Dragă Sonia,
Astăzi am descoperit rețelele de socializare. Și mi-a plăcut să mă uit la lucrurile pe care le-am găsit pe contul tău de Facebook. Aproape mi-au dat lacrimile când am descoperit asta:
Apoi gândurile m-au purtat, departe, în trecut.
Ieri
Undeva în România. Iarnă, ger, nămeți cât casa. În acest colț de țară nu mai circulă nicio mașină. Nici măcar Salvarea. Să se facă lumină!
Și s-a făcut! Incandescentă și strălucitoare, aproape că îți arde retina. Și este dureroasă prima întâlnire cu ea. La fel și cea cu lumea în care tocmai te-ai născut.
O tablă de joc frumoasă, dar ciudat alcătuită și strâmb așezată, guvernată de cineva care a jucat la ruletă, a mizat pe roșu și a câștigat.
Te trezești așezată în pătrățelul tău modest. Este gri, dar nu observi lucrul acesta. O vei face cândva, mult mai târziu. Crești. O vreme privești lumea prin bucățele de cioburi colorate. Nu, nu ai ținut încă în mână primul caleidoscop. Deci ți se par la fel de bune mărgelele ieftine cumpărate de la bâlci sau reflexia lor în ciobul de oglindă așezat în inima unei turte dulci. Vasilache și Mărioara.
Desenezi șotroane cu bățul în țărână. Par niște omuleți ciudați, cu mâinile întinse a îmbrățișare. Nu înțelegi de ce, atunci când parcurgi traseul scrijelit pe trupul lor, se spune că treci dintr-o clasă în alta. Uiți repede nedumerirea. Pentru că nu întrebarea ta este miza. Întâia, a doua, a treia… Cumva țărâna se transformă în asfalt. Pătrățelul tău este tot gri, dar tu, încă, tot nu ai aflat.
E-o joacă lumea ta, deci te joci. Este singura ta grijă. Un duic meșterit de un bunic priceput (ciudat, dar din copilărie nu ai mai auzit folosindu-se acest cuvânt pentru leagăn), același bunic înnodând batiste și proiectând seara, pe perete, umbre pe care le numești, pretențios, teatru de păpuși. “Cinci pietre”, “Ascunselea”, “Țările”, “ȚOMAPAN”. Te joci și vorbești într-o limbă numai de tine și de partenerii tăi de joacă înțeleasă. An-tan-tichitan… An-dan-te, Dize-mane-fre… Și mai desenezi un șotron cu creta pe trotuar și mai treci o clasă… Apoi descoperi un joc nou.
Citești. Și te poartă cititul acesta în lumi pe care nici măcar nu le bănuiai. Așa începi să observi ce se întâmplă dincolo de pătrățelul tău. Pionii se aliniază la un semn, turele se mișcă liniar, ici-colo un nebun vorbește vrute și nevrute sau câte un cal își permite să sară. Salt mortal? Nici urmă de rege și regină. Doar împăratul pe care îl întrebi în jocurile tale “câți pași îmi dai?”. Aproape pe nesimțite apar Jocurile Foamei. Și griul devine evident.
Nu ai 16 ani, Panemul încă nu a fost imaginat, casa ta nu este în Districtul 12 și nu ai fost sortită să ajungi eroină. Ești un copil obișnuit dintr-un cartier cu blocuri asemănătoare, obligat să lase mingea și coarda pentru o activitate care nu este periculoasă, dar este îngrozitor de plictisitoare. Nu este pe viață și pe moarte jocul ăsta, dar într-un fel este legat de supraviețuire. Premiul cel mare? O pungă de zahăr, o sticlă de ulei sau un pachet de unt. Regula lui? Statul la coadă. Îți va umbri copilăria, dar nu ți-o va fura. Pentru că mereu și mereu te vei întoarce la Telefonul fără fir sau la Fazan. Și nu numai la ele.
Deși jocurile video încă nu s-au inventat și nici nu te-a întrebat nimeni dacă vrei asta, treci pe nesimțite la nivelul următor.
