Text şi imagine (primul meu tutorial)

Mi se pare că blogosfera se târăște, că entuziasmul de acum ceva vreme se stinge încet și că oamenii parcă nu mai au energie. Sau nu mai vor să o consume în cuvântul scris. Se vorbește tot mai des despre pauze sau renunțări și unii se plâng de lipsa inspirației. Iar eu, o persoană deloc influențabilă, constat că parcă îmi lipsește și mie ceva.

Nu vă scriu toate aceste lucruri ca să vă anunț că și pe mine mă bate gândul să mă opresc sine die, ci pentru că ieri, în urma unei discuții fără nicio legătură cu blogosfera, m-am gândit că aș putea posta aici, din când în când, tutoriale. Nu știu cât de bună sau de rea este ideea, dar astăzi o să vi-l prezint pe primul, urmând ca mai apoi să mă decid dacă voi continua.

De ce tutoriale? Pentru că foarte multe dintre lucrurile pe care astăzi le știu și datorită cărora îmi câștig pâinea, le-am învățat singură, buchisind cărţi, privind sau cititind explicaţiile altora sau pur şi simplu “furând” de unde am putut. Iar faptul că şi eu aş putea fi de ajutor cuiva, aşa cum şi pentru mine au fost o adevărată mină de aur explicaţiile altor oameni, ar fi un fel de recunoştinţă faţă de cei ştiuţi sau neştiuţi datorită cărora am adunat informații care îmi sunt folositoare.

Cu ce începem? Cu un lucru destul de simplu care pentru unii ar putea fi plictisitor, dar altora s-ar putea să li se para util:

Read More

Recunoaşteţi bloggerul? (rezultate și… baraj)

UPDATE:

Votul s-a încheiat, iar rezultatul este următorul:

Total voturi: 28

Alma Nahe (11voturi, 39%) – locul 1 şi deci cartea

psi (7voturi, 25%) – locul 2 si premiul surpriză

Nu a fost un concurs perfect, dar şi-a atins scopul. Oamenii ştiu încă să se mai joace, să nu se încrânceneze pentru orice miză şi mai ales să cedeze atunci când cineva îşi doreşte foarte mult un lucru.

Vă mulţumesc din suflet, tuturor! Aveam mare nevoie (şi cred că nu numai eu) de confirmarea aceasta.

***

A venit vremea să vorbim despre concursul pe care l-am lasat acum ceva timp. Ştiţi voi care, cel în care vă ceream să recunoaşteţi nişte bloggeri care mie îmi plac.

Mai întâi iată care erau răspunsurile corecte:

1. Blogu lu’ Ratzone

2. bloodie

3. psi-words

4. Înşiră-te mărgăritare

Read More

15 lucruri pe care nu trebuie să le explici – titlu de împrumut (2)

Acum ceva vreme  mi-am propus să scriu, din când în când, articole cu titlu de împrumut. Ultimul (şi primul în acelaşi timp) din aceată serie a avut ca punct de plecare o emisiune de la televizor. Pentru cel de astăzi mi-am găsit inspiraţia pe Facebook. Dacă data trecută am scris fără să fi urmărit mai înainte despre ce este vorba (fiind puțin probabil să pic exact pe subiectul serialului și să fiu acuzată că am copiat), de data aceasta, pentru că linkul distribuit de Manu (dar și de alți utilizatori ai rețelei de socializare pe care am amintit-o) ducea către o postare de pe un blog, am citit mai întâi cu luare aminte. Și am aflat “15 lucruri pe care nu trebuie să le explici. Niciodată! Nimănui!”.
Am spus de multe ori că eu sunt un om care reuşeşte cu greu să spună NU. Cred că vi se întâmplă şi vouă să vă fie greu să refuzaţi când un coleg, un prieten, un membru al familiei sau cineva mai puţin apropiat vă roagă ceva. Nu o să intru în amănunte de ordin psihologic și nu o să vă vorbesc despre resorturile care stau la baza acestui comportament, voi aminti însă că, de multe ori, după ce spunem cuvântul atât de greu de rostit, ne simțim datori să dăm explicații care să justifice de ce am făcut aşa. Și totuși… uneori ar trebui să ne oprim. Articolul de la care am împrumutat titlul vă oferă 15 ipostaze în care un simplu refuz (politicos) este de ajuns. Eu am mai gasit 15.

