Obișnuiesc adesea să spun că blogul este casa mea. Una virtuală, desigur, dar tot casă se numește că este. Mi-o doresc primitoare, loc de relaxare, de odihnă, dar și de discuții serioase. Și vă poftesc, adesea, pe toți și pe fiecare în parte, să stăm la o șuetă. În unica ei cameră. Pretențios i-am putea zice acestei singure încăperi, laborator. Simplu și mai pe înțelesul tuturor, cred că i s-ar potrivi, mai degrabă, numele de bucătărie. Una a gândurilor mele. Scuzați deci dezordinea pe care s-ar putea să o găsiți uneori pe aici.
Cum mi-a trecut prin minte să asemăn blogul cu o bucătărie, în condițiile în care ar fi existat comparații mult mai încărcate de poezie sau mai pline de tâlc? Păi ce este un articol scris și distribuit în eter, dacă nu hrană pentru minte, inimă sau suflet? Cel puțin teoretic. Și nu poate fi el considerat, după caz, un aperitiv care-ți deschide apetitul pentru anumite subiecte, un prânz sățios sau un desert spumos? Uneori putem avea o postare ușurică care în niciun caz nu astâmpără foamea, alteori una greu de digerat (și în cazul ăsta nu te ajută nici măcar pilula de Colebil) sau, câteodată, o scriitură responsabilă pentru un gust plăcut (sau amar) care va stărui multă vreme. Cred că v-am convin deja. Asemănările sunt multe și destul de potrivite.
Comentarii recente