Maşina înghite kilometru după kilometru alergând pe şoseaua care nu pare decât o panglică subţire care se vrea hotarul dintre două lumi. În dreapta dealuri însorite la poalele cărora rotocoale de uriaşe de paie recontruiesc peisaje pe care altă dată le admiram doar în pozele de pe Shutterstock, în stânga ar trebui să se vadă munţii. Ar trebui pentru că, de fapt, li se zăresc doar pe alocuri siluetele în timp ce, cea mai mare parte a lor este ascunsă de o negură deasă care, împreună cu ploaia pe care o bănuiesc doar, îi ascunde privirilor. Rezist tentaţiei de a coborî din masină pentru a imortaliza peisajul fabulos, iar mai apoi să îl postez pe Facebook însoţit de cuvintele “uite de asta iubesc eu România”. Pentru că mi se pare patetic și pentru că telefonul meu nu știe să facă fotografii care să surprindă tot ce văd eu. Din când în când, pe sensul opus, trec în goană mașini cu număr de Italia și îmi amintesc cum, acum mulți ani, la granița de vest a țării, am avut senzația că toți iatalienii vin în concediu la noi. Acum știu că cei mai mulți dintre ei sunt conaționali de-ai noștri care vin să-și petreacă vacanța acasă.
Întoarcerea fiicei risipitoare
O dimineață cenușie. Orașul, până nu demult acoperit de un halou ruginiu, dat de toamnă, se trezește din nou la viață. Un soare străveziu se străduiește să dea culoare steagului de pe balconul meu, reușind doar să materializeze umbre gălbui, roșiatice și o pată de culoare albastră. M-aș fi așteptat la ceva mai multă forfotă, dar este sâmbătă și, cel mai probabil, oamenii și-au amânat ieșirea din casă, profitând de faptul că deșteptătorul este mai îngăduitor în ziua lor liberă. Nu-mi place amestecul acesta de noapte cu zi. Poate doar vara, când răsăritul este trandafiriu și zorii zilei fac copacii negri ca smoala să își îmbrace, parcă într-o clipă, haina diurnă de culoare verde.
Mi-am scris, în sfârșit, articolul care pune punct participării mele la SuperBlog (cel despre crema dintr-o cutie pe jumătate violet). Nu este încă timpul concluziilor finale (mai am patru note de primit și de adunat impresii de la gală). Partea hazlie a acestui demers este că l-am publicat convinsă fiind că o fac în 1 decembrie. Partea serioasă este că existența mea în blogosferă se va împărți de acum în “înainte și după SuperBlog”. Voi recunoaște că pentru mine concursul nu a fost obositor. Doar incomod, uneori, din cauza termenelor limită sau a unor subiecte pe care nu am știut de unde să le apuc. Dar gata cu SuperBlog. Am înnegrit deja destule pagini cu advertoriale și, cel mai probabil, va mai curge încă multă cerneală virtuală în articole care vor face analize și vor face evaluări. Cândva, unul îl voi scrie chiar eu.
Mâine este 1 decembrie. Calendaristic începe iarna, chiar dacă nu o să o întâmpin cu imaginea zăpezii albe așezată pretutindeni. Mâine va fi și ziua țării în care m-am născut și trăiesc. Nu vreau să pară patriotism de paradă, dar eu chiar prețuiesc ziua aceasta. Așa cum prețuiesc și locul acesta în care am venit pe lume. Știu, este departe de perfecțiune și neajunsurile, de tot felul, uneori îmi amărăsc viața. Știu, ca să am o șansă la un trai mai bun, uneori sunt nevoită să fac eforturi supraomenești. Știu, nu mă bucur întotdeauna de respectul pe care îl merit. Dar în același timp știu că aici sunt toți ai mei laolaltă și că indiferent unde am plecat prin lume, am revenit cu emoție și cu bucurie acasă.
La mulți ani România! La mulți ani tuturor!
Vă fac aceste urări cu o zi mai devreme pentru că mâine voi fi ocupată puțin. Îmi voi sărbători jumătatea care, ieri, a împlinit o anumită vârstă. 
Acest articol face parte din jocul cu 12 cuvinte al clubului psi și marchează reîntoarcerea mea, după o absență destul de lungă, într-un loc foarte drag mie. În tabel îi veți găsi pe celalți paticipanți. Eu le mulțumesc tuturor pentru susținere, răbdare și încurajări.
Cetățean de rangul 2?
Cum petrec zilnic 25 de minute în autobuz, pe drumul de la birou către casă, se întâmplă uneori să aud, fără să vreau, discuțiile unor oameni alături de care călătoresc. De cele mai multe ori le ignor. Săptămâna trecută însă, doi bărbați cu vârstă incertă, discutau aprins despre nu avem și nu ne dă. Au luat la rând Uniunea Europeană, guvernul și președintele, au ajuns la fotbal și biserică. Nu vreau să mă afund în meandrele acestui gen de discuții. Am învățat că n-aș face decât să îmi consum energia și că e mai bine să îmi văd de treabă. Numiți asta lipsă de spirit civic sau lașitate, dar pentru mine lucrurile sunt clare și discuțiile care țin prime time-ul televiziunilor, lipsite de însemnătate. O să adaug doar că cei doi nu au spus nicio clipă că ar trebui și ei să facă ceva ca să aibă și că au repetat obsesiv sintagma cetățeni de rangul doi.
