mă invita stăruitor să filmez și să fotografiez nunta ei. Și nu numai a ei. Cu o săptămână mai devreme, nunta unei prietene. În Spania.
Primele secunde au fost de uimire, în următoarele m-am simțit măgulită, apoi, cu imaginea unui avion care decolează proiectată pe retină, am început să găsesc scuze ca să nu mă duc. Perspectiva unei vacanțe în care să și fac bani, nu numai să cheltui, era tentantă, și ar fi fost Spania, un vis împlinit, dar… avionul…. la naiba cu el avion… cu o moarte toți suntem datori… și rațiunea a învins. În nici o săptămână aveam contractele semnate și biletele de avion cumpărate. Urma să merg la Pradejón la muncă, dar și să mă bucur de vacanță la Madrid.
Am supraviețuit zborului Cluj-Zaragoza :). Și pentru prima dată în viața mea am fost fericita că sunt obosită. Atât de obosită încât după “cine naiba m-a urcat aici (în avion) și oare cum să fac să mă dau repede jos”, între două turbulențe (“norocul” începătorului), am reușit să trag și câte un pui de somn.
Așa m-am trezit într-o țară străină, cu o limbă pe care m-am tot străduit să o înțeleg (poate dacă mă uitam la telenovele îmi era mai ușor), așteptată de două persoane necunoscute mie (ca în filme, cu un carton pe care îmi scriseseră numele).
Mă pierd în introduceri (se pare că nu știu să mă exprim în cuvinte puține) și amân nepermis de mult povestea cu adevărat fascinantă (sau cel putin așa mi se pare mie că este).
După o călătorie începută la 6 dimineața, undeva la orele prânzului am ajuns cu “arme” și bagaje la Pradejón. Un Pradejón aflat în nordul Spaniei, la 2.774 km de casa mea, dar în care m-am simțit (fără să exagerez) ca acasă.
Localitatea nu este nici pe departe spectaculoasă. O comună, cum ar veni la noi, un hotel decent, case cu perdele colorate fluturând la ușa de la intrare, o biserică uriașă cu o arhitectură cel puțin ciudată, două supermarketuri modeste, dar o mulțime de peluqueria, un labirint de străduțe impecabil asfaltate, câteva blocuri și multe, foarte multe baruri. Locuitorii se ocupă cu agricultura, cei mai multi cu creșterea ciupercilor. Sunt în jur de 4.000 de suflete dintre care (și aici am avut primul moment de uimire) o treime sunt români. Și da, acesta este lucrul care m-a fascinat: oamenii. Acei oameni, deopotrivă români și spanioli.
Muncesc din greu cu toții, români sau spanioli, proprietari de “bodegas” (cât de ciudat ca o ciupercărie să se numească așa) sau simpli angajați. “E greu” mi-au spus toți, dar nimeni nu s-a plâns de trezitul la 6 dimineața și nici de faptul că ciupercile “nu știu că e duminică sau Crăciun”. Nu câștigă fabulos (am senzația că după ce plătesc chiria rămân cam cu cât este un salariu modest în România), dar pun preț pe ei. Siesta de la ora prânzului e lege, iar seara, tineri sau bătrâni, se adună cu toții pe terase. O cafea, un ceai, un ziar, un pahar de vin și o gustare, haine frumoase, povești, dar mai ales oameni care zâmbesc. Cred că atmosfera serilor de acolo m-a impresionat cel mai mult. Ei bine, în una din serile acelea, mi-am exprimat admirația pentru locul în care mă aflu. Mi s-a răspuns că este meritul românilor. Că acum 10 ani acolo nu era altceva decât o localitate nenorocită, cu case dărăpănate. Că românii au făcut ca lucrurile să se schimbe. Toate astea le spunea un spaniol.
Și m-am întrebat atunci, noi, cu mult trâmbițata noastră ospitalitate în sânge, am fi putut face față cu grație unui aflux așa mare de străini?
Nu fac apologia acelor locuri. Nu curge lapte și miere și viața mi s-a părut îngrozitor de grea. Am auzit cuvântul “dor” de un milion de ori. Madridul a fost ușor dezamăgitor sau poate am avut eu așteptări mult prea mari (dar despre asta poate într-o altă poveste). Am învățat însă că se poate trăi mult mai bine dacă renunți la încrâncenare și la dorința de a vedea moartă și capra vecinului. Și dacă te oprești măcar din când în când să îți tragi sufletul și sa păstrezi câteva clipe măcar pentru tine.
Nu este un text motivațional. Este despre un crâmpei din atmosfera verii care a trecut și despre niște lucruri pe care așa le-am simțit eu.
Sursă foto
Comentarii recente