Batistuța cea pierdută și primul sărut. Și prea repede o voce ca tună “Desdemona dă-mi batista.” Apoi, o întrebare simplă. “Băieți din filme sau băieți din cartier?”. Te joci “Flori, fete, sau băieți, filme sau mașini“, iar răspunsul pe care îl dai pare departe de subiect. Nici din filme, nici din cartier. Din clasă. Din clasa ultimului șotron pe care l-ai desenat.
Ai ales și se spune că ești om matur. Jocurile copilăriei tale sunt acum ale copilului tău. Ție ți-a rămas doar un pachet de cărți de joc din care tot încerci să construiești un castel. Se clatină la prima adiere de vânt. Încerci un “Șeptic” sau un “Tabinet”. Câștigi și pierzi. Te lupți cu tentația aproape irezistibilă de a ascunde un as în mânecă. Poate îl vei putea folosi și o să trișezi soarta. Singura înșelată ești tu. Câștigi și pierzi. Și te ridici. Hopa Mitică stă tot timpul în picioare.
Roata ruletei se învârte din nou. Cineva a pariat par. Iese ’89 și… a pierdut. Este clipa în care jocurile se schimbă într-un ritm năucitor. Chiar și ruleta. Se pariază roșu, portocaliu, albastru, verde, galben. Se câștigă pe rând. Unii câștigă… Cei mai mulți pierd. Tu îți vezi de jocurile tale. Pătrățelul nu mai este chiar așa gri, tabla de joc este însă tot strâmbă.
Un pas de mămăligă, unul de uriaș, unul de furnică. Înainte, înapoi, sus, jos. Yo-Yo. Obligatoriu înainte. Îți dorești jucării noi. O casă, o mașină, o cameră foto performantă, un joc de care să te bucuri într-o altă țară. Nu crezi în câștigurile la loto și te adâncești în muncă. Nu te plângi. “Nimic nu-i mai de râs ca plânsul/ În ochii unui luptător./ O luptă-i viaţa; deci te luptă/ Cu dragoste de ea, cu dor.” Și te gândești că ar fi bine ca Școala de Luptă să existe, iar tu să te afli printre absolvenții ei.
Astăzi
Anii copilăriei tale sunt doar amintire, cum amintire este deja o mare parte din viața ta. Încă te joci. Cea mai nouă și fascinată jucărie este chiar blogul. Dar nu este singura. Din când în când mai desenezi câte un șotron și îi parcurgi traseul fără să numeri clasele. Nu interesează pe nimeni dacă le promovezi sau nu. Este doar ambiția ta. Spunea cineva că omul toată viața învață și că jocul este metoda perfectă pentru asta? Parcă…
Mâine
Visezi la un mâine care să îți readucă o parte din jocurile copilăriei. Din urzeala gândurilor se ițește un prunc blond. Sau brunet? Îți spune bunică. Te vezi montând din nou șinele unui tren miniatural pe covor sau croșetând rochițe minuscule pentru păpuși. Și te auzi spunându-i că, deși uneori așa pare, viața nu este deloc un joc.
Te trezești din visare. Roata ruletei se învârte din nou. Jocurile sunt făcute. Toate?
P.S. Aceasta este a unsprezecea depeșă din seria “Scrisori de la Moș Crăciun”. Serie pe care Sonia o prezintă în concursul SuperBlog după ce a făcut o înțelegere cu mine.
Recenzii (sau mai degrabă percepția mea personală) pentru Jocurile Foamei găsiți:
Iar pe Tușa Vero pe pagina unde sunt scriși traducătorii.
Sursă foto: Nemira. Prima imagine nu este un colaj și îmi aparține.
amintire, copilărie, joacă, joc, Jocurile Foamei, Nemira
am şi zâmbet, am şi amar… şi amintiri. brumă…
psi, știu că unii nu vor înțelege toate jocurile… știam că tu le vei înțelege.
nu era greu. dar este dureros că mulţi nu ar putea înţelege de pildă statul acela la coadă.
