Dragă Sonia,

Astăzi am descoperit rețelele de socializare. Și mi-a plăcut să mă uit la lucrurile pe care le-am găsit pe contul tău de Facebook. Aproape mi-au dat lacrimile când am descoperit asta:

Apoi gândurile m-au purtat, departe, în trecut.

Ieri

Undeva în România. Iarnă, ger, nămeți cât casa. În acest colț de țară nu mai circulă nicio mașină. Nici măcar Salvarea. Să se facă lumină!

Și s-a făcut! Incandescentă și strălucitoare, aproape că îți arde retina. Și este dureroasă prima întâlnire cu ea. La fel și cea cu lumea în care tocmai te-ai născut.

O tablă de joc frumoasă, dar ciudat alcătuită și strâmb așezată, guvernată de cineva care a jucat la ruletă, a mizat pe roșu și a câștigat.

Te trezești așezată în pătrățelul tău modest. Este gri, dar nu observi lucrul acesta. O vei face cândva, mult mai târziu. Crești. O vreme privești lumea prin bucățele de cioburi colorate. Nu, nu ai ținut încă în mână primul caleidoscop. Deci ți se par la fel de bune mărgelele ieftine cumpărate de la bâlci sau reflexia lor în ciobul de oglindă așezat în inima unei turte dulci. Vasilache și Mărioara.

Desenezi șotroane cu bățul în țărână. Par niște omuleți ciudați, cu mâinile întinse a îmbrățișare. Nu înțelegi de ce, atunci când parcurgi traseul scrijelit pe trupul lor, se spune că treci dintr-o clasă în alta. Uiți repede nedumerirea. Pentru că nu întrebarea ta este miza. Întâia, a doua, a treia… Cumva țărâna se transformă în asfalt. Pătrățelul tău este tot gri, dar tu, încă, tot nu ai aflat.

E-o joacă lumea ta, deci te joci. Este singura ta grijă. Un duic meșterit de un bunic priceput (ciudat, dar din copilărie nu ai mai auzit folosindu-se acest cuvânt pentru leagăn), același bunic înnodând batiste și proiectând seara, pe perete, umbre pe care le numești, pretențios, teatru de păpuși. “Cinci pietre”, “Ascunselea”, “Țările”, “ȚOMAPAN”. Te joci și vorbești într-o limbă numai de tine și de partenerii tăi de joacă înțeleasă. An-tan-tichitan… An-dan-te,  Dize-mane-fre… Și mai desenezi un șotron cu creta pe trotuar și mai treci o clasă… Apoi descoperi un joc nou.

Citești. Și te poartă cititul acesta în lumi pe care nici măcar nu le bănuiai. Așa începi să observi ce se întâmplă dincolo de pătrățelul tău. Pionii se aliniază la un semn, turele se mișcă liniar, ici-colo un nebun vorbește vrute și nevrute sau câte un cal își permite să sară. Salt mortal? Nici urmă de rege și regină. Doar împăratul pe care îl întrebi în jocurile tale “câți pași îmi dai?”. Aproape pe nesimțite apar Jocurile Foamei. Și griul devine evident.

Nu ai 16 ani, Panemul încă nu a fost imaginat, casa ta nu este în Districtul 12 și nu ai fost sortită să ajungi eroină. Ești un copil obișnuit dintr-un cartier cu blocuri asemănătoare, obligat să lase mingea și coarda pentru o activitate care nu este periculoasă, dar este îngrozitor de plictisitoare. Nu este pe viață și pe moarte jocul ăsta, dar într-un fel este legat de supraviețuire. Premiul cel mare? O pungă de zahăr, o sticlă de ulei sau un pachet de unt. Regula lui? Statul la coadă. Îți va umbri copilăria, dar nu ți-o va fura. Pentru că mereu și mereu te vei întoarce la Telefonul fără fir sau la Fazan. Și nu numai la ele.

Deși jocurile video încă nu s-au inventat și nici nu te-a întrebat nimeni dacă vrei asta, treci pe nesimțite la nivelul următor.

Batistuța cea pierdută și primul sărut. Și prea repede o voce ca tună “Desdemona dă-mi batista.” Apoi, o întrebare simplă. “Băieți din filme sau băieți din cartier?”. Te joci “Flori, fete, sau băieți, filme sau mașini“, iar răspunsul pe care îl dai pare departe de subiect. Nici din filme, nici din cartier. Din clasă. Din clasa ultimului șotron pe care l-ai desenat.

Ai ales și se spune că ești om matur. Jocurile copilăriei tale sunt acum ale copilului tău. Ție ți-a rămas doar un pachet de cărți de joc din care tot încerci să construiești un castel. Se clatină la prima adiere de vânt. Încerci un “Șeptic” sau un “Tabinet”. Câștigi și pierzi. Te lupți cu tentația aproape irezistibilă de a ascunde un as în mânecă. Poate îl vei putea folosi și o să trișezi soarta. Singura înșelată ești tu. Câștigi și pierzi. Și te ridici. Hopa Mitică stă tot timpul în picioare.

Roata ruletei se învârte din nou. Cineva a pariat par. Iese ’89 și… a pierdut. Este clipa în care jocurile se schimbă într-un ritm năucitor. Chiar și ruleta. Se pariază roșu, portocaliu, albastru, verde, galben. Se câștigă pe rând. Unii câștigă… Cei mai mulți pierd. Tu îți vezi de jocurile tale. Pătrățelul nu mai este chiar așa gri, tabla de joc este însă tot strâmbă.

Un pas de mămăligă, unul de uriaș, unul de furnică. Înainte, înapoi, sus, jos. Yo-Yo. Obligatoriu înainte. Îți dorești jucării noi. O casă, o mașină, o cameră foto performantă, un joc de care să te bucuri într-o altă țară. Nu crezi în câștigurile la loto și te adâncești în muncă. Nu te plângi. “Nimic nu-i mai de râs ca plânsul/ În ochii unui luptător./ O luptă-i viaţa; deci te luptă/ Cu dragoste de ea, cu dor.” Și te gândești că ar fi bine ca Școala de Luptă să existe, iar tu să te afli printre absolvenții ei.

Astăzi

Anii copilăriei tale sunt doar amintire, cum amintire este deja o mare parte din viața ta. Încă te joci. Cea mai nouă și fascinată jucărie este chiar blogul. Dar nu este singura. Din când în când mai desenezi câte un șotron și îi parcurgi traseul fără să numeri clasele. Nu interesează pe nimeni dacă le promovezi sau nu. Este doar ambiția ta. Spunea cineva că omul toată viața învață și că jocul este metoda perfectă pentru asta? Parcă…

Mâine

Visezi la un mâine care să îți readucă o parte din jocurile copilăriei. Din urzeala gândurilor se ițește un prunc blond. Sau brunet? Îți spune bunică. Te vezi montând din nou șinele unui tren miniatural pe covor sau croșetând rochițe minuscule pentru păpuși. Și te auzi spunându-i că, deși uneori așa pare, viața nu este deloc un joc.

Te trezești din visare. Roata ruletei se învârte din nou. Jocurile sunt făcute. Toate?