Ieri am primit un e-mail. Un coleg din blogosferă îmi povestea despre o idee frumoasă și mă invita să duc și eu vestea mai departe. M-am scărpinat în cap și am căzut pe gânduri. Și am constatat că deși de ceva vreme (de când cu adunatul de voturi pentru Semnul SPRE carte) îmi tot spun că am învățat o lecție, se pare că încă nu o știu destul de bine. Ce lecție? Aceea că uneori trecem pe lângă lucruri care s-ar putea dovedi importante fără să le acordăm atenție și că ne schimbăm atitudinea doar atunci când noi suntem cei implicați. Nu vreau să pară că acuz pe cineva, pur și simplu constat că și eu am avut acest comportament de multe ori. Chiar și în ceea ce privește ideea despre care vă vorbeam. Citisem în fugă despre ea pe Facebook, îmi propusesem să aprofundez mai târziu, dar nu sunt foarte sigură că s-ar mai fi întâmplat acest lucru. Mereu pe fugă și veșnic cu argumentul lipsei de timp, poate că aș fi uitat. Și asta în condițiile în care nu sunt un om nepăsător și mi-am promis să fiu mai atentă la lucrurile din jurul meu. Da, am foarte puțin timp și aș avea nevoie de o zi cu mult mai multe ore decât cele 24, dar dacă stau strâmb și judec drept, cum îmi fac vreme pentru o țigară sau o cafea, aş putea să îmi fac timp și pentru altele.
Aproape de cer
25 septembrie 2013. O zi aproape obișnuită. Ajung la muncă și mă apuc de treabă. Trebuie să-mi rezolv problemele urgente pentru că la 10.40 aștept un client. Și îl aștept cu nerăbdare.
Mulți dintre voi știți cu ce mă ocup eu. Lucrez la o tipografie și fac ceea se cheamă Desktop publishing, adică sunt intermediarul dintre un document care trebuie imprimat și mașina de tipar. Și de multe ori cel care transpune pe foia virtuală ideea care se vrea imortalizată pe hârtie. Clientul pe care îl aștept va publica o carte. Interiorul este gata, l-am machetat ieri. Astăzi vom face coperta și o eventuală corectură a textului.
10.40. Cu punctualitatea unui ceas elvețian Alexandra deschide ușa. O adolescentă care zâmbește fermecător. Are 16 ani. Ne strângem mâinile, deși eu aș vrea să o îmbrățișez cu putere, și îi mărturisesc, dintr-o suflare, că întâlnirea cu ea este cel mai bun lucru care mi se întâmplă luna aceasta. Mi se pare fascinant că a scris o carte. Și ce carte…
Ați auzit vreodată despre Circuitul Seven Volcanoes (cei șapte vulcani cei mai înalți de pe fiecare continent)? Ei bine, Alexandra a escaladat deja patru: Kilimanjaro (Africa) – 5895 m, Pico de Orizaba (America de Nord) – 5636 m, Elbrus (Europa) – 5642 m și Damavand (Asia) – 5671 m. Adăugați în palmaresul ei Mont Blancul (asta ca să amintesc doar ceva foarte cunoscut) și faptul că în noiembrie va pleca în Papua Noua Guinee pentru ascensiunea pe vârful Giluwe, cel mai înalt vulcan din Oceania și Australia și atunci veți avea imaginea ei completă. Sau poate că nu… căci mai sunt multe de adăugat!
Alexandra este nu numai o alpinistă de succes, dar şi o elevă cu performanţe. A fost olimpică naţională la limba franceză şi a participat la olimpiade la engleză şi geografie. Este elevă în clasa a zecea la cel mai bun liceu din Deva, Colegiul Naţional “Decebal”. Este frumoasă, modestă, mereu caldă, zâmbitoare. Și credeți-mă, după ce i-am parcurs cartea, pot spune cu mâna pe inimă că nu-i lipsește nici talentul de povestitoare. A adunat pentru paginile cărții ei imagini din copilărie, aventura parcursului până aproape de cer, locuri și oameni. Mai ales oameni. Și emoții. Și trăiri.
V-aș putea povesti până dimineață despre Alexandra, dar vă invit, mai bine, să îi citiți blogul. Cuvintele mele poate vor pierde ceva.