Cozile poate că le țin minte mulți. Sau poate doar au auzit de ele. Dar Vasilache și Mărioara? Oare câti au văzut vreodată acele marionete. Copil fiind de abia așteptam să mă duc la târg (așa îi zicea bâlciului pe la noi). Să stau cu gura căscată la cele două păpuși și să mă dau în tiribombă de toți banii pe care îi primeam.
târg spuneam şi noi, sonia!
şi da, vasilache şi mărioara… ce vremuri! ce nostalgie brumată pe noi!
nu ţi-am spus aseară,, o fac acum: se simte teribil de bine că ai scris despre ceva care îşi place, care e din tine, ai dat tin tine şi ai ars…
Ar fi culmea ca tuşa Vero să pună coperta altei cărţi!
Când am văzut titlurile de carte, mi-am zis…SuperBlog, nici nu ştiţi voi cine e printre voi. 
Apoi….la noi era ŢOMANAP, Ţări, oraşe, munţi, ape, nume, animale şi plante(parcă). CItesc şi “părerile tale personale”(pe-atunci n-o cunoşteai pe Vero, hehe) despre carte şi revin.
Când am aflat ca Vero e traducătorul m-am bucurat ca un copil. Am fugit repede să iau cartea…
Jocurile… cred că au variante de la zonă la zonă… de la o generație la alta. Le-am redescoperit la fiica mea un pic altfel decât le știam. Importantă este esența lor.
Eu cred că traducătorul e foarte important! În orice limbă… De fapt, rescrie cartea oarecum, fiindcă jocurile cuvintelor în limba română sunt excepţionale. Datorită traducătorului ajungi la public…Mi-e foarte dragă limba mea.
Subscriu Alma Nahe. Fiecărui cuvânt al tău!
Alma, pot să pun şi coperta de la Urzeala Tronurilor – deşi eu n-am tradus decât o bucată din Dansul Dragonilor – de pe la mijloc
Şi-am încercat să traduc fără să citesc restul seriei, dar n-a mers. Aşa c-am halit celelalte volume nonstop, câte unul pe zi – şi nu mi-a părut rău, am fost chiar foarte încântată! 
Eu chiar nu pricep cum e să traduci bucăți dintr-o carte. Adică, știu că se poate, dar de la tine. Nu pricep de ce să bucățim un întreg…Stil de tradus diferit, nu? Bine, ia uite ce problemă am eu acum…:roll:
Îl bucăţim pentru că editura vrea cartea mai repede decât o poate traduce un singur om – nu vor să scape momentul cel mai propice pentru lansare.
M-am gândit eu că-i un ceva care-i legat strict de asta. Numai că mă năpădesc gândurile şi scriu…
Fara indoiala asta e cel mai bun articol al tau de la SUperBlog. Parerea mea umila. M-a topit, pur si simplu. Te prinde extraordinar stilul asta nostalgic. Pe tine sau pe Mos.
Marturisesc ca de sotron m-am luat si eu in povestea mea, dar e inca in corectura, mai are 114 virgule puse aiure.
Mulțumesc Dana. Aștept cu nerăbdare șotronul tău. E proba la care am scris cu cel mai mare entuziasm și la care o să citesc toate articolele care se vor înscrie.
….ei, am rămas pe gânduri. Sunt cu mintea la fiece joc spus aici, şi la ruleta aia cu număr castigător ’89. Hmmm! Multe s-au schimbat, iar paşii mei au fost şi de mămăligă, şi de uriaş, şi de furnică. De jucat…nu am prea stiut să mă joc. Ce păcat!
Uneori nici măcar nu suntem conștienți că ne jucăm… Eu m-am jucat așa cum mi-a fost dat să o fac și nu mă plâng. Lipsa jucăriilor sofisticate m-a ajutat să-mi croiesc singură, de multe ori, jocurile.
Ai lepădat şi tu haina moşului, cum mi-am lepădat şi eu azi blăniţa Jorei… Cred că ieşirile din personaj ne fac bine. Se cer(n) uneori…Deşi mi-ar fi plăcut să ştiu câteva jocuri din copilăria Moşului, că poate le-am fi învăţat şi noi, şi-am fi devenit mai îmbujoraţi la faţă şi mai veseli, ştiu de ce n-ai făcut asta.