Read More

Cu oiştea-n gard

caruta-cu-floriVă amintiţi despre o vorbă din străbuni care spune că drumul spre iad este pavat cu cele mai bune intenţii? Nu știu ai cui străbuni au spus asta, dar constat, și nu este prima oară, cât poate fi de adevărat. Adicăltea nu este suficient să vrei să faci bine, mai trebuie să și reușești până la final. Căci probabilitatea să o dai cu oiștea-n gard, deși nu pare, este de 50%.

Și uite așa am ajuns la subiectul pe care vi l-am prezentat în titlu și la întâmplarea nefericită datorită căreia, eu, am reușit să parchez neregulamentar (și încă de două ori) vehiculul imaginar cu oiștea fix în gardul de care vorbeam. Din delicatețe pentru terțe persoane implicate, voi fi secretoasă și nu vă voi oferi amănunte. Am încercat însă să repar stricăciunile și mi-aș fi pus și ceva cenușă în cap de s-ar fi întâmplat să o am la îndemână.

Read More

Recunoaşteţi bloggerul? (concurs)

Introducere

Ne invită Cudi la concurs. Fii hater! – zice ea și mai zice ca ne poftește și la un exercițiu sincer de critică. Nu, nu voi scrie un articol care sa se înscrie în lupta pentru cei 200 de lei, dar un exercițiu de sinceritate o să îmi permit: mie nu-mi place acest concurs şi nici ideea de la care a pornit el (deşi voi recunoaşte că în articolul care îl lansează în eter sunt scrise şi lucruri pe care nu pot să le neg). De ce nu-mi place? Pentru că m-am săturat ca pe totate canalele (și aici mă refer și la presă sau la televiziune, nu numai la bloguri) să fie promovate, cu obstinație, exemplele negative. Cred în critica constructivă, dar nu în semănatul de vânt și culesul de furtună concomitent cu adăugarea câtorva punte de raiting în palmares.

Am spus mie nu-mi place și am subliniat mie pentru că nefiind eu posesoarea adevărului absolut și nici autoarea vreunui manual de buna purtare în blogosferă, pot admite că acest demers va fi, probabil, pe placul altora. Lucru care nu mă deranjează câtuși de puțin, până la urmă este dreptul fiecăruia să creadă în ce vrea și să-și spună părerile cum dorește. Nici măcar nu supun dezbaterii acest subiect (ca să nu mai vorbesc despre faptul că este departe de mine dorința de a polemiza sau critica pe cineva). Am scris pur şi simplu o introducere. Ca să pot lansa şi eu o invitaţie la concurs. Alt concurs, bineînţeles.

Read More

Ghiveci

Dacă după ce aţi citit titlul vă imaginaţi că voi posta o reţetă culinară, greşiţi. Vreau doar să cuprind într-o singură postare săptămâna care se va încheia astăzi (săptămână în care am fost puțin vizibilă în mediul on line) și cum în atâtea zile s-au petrecut tot felul de lucruri, cu siguranţă că ceea ce va ieşi va fi un amestec asemănător cunoscutului fel de mâncare. Pretenţios aş fi putut intitula articolul “Amalgam”, dar scrisul meu de astăzi va fi oricum, numai pretențios nu.

În primul rând vreau să le cer scuze celor care au comentat la ultimul meu articol și nu au primit în schimb decât tăcere. Le răspund acum. Pe cei care ați avut sarmale în congelator v-am invidiat, iar celor cărora v-am făcut poftă vreau să vă spun că ale mele nu au fost chiar o reușită. Carnea a fost prea slabă, varza a avut frunzele prea groase, mi-au ieșit comestibile, dar nu la nivelul prestațiilor de altă dată. Potecuței îi spun că titlurile de împrumut pot fi folosite de oricine (doar nu am licență pe ideea asta) și că ar fi chiar interesant să se prindă în joaca asta și alte persoane, iar Cuvântei că  încerc să nu adun dezamăgiri de pe internet, sunt destule cele de care trebuie să mă feresc în viața reală. Și tot ei, mulțumindu-i mai întâi, o să-i mărturisesc că sunt o doamnă doar de cele mai multe ori. :) Să te ferească Dumnezeu să ai prilejul să dai ochii cu mine și în celelalte (mai puține, e adevărat) prilejuri. :) Şi dacă tot fac referire la un articol în care vorbeam despre păstrarea aparenţelor, o să vă spun că acum o săptămână, prezentă fiind la un eveniment care face obiectul de activitate al jobului meu cu numărul doi, mi s-a spus de câteva ori că inspir calm celor din jurul meu. M-am bucurat că s-a întâmplat așa, dar uneori, în spatele acestui calm, se ascunde o furtună și doar faptul că știu că lucrurile trebuie să se desfășoare cât mai firesc, mă face să încerc să fiu eu mintea limpede și să le transmit și celorlalți că totul va bine. Și este bine. Mereu.