Eu, una, nu m-am simțit niciodată așa. Poate pentru că am ales să fac, nu să aștept să mi se dea? Sau pentru că această chestie cu cetățeanul de rangul doi este și o problemă legată de atitudinea pe care alegi să o ai? În fine… nu vreau să detaliez. Subiectul ăsta este ca un hățiș. Când ai senzația că ești aproape de miez, constați că de fapt nu faci decât să te rătăcești.
O să mă opresc doar la o singură afirmație a unuia dintre cei doi. Spunea că de aia când mergem afară din țară suntem tratați prost (am îndulcit un pic adjectivul, pentru că în exprimarea originală era cam maro), pentru că suntem români.
Am încercat să îmi amintesc dacă mie mi s-a întâmplat vreodată, în afara granițelor țării, să fiu tratată mai rău decât alți turiști.
Răspunsul este un categoric NU. Deși am și eu un eveniment neplăcut pe lista experiențelor mele. Undeva în Grinzing s-a întâmplat ca patroana unui local să vină și să ne întrebe, la ieșirea dintr-o tavernă, dacă am plătit. Pe moment, normal că m-am enervat și că sângele a început să circule cu viteză mărită prin vene, dar lucrurile s-au lămurit repede, femeia și-a cerut scuze și nici nu sunt foarte sigură că incidentul a avut legătură cu etnia mea. Altfel, călătoare în câteva mari orașe, în mulțimea pestriță aparținând tuturor națiilor de pe pământ, m-am simțit asemenea tuturor. Până la urmă de ce și-ar trata o țară turiștii mai rău sau mai bine? Banii tuturor au același miros și cântăresc la fel. Contează cine îi scoate din buzunar? Am fost tratată la fel ca toată lumea, cu respect, iar uneori m-am bucurat chiar de simpatia oamenilor cu care am interacționat.
Acum doi ani mi-am dorit să vizitez Seegrotte din Hinterbrühl (la nici 30 km de Viena). Citisem că incursiunea în grota care adăpostește cel mai mare lac subteran din Europa este însoțită de ghid și de teamă că nu o să pricep explicațiile într-o limbă necunoscută (germana mă gândeam eu), mi-am făcut lecțiile de acasă. Am ajuns acolo știind povestea locului. O mină de ipsos inundată în urma unei explozii și care astăzi a devenit atracție turistică. Știam și despre fabrica de avioane care funcționase în subteran în perioada celui de-al doilea război mondial, chiar și despre faptul că acolo s-au filmat câteva scene din “Cei 3 muşchetari”, cel cu Charlie Sheen, Kiefer Sutherland şi Chris O`Donnell în rolurile principale. Informații minime, dar care mă făceau să nu mă simt ca picată din lună în grupul format în majoritate din nemți, câțiva chinezi și noi, români cât să ne numeri pe degetele de la o mână (fără să le folosești pe toate).
Ghidul, un domn în vârstă, distins și elegant în uniforma sa, a început prin a întreba dacă cineva dorește explicații în altă limbă decât germană. Chinezii au tăcut. Doar Anca a avut curajul să rostească “english”. M-am bucurat. Nu pentru că aș fi profesoară când vine vorba de limba lui Shakespeare, dar înțeleg binișor și în plus aveam copilul lângă mine.
Am simțit câteva priviri îndreptate spre noi, mi s-au părut ostile (m-am gândit că oamenii ar putea fi supărați pentru că vor fi obligați să asculte de două ori explicațiile), cred însă că a fost doar curiozitate, nimeni nu a dat semne de nerăbdare sau nu ne-a privit pieziș pe parcursul excursiei.
Iar ghidul… Nu ne-a lăsat să ne dezlipim de lângă el, a conversat tot timpul cu noi (și da, ne-a întrebat de unde suntem, a știut că din România). Cred că am beneficiat de ceva mai multă atenție și grijă din partea lui. Ba chiar a vrut să ne scutească de bacșisul pe care turiștii i-l ofereau la încheierea turului (și care știam că este un obicei al locului). Doar insistențele Ancăi l-au făcut să-și scoată chipiul în care am pus și noi ceva mărunțiș. Pe mine m-a impresionat nu doar locul spectaculos pe care l-am vizitat ci și omul jovial și cald care ni l-a arătat pas cu pas.
Nu este singurul exemplu. Am fost întrebați de multe ori și în mai multe țări de unde suntem. De fiecare dată am răspuns fără reținere că din România. Uneori am primi un salut în limba noastră, alteori doar zâmbete prietenoase.
Nu m-am simți deci, niciodată, tratată mai rău decât alți oameni. Am cerut și am primit informații, am spus te rog frumos și mulțumesc, am respectat regulile locului. Exact cum fac și acasă. Și a fost perfect.
Voi ce experiențe aveți? Ați fost vreodată tratați urât doar pentru că sunteți români?
Comentarii recente