Jocurile oamenilor mici, dar care se dau mari, pot strica jocurile oamenilor mari, dar care sunt văzuţi ca fiind mici.
Se pare că eu sunt mai talentată decât Moșul. Sau că scriu mai bine când ceva m-a enervat. Sau că lucrurile pe blog îmi ies mai bine când dau din adâncul sufletului meu. Hai să le dăm un pic concediu Jorei și Moșului. Îi trimitem la… Alpin?
Sonia, o să-mi imaginez acum că deja a venit Crăciunul și că citim împreună, la gura sobei Jocuri curate…
atât! Celelalte cuvinte ale mele își caută luxul de-a fi neimportante acum. 
Jocuri curate, fericite! Asta ca să parafrazez o replică din carte!
Mi se pare normal să scrii mai bine când te enervează ceva – pui mai mult suflet şi, de ce pui mai mult de-aia iese mai bine
Nu-i trimiteţi la Alpin (pe Moş şi pe Jora), că dacă mâncarea ălora o fi la fel de proastă cum le-au fost notele?
Mai trebuia o virgulă (după mult) – am păpat-o.
Eu pun întotdeauna suflet. Proba a fost de data asta vinovată de și mai mult decât pun de obicei.
Cu mâncarea se descurcă cei doi… nu-mi fac probleme. Nu știu însă cum se descurcă gazdele cu ei!
citit, rememorat, murmurat si visat :). scrisoarea asta e printre cele mai profunde. mosul incepe sa devina parca mai serios. oare simte ca se apropie Craciunul sau de cand se invarte prin online incepe sa cunoasca mai bine lumea?
Moșul a fost întotdeauna serios. A crezut doar că tot ce zboară se mănâncă. I-a trecut!
am citit comentariile si m am prins si eu cum sta treaba cu mosul. uite asa au zburat si la mine povestile copilaresti si s au transformat in lucruri serioase de adulti :). vom vedea ce va mai fi…
Nici nu ştiam că mai am amintirea jocurilor. Mi-ai trezit-o cu vorbele tale inspirate. Cred că “pas de mămăligă” mi se potriveşte.
O să adaug şi versurile foarte cunoscute ale lui Lucian Blaga:
Copilul râde:
“Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul”.
Tânărul cântă:
“Jocul şi înţelepciunea mea e iubirea”.
Bătrânul tace:
“Iubirea şi jocul meu e înţelepciunea”.
Amintirea acelor jocuri revine rar. Ai dreptate. Suntem prea preocupați să ne jucăm de-a oamenii mari….
Dulce, amarui………asta e…chintesenta de viata, de copilarie in cea mai mare parte, pentru ca mai ramanem pe undeva copii,iar trecerea la maturitate uneori se produce mai greu…..sau deloc.Dar nu toate joicurile sunt inocente.Iar tinuta (vestimentara) decenta si tunsoarea nu sunt suficiente.Trebuie o transformare mai in adanc. Trebuie redefinit patriotismul (noi chiar eram patrunsi de sentiment,chiar daca traiam in gri, dar nu-i asa, am avut parte de culori, mai tii minte ce ne spunea profesorul Secara ?Cand si unde i s-a conturat notiunea de gri si de multime?) Si mai cred ca trebuie rescrisa istoria. Poate ar invata mai multi cate ceva.Of!Foarte frumos ai scris/Copilaria se intinde toata viata si cei mai norocosi trec prin ea de 2,3, 4 ori….Pentru ca e un noroc, totusi sa traim pe acest pamant pe care prea putin il respectam….
Luăm totul în joacă uneori, poate că nu e rău și poate că asta ne dă puterea să mergem mai departe. Dar cum ai spus, nu toate jocurile sunt inocente. Unele se pot numi chiar toxice. Istoria… ce bine ar fi să o cunoaștem. Și să tragem învățăminte.
Iti stiam sensibilitatea din fotografiile tale, din articolele scrise de pana acum, din voce. Acum…te-ai autodepasit si daca stiam de terapia prin muzica, prin desen, acum o descopar pe cea prin scris…si ce scris. Felicitari, acum ai scris din acel colt adanc ascuns al sufletului si daca imi e iertata sinceritatea, din cel mai cras egoism, imi doresc ca din cand in cand, cineva sa zgandare acel colt…ca acum.