Și totuși… Dacă am pomenit despre blog, aș mai adăuga ceva. Climb For You aparține în egală măsură și părinților ei. Dan (tatăl) care îi este tovarăș în expediții și Dana (mama) fără al cărei sprijin nimic nu s-ar putea întâmpla. Doi părinți și copilul lor. O familie în care cordonul ombilical a fost înlocuit cu coarda de alpinist. Și dependența față de adulți cu încrederea în propriile forțe, dar și în ei. Niște oameni care au învățat, poate înaintea altora, că fiecare om are de urcat un munte. La propriu și la figurat.
Într-o lume în care aud tot mai des că tânăra generație va duce țara de râpă și în niște vremuri când se vorbește de cele mai multe ori doar despre insuccesele de la bacalaureat, despre etnobotanice și delicvență juvenilă, îmi veți înțelege entuziasmul și admirația pentru Alexandra. Mai ales că eu am avut întotdeauna încredere în generațiile care vin după mine. Am spus întotdeauna că lumea asta este deja a lor.
Este lumea ta Alexandra! Poate nu atât de bună pe cât ți-ai dori-o tu sau pe cât am vrea noi să fie pentru tine. Cucerește-o. Pentru că meriți și pentru că poți.
Iar tu cititorule, îndeamnă-ți copilul să viseze, împărtășește-i visurile tale și nu te sfii să visezi împreună cu el. Este primul pas, nu suficient este adevărat, dar absolut necesar. Ca să prinzi aripi și ca să ajungi într-o zi aproape de cer.
(Non)Sensuri
Astăzi, aici pe blogul meu, vă propun o premieră. Un Guestpost. Sâmbătă seara, în timp ce pierdeam vremea (puțin) pe Facebook am primit un mesaj. Însoțit de un atașament. Expeditorul? Un coleg de muncă (asta ca să nu zic șeful meu și să mă acuzați de favoritism). A fost o surpriză că îmi trimite un articol pe care să îl postez aici, deși ideea există de mai multă vreme. Ca o gazdă bună ce sunt o să vi-l prezint. Este tânăr ca și mine, tot inginer, și asemeni mie, la un moment dat a schimbat și el macazul (sau eu asemeni lui, căci nu mai știu exact care dintre noi și-a schimbat primul meseria). Are serioase preocupări artistice, iar astăzi debutează, aici, ca scriitor. Vă invit să îl citiți, iar lui îi predau legătura ca să răspundă la comentarii.
Gata, mă apuc de scris, trebuie să o fac, altfel încep să urlu din străfunduri…
Trec de trei zile spre Deva, venind de la Mintia și privesc un tablou ce deja ar trebui sa-mi fie familiar. Refuz cu încăpățânare, de fiecare dată, să-l încadrez în normalitate. Cu toate că sunt trei zile de când doua macarale și alte forțe și dispozitive se luptă să scoată TIR-ul răsturnat lângă unul din cele doua sensuri giratorii minunate care au răsărit sau mai bine zis emanat cu prilejul deschiderii tronsonului de autostrada Deva-Simeria (mare fast, mare vizita), niciun rezultat. Oameni buni, o mică armată de muncitori, polițiști, băgători de seamă și ceva șefi (că fără ei nu mișcă nimic sub soare) își dau obștescul sprijin să rezolve chestia asta. De ce familiar? Simplu. Din noaptea în care minunații noștri constructori au plantat cele doua sensuri giratorii m-am gândit că ne mințim. Astea nu sunt sensuri giratorii, cele adevărate au ceva parametrii minimi prevăzuți prin proiectare, execuție și bun simț tehnic… Le vom numi, mai bine, sensuțuri de incompetență. Încă de a doua zi dimineața, mă minunez, aproape zilnic, de câte un accident (de cele mai multe ori datorat nesemnalizării corespunzătoare). Răsturnări urmate de blocaje, datorate în special mașinilor mari care nu se pot încadra în peisaj (sensuțurile fiind mult prea prost dimensionate). Credeam că se remediază in 2-3 zile, de fapt asta a fost doar pentru domnul… să poată ieși de pe autostradă, și cum mașina domnului nu e prea mare… a reușit! Așa o ducem de atunci. Accidente, blocaje, intervenții pentru descarcerare, același film cu proști, culmea este că eu credeam că ei sunt proștii, până am realizat că trebuie să fac un giro ca să văd că de fapt proștii suntem noi. Nu vă mai explic de ce; ne-au explicat deja, de atâția ani, oamenii colorați în orange, roșu sau galben-albastru, de fiecare dată arătând, ce e drept, spre ceilalți. Am încercat să evaluez costurile aferente unui asemenea eveniment (normal că nu vă dau cifrele, astea le păstrez pentru lucrarea de doctorat în sensuțe giratorice sau de incompetență. Invit însă pe cei curioși să calculeze salariile tuturor truditorilor și privitorilor, costul cu utilajele, dar mai ales pagubele aferente care, de multe ori sunt nemăsurabile din păcate. Și mă întreb dacă nu ar costa mai puțin o operație pe creier sau un implant, măcar parțial. Nu ar fi deloc una simpla și poate s-ar putea efectua doar într-o clinică din străinătate, dar zic că merită încercat.