Ați înțeles acum, bănuiesc, că absența mea prelungită s-a datorat acelui eveniment, unul perfect de altfel, dar care m-a ținut în priză în fiecare minut al săptămânii trecute, iar acum că totul s-a terminat, deși îmi propusesem că ziua de astăzi o voi petrece dormind, constat că parcă nu mă pot scoate din priză și că îmi lipsește întreaga agitație, termenul limită de finalizare a unei lucrări destul de pretențioase și număratul minutelor în încercarea de a le stăpâni cât mai bine. Poate că ați pățit și voi vreodată acest lucru?

Faptul că nu am fost vizibilă pe internet, nu înseamnă că nu am mai tras cu ochiul din când în când la ce s-a întâmplat pe acolo. Așa că nu am ratat avalanșa de trafaleți și nici afișarea la “gazeta de perete” a încă unei persoane. Vă mai amintiţi de gazetele de perete de pe vremuri? Sau, ca să întreb mai corect, voi le-ați prins?

Dacă nu vă este cunoscut termenul, aflaţi că vorbesc despre niște panouri, plasate în cadrul unei şcoli, întreprinderi sau altei instituţii, unde se afişau articole, fotografii sau desene referitoare la activitatea unităţii respective şi unde exista o rubrică în care erau făcuţi de râs “copiii răi”. Cam aşa:

 maria

(Sursă foto: https://vechiulbuhusi.wordpress.com)

Anii au trecut, Maria nu-şi mai părăseşte locul de muncă înainte de încheierea programului (fie pentru că nu-l mai are, ţesătoria s-a desființat, fie pentru folosește ca să se ponteze o cartelă magnetică pe care nu o poate măslui), dar de când și-a făcut blog are toate șansele să apară într-o gazetă de perete virtuală. Nu discut motivele pentru care ar putea ajunge acolo, mă întreb doar dacă folosește cuiva acest lucru. Și dacă dorința de a îndrepta niște lucruri (a căror “strâmbătate” nu o analizez aici) este reală. Eu mă cam îndoiesc. Prea se apelează din prima la soluția extremă (căci nu cred că au existat în prealabil discuții private sau comentarii de atragere a atenției la articolele incriminate). Oare pe când și o brigadă artisitică, căci văd că mijloacele de exprimare artistică a indignării încep să fie din nou la modă.

Aud că, în vremea în care am lipsit, s-a mai petrecut și un alt eveniment de importanță capitală. A picat rețeaua de socializare numită Facebook. Nu știu care au fost reacțiile, dar constat că o dată ce este din nou la locul ei, nu pare să fi murit nimeni și nici să se fi schimbat ceva. Adriana se întreba ce s-ar întâmpla dacă internetul ar dispărea din viețile noastre și ne-am întoarce la metodele de comunicare clasice. N-ar fi o catastrofă, asta este clar, dar multora dintre noi ne-ar dispărea obiectul muncii sau o unealtă care ne este indispensabilă la locurile de muncă. Ca să nu mai vorbim de comunicarea mult mai greoaie și de posibilitățile de divertisment mult mai puține. De ce să dispară internetul? Doar pentru că mulți dintre noi nu știm să îl folosim?