Mulțumesc Dana. Mai degrabă a fost pentru că mi-a plăcut tema foarte mult. Nu mi-a impus restricții și m-a lăsat să fiu eu, așa cum sunt.
Parca ai trecut si prin biografia mea, pana la urma toti avem puncte de reper comune. Frumos ai mai inchis acest ciclu al vietii.
Mulți cred că se vor regăsi în aceste rânduri. Pentru că avem repere comune și încă valori pe care le împărtășim. Finalul? Cred cu tărie că roata se învârte mereu, dar că nu este totul hazard. Unele lucruri depind și de noi.
Hm,mie nu mi-a placut tema,dar de fapt,nu stiu daca mi-a placut vreuna :))
Ce de-a jocuri de care uitasem. Si mie mi-a trecut prin cap ideea asta,cu viata ca o lupta,dar am schimbat-o cu alta scoala mai apoi.
Ai trecut prin toate,reale si metaforice,iar sfarsitul e o concluzie frumoasa si tocmai potrivita
Wow, am plutit in trecut, in anii copilariei mele citind articolul, a fost frumusetea generatiei noastre, a fost fascinant!…Asa ca imi permit sa-mi rezerv dreptul de a comenta, conferind personajelor din acea vreme o amprenta personala unica….siiiii imi propun acum sa-mi verific un pic memoria. Iti mai duci aminte de “Partizan”, “Giami”, “Tara, tara, vrem ostasi!”, “Hotii si vardistii”, “Adevar sau Provocare”, “De-a prinsa”? etc etc. Ce “Matrix” sau Ultramatrix”, ce “Monstrii”, “Dragoni magici”, sau alte lighioane?! sau “Zuma Deluxe”?…cine visa vreodata?
Cata puritate era in noi cand “ne numaram?: “Antan Tichitan, Sever capitan, Ananache Bumbanache, Glont! si aratam prietenul de joaca care trebuia “sa iasa afara” din joc evident. Sau: “Din oceanul Pacific, A iesit un peste mic, Si pe coada lui scria, Iesi afara dumneata!”; “Una mie suta lei, Ia te rog pe cine vrei!”…In naivitatea pura alergam, ne jucam, ne inghionteam, dar niciodata nu ne suparam. Am urmat scoli, am invatat, am citit, mai tarziu inchiriam cate un video si ne uitam la fime 2 zile non-stop…ce vremuri! Si cu adevarat acum concluzionam: toata viata am avut si vom avea ceva de invatat, am luptat sa depasim asta si de fiecare data ne urcam iarasi in caruselul jocului vietii…un joc cu doua fete!
De ce-i dăm atîta importanţă…? Pînă la urmă, viaţa e un simplu joc: cine pe cine înfometează, din pură plăcere sadică. Viaţa e supremul Joc al Foamei, în care – din păcate – noi cei mulţi sîntem nu jucătorii ci piesele de pe tablă. Şi-n naivitatea firească a vîrstelor neştiinţei, ne (re)inventăm modalităţi de-a petrece cît ni-i datul între cele patru laturi şi la fel de multe colţuri ale spaţiului alocat.
Gîndire plană
într-un spaţiu tridimensional,
asta ne e piatra de încercare.
Lupta nu e cu foamea,
ci cu dorinţa de Înălţare.
Dar fiece om flămînd
mai ucide-o speranţă
şi mai naşte un gînd.
God’s playing checkers against himself and he always loses, poor bastard…
Dragoș, te așteptam
Despre regulile jocului ăsta, numit viață, noi nu cădem mereu de acord. Lupta e cu dorința de a înălțare, ai dreptate… Fiecare dintre noi dorește aripi. Dar și cu foamea, din păcate. Și poate în primul rând cu noi.
