Teoria conspirației :)

Am plecat vineri de la birou cu gândul că o să mă bucur din plin de un weekend liber. Soare, cald şi, cum rar mi se întâmplă, nici nu am fugit să prind autobuzul. Am ignorat aglomeraţia şi coada imensă de maşini de la intersecţia care mă duce spre oraşul meu (iar se fac nu ştiu ce lucrări şi cine ştie cât vor dura, aşa că o să am destul timp să mă enervez), iar drumul de la autogară spre casă l-am făcut agale, bucurându-mă, în sfârşit, de primăvară. Până la urmă de ce să mă grăbesc dacă nu îmi este foame, colegul de apartament este în deplasare la nişte zeci de kilometri de Hunedoara urmând să se întoarcă după miezul nopții, iar spre ultimul episod din Grey’s Anatomy nu prea mă trage aţa căci a avut cineva grijă (pe Facebook) să trâmbiţeze că moare unul dintre personajele principale (nu că nu aş fi bănuit asta, că doar ştiam că actorul se retrage din serial şi acesta era modul cel mai convenabil să dispara)? La câțiva pași de blocul meu se activează însă sitemul de alarmă. Cheile! Caut în geantă cu disperare deși îmi aduc aminte foarte clar că dimineață le-am scos din buzunar și le-am aruncat în sertarul biroului, dar cine știe… Evident, nu sunt, așa că apelez la varianta de rezervă. Nu a cheilor de rezervă căci pe acelea care se aflau la loc sigur (pentru orice eventualitate) le-a luat jumătatea mea acum ceva vreme și nu le-a mai dus înapoi, așa că sun la vecinii mei de pe scara alăturată pentru că avem balcon comun, despărți doar de un zid care nu are mai mult de jumătate de metru înălțime. Sun degeaba, nu sunt acasa! Fac cercetări și aflu că nu sunt plecați din localitate și îmi vine sufletul la loc. Doar până în clipa în care îmi vine ideea să trec strada și să mă uit dacă vreunul din geamurile apartamentului meu este deschis. Nu este și deci intratul în casă din balcon este exclus! Reconfigurez strategia de abordare a problemei și mă împac rapid cu ideea ca trebuie să mă întorc la Deva după chei. 18 km dus, 18 întors, aproape două ore pierdute, dar sunt incredibil de calmă. Până când, surpriză, realizez că nu am cum să intru în birou de vreme ce cheile sunt încuiate acolo! Ce a urmat a fost doar noroc chior. Am sunat o colegă care tocmai pleca din Deva și care s-a întors pentru mine din drum (mulțumesc, Nuți!), a recuperat prețioasele obiecte, ne-am întâlnit undeva la jumătatea distanţei (care întâmplător se afla pe ruta ei) și, până la urmă, happy end.

Nu aș fi scris toate astea dacă în urma unei atente ( ) analize nu aş fi constatat următoarele:

-         eu îmi uit cheile foarte rar;

-         la fel de rar se întâmplă să nu mă întâlnesc cu colegul de apartament când vin de la muncă;

-         geamul de la dormitorul casei mele rămâne veşnic deschis după plecarea noastră la serviciu (chiar şi atunci când sunt multe grade cu minus afară).

Concluzia? Că s-or fi aliniat planetele cumva sau că poate o fi fost vreo conspirație. Cum care conspirație? Nu auzim toată ziua exemple de acest gen? Firmele de medicamente ne bagă în boli doar pentru ca mai apoi să ne vândă medicamente, un ingredient oarecare din pasta de dinți este pus acolo doar pentru a ne extermina, guverne din umbră ne trimit mesaje subliminale pentru a ne controla, iluminații ne manipulează emoțiile, Ceaușescu a jucat table cu Elvis undeva în America de Sud etc. etc. Altfel nu-mi explic cum mi-a putut fi mie distrus frumusețe de zen într-o seară de vineri. E adevărat, ar fi putut fi și de la faptul că am fost căscată, dar (și cred că îmi dați dreptate și voi) așa ceva este imposibil! A fost o conspirație și astrele s-au aliniat într-un mod nefast! Pe cuvânt!

P.S. Și ca să vedeți că nu vorbesc prostii, vă informez că atunci când am vrut să urc acest articol pe internet am constatat că blogul  era picat!