Mă opresc pentru că ar fi cazul să mă apuc de pregătit prânzul, gătind ceva “pe bune”, și sperând că nu v-a produs indigiestie giveciul meu virtual. :) Și vă doresc o duminică faină, ceea ce îmi doresc și mie. Deocamdată nu am în plan decât să reved niște filme din arhiva familiei. Mi-a făcut Anca poftă atunci când a inserat o secvență în ultimul episod de pe vlog-ul ei. Nu, nu îmi este dor de tinerețea mea din acele vremuri. Tânjesc însă după bucuriile simple de atunci și după felul în care știam să le trăiesc din tot sufletul.

Să păstrăm aparențele – titlu de împrumut (1)

good-and-badNu știu dacă a remarcat cineva prezența mea tot mai scăzută în mediul online și nici dacă mi-o fi dus vreo persoană dorul, dar vreau să vă spun că sunt bine și că doar timpul care nu îmi mai este de ajuns mă face să postez rar și să socializez puțin. Astăzi însă, după ce am ajuns acasă de la muncă, între o cratiță de sarmale, o masină de rufe puse la spălat, 15 discuri de inscripționat și o tona de batiste (căci am avut grijă să răcesc zdravăn tocmai acum, pe vremea asta toridă), m-a apucat o poftă nebună de scris. Zis și făcut, dar am constatat repede că, pentru prima oară de când am blog, inspirația îmi lipsește. O fi pentru că autobuzul de pe ruta Hunedoara-Deva s-a transformat din incubatorul meu de idei în rugul fierbinte cu care sunt nevoită să circul spre casă? Sau pentru că aproape toți călătorii au renunțat la conversațiile uneori spumoase și zac apatici, în timp ce par a se scurge pe scaune precum ceara unor lumânări? Nu știu, se prea poate, așa cum este posibil ca atenția mea la lucrurile din jur să se fi înmuiat după ce am rispit-o, cu prea mult zel, în prea multe direcții.

Read More

De sâmbătă

vegetables-funny_00280548Mi-am promis că eu niciodată, dar niciodată, nu o să mă duc la cumpărături sâmbăta dimineața. În primul rând pentru că, în general, această zi îmi este ocupată cu altfel de activități și în al doilea pentru că urăsc aglomerația. Din motive oviective si mai mai mult de nevoie decăt de voie, astăzi am făcut acest lucru. Mai întâi supermarket, cu scopul unic și declarat de a cumpăra apă, dar o dată ajunsă acolo orice scenariu anterior stabilit s-a spulberat pentru că, așa cum se întâmplă de obicei, imediat ce am intrat în acel năvod al tentațiilor mi s-a mai lipit de mână câte ceva, iar jumătatea mea, paraelă cu activitățile din bucătărie, a pus ochii pe o cratiță ceramică care a terizat în coș. Că la casă apa pentru care vizitasem magazaninul s-a dovedit sa coste mult peste 100 lei, iar cratița, dintr-o (probabil) “greșeală”, se afla într-un loc în care era afișat un preț cu 20 lei mai mic, asta este altă poveste, nu ne oprim la ea acum. Apoi, piață, pentru legume proaspete și carne de la producătorii locali. Am început cu dreptul pentru că am găsi iute loc de parcare, dar norocul s-a sucit când am ajuns printre tarabe. Om lângă om, plase cu gabarit depășit, cărucioare, dar cumva am răzbit.

Read More

Cireșele copilăriei

cirese-2Mi-l amintesc cu exactitate, așezat în colțul dinspre stradă al grădinii de pe lângă casă, nu foarte înalt, destul de plăpând și sfidând faptul că un cireș de mai nu ar avea ce să caute acolo. În primul rând datorită faptului că se afla într-o zonă aproape montană, unde fructele și legumele timpurii erau doar promisiuni incerte și apoi pentru că locul din care se înălța era expus la tot felul primejdii: copiii care se jucau pe uliță cu gândul doar la fructe lui aproape să dea în pârg și graurii gata de atac în orice clipă. Nu-mi amintesc care era istoria lui, de fapt cred că nici nu am știut-o vreo dată. Poate că a fost plantat pentru că bunicul meu era cel mai încăpățânat om pe care l-am cunoscut vreodată și pentru el nu exista “nu se poate”. S-o fi gândit omul că trebuia să avem un cireș, ca să nu mai tânjim după fructele de abia apărute, 1 leu chita, adică 5 cireșe de cele mai multe ori aproape necoapte, cu codițele prinse cu ață colorată.

Read More