Ce fel de aripi ne dorim – asta e una dintre întrebări. Căderea mea întru urcare m-a făcut să-mi cer aripi de Antonov-225, ca să pot înghiţi lumea întreagă şi s-o duc spre înalt… Dar visurile nu întotdeauna se îndeplinesc. Iar ‘sus’ nu întotdeauna e în direcţia corectă… Poate că sîntem – cu toţii sau marea majoritate – infectaţi cu un virus care afectează urechea internă, în toate sensurile ei…?
Da, visurile nu se îndeplinesc întotdeauna… Știu asta. Dar dintr-un vis se naște altul și poate fi folositor. Direcțiile mele preferate sunt înainte și în sus. Asta nu înseamnă că nu am experimetat și la pământ sau înapoi. Urechea internă zici? Dacă făceai aluzie la un anumit echilibru precar în care ne aflăm în fiecare clipă îți voi spune ca nu sunt foarte încântată de el, dar voi mărturisi și că, dacă stau bine să mă gândesc, el este cel care dă farmec jocului.
Next best e întotdeauna o cădere, un compromis. Nouă ni-i dat la mîna a douăzecea. Echilibrul are zeci, sute de forme şi ca artă are echilibristica disperată. Selecţie natural-forţată. Farmec? A fost odată o firmă cu numele ăsta… Era vorba despre vise şi visuri… Copilărie sau (re)început de călătorie…
[…] mai avem timp… Ca într-un caleidoscop, imaginile se schimbă. Dar se întâmplă prea repede și nu am vreme să zăbovesc pentru a le […]
Frumos; Noroc ca avem amintiri. Sunt de acord cu Dana L, este cel mai bun articol pana acum scris de tine in SB, sper sa fie apreciat “de cine trebuie”
Mulțumesc Daniela. Pur și simplu mi s-a potrivit.
Stiu, exista subiecte din astea de le avem la suflet.
Nu mi-am regretat niciodată copilăria. Mereu mi-am dorit să cresc mare. Îmi place să fiu adult, să hotărăsc singură pentru mine. Toate acestea deși am avut o copilărie fericită.
Copilăria este o amintire doar. Nici eu nu o regret, dar uneori gândul se întoarce către atunci. Cred că este inveitabil.
Draga Sonia,
Vad ca scrii, nu gluma. Esti un fel de masina umana automata de scris, un fel de “sciborg” blogosferic. Azi ti-am citit si ultimile postari si mi-au placut toate. Scrii si pentru SuperBlog, scrii si pentru Psy si mai scrii si pentru tine si pentru noi, cititorii tai.
Sa stii ca sunt cu ochii pe blogul tau. Am multe de invatat si… de citit. (:
Vlad, mulțumesc! Scrisul pentru mine nu este o corvoadă. Trec printr-o perioadă foarte aglomerată și este ora aia pe care mi-o rezerv numai mie și care mă ajută să merg mai departe. Iar proba aceasta… a fost preferata mea. De fapt este cea datorită căreia mai sunt în concurs. După dezamăgirea de la Tentații (am luat 50 de puncte) am fost la un pas să mă retrag. Și nu din cauza notei mici, ci unei anumite atitudini. Dar asta e altă poveste….
Tot de-un suflet, de ieri, de azi și de mâine! Tot de-un drag de-a (te) citi așa.
Nu m-am gândit niciodată la șotron ca la un omuleț, dar ai dreptate, așa e! Am regăsit aceeași imagine și la Dana și m-am minunat și-acolo, aprobând tacit. Și-are brațele deschise să ia fericirea, toată câtă e, la momentul ăla, ca s-o dea mai departe, altor și altor copii avizi de ea.
Și la Alma vei găsi omul șotron… Iar nedumerirea mea este reală și vine din copilărie. Nu a fost o figură de stil.
Și da… este un articol de suflet și mulțumesc Nemira pentru asta…
Copilaria este copilarie. Am avut o copilarie si grea si frumoasa. Cate odata imi zboara gandul la ea….
Și ne-am bucurat împreună de fiecare clipă…
Nu nu nu. Nu se iteste niciun prunc! :))
Nu încă… dar cine știe… poate într-o zi…
aaaaaaa ce te invidiez ca ai cartea!!!!
Pe toate 3 le-am citit. Merită!
mmm super