Concluzia, dragii mei, este cea previzibila, operația ar fi mai ieftina! Tristețea mea este că, din păcate, de pacienți nu ducem lipsă. La tot pasul o să găsim OMUL, știți voi la ce mă refer, gospodarul ăla care, nu vrea, nu știe sau nu poate!
Revenind la ale noastre, nu pot să nu îmi (vă) pun câteva întrebări.
Sa fie proiectanții de vina? Nuuu, lor doar atât li s-a cerut să proiecteze sau alții nu le-au respectat proiectul. Știți, sunt mai multe faze de proiectare, noi ne-am ocupat doar de…
Atunci executanții? Să fim serioși, asta nu era în atribuția lor. Ei, doar cu autostrada! Alții sunt cu mărunțișurile, intrări, ieșiri, parcări…
Poate beneficiarii? Aoleu, păi cred că nici nu știm cine sunt. Ăia cu autostrăzile C.N.A.D.R. sau așa ceva, Drumurile Naționale, Drumurile Județene sau… drumurile noastre toate? Și dacă am desluși cine este beneficiarul (sigur nu suntem noi, proștii), ce folos? El este bine intenționat, dar fondurile sunt insuficiente. Sau poate de vină sunt cei ce recepționează lucrările? Păi… sunt tot ei!
Știți ce ar fi culmea? Ca în acte sa existe doua sensuri giratorii adevărate! Iar ceea ce se întâmplă (adică ăștia răsturnații) să fie doar în lumea virtuală. Căci este greu de crezut că în realitate, de atâta amar de vreme, să nu se fi supărat nimeni și să nu se ia nicio măsură ca să se remedieze situația asta imbecilă. Și… Măcar un panou publicitar cu poza sau numele instituției care gestionează problemele astea, nu ar trebui să avem?
Gata m-am răcorit puțin dar, tristețea tot nu a dispărut. Suntem un popor de ciocolată și mă întreb dacă alții tot așa ar fi reacționat? Îmi amintesc că, acum câțiva ani, edilul Orăștiei era cât pe ce sa blocheze DN7 pentru că cei de sus nu alocau fonduri pentru repararea drumului prin oraș. Nu știu cât a fost politica și cât nerv de primar, dar până la urmă ceva tot a rezolvat.
Închei. Nu dau vina nici pe ciocolată, nici pe incompetenții giratorii fabricanți de sensuțuri. Chiar nu dau vina pe nimeni. Iar într-o zi o să scriu numele pacientului. Până atunci, doar o rugăminte celor din vârful administrației de toate felurile. Îmi dați o mâna de ajutor la scrierea biletului de trimitere? Încercam sa dăm de capătul ghemului? La urma urmei, indiferent cine sunt băietii răi, vom ajunge de pomina cu sensuțurile din Deva-Hunedoara, vor rade de noi toți șoferii din țara și nu numai.
Avram Lupu
13 aprilie 2013
Sursă foto
______
Încă mai puteți comenta la articolul care mi-ar putea aduce ca premiu multe cărți (numărul de comentarii are 50% pondere în evaluare).
Comentarii recente