Cuvinte uitate

scrabble1Sunt demodată, recunosc. Sunt demodată pentru că deşi în jurul meu se dezvoltă un curent anti-sărbători, eu continui să le iubesc şi să găsesc în ele prilej de bucurie. Este adevărat, mi-a mai scăzut şi mie entuziasmul de altădată, iar Paştele, aşa cum v-am mai povestit cândva, de nişte ani buni, îmi este prilej de amintiri triste, dar îmi plac sărbătorile cu toată agitaţia de dinaintea lor, cu bucuria de a ne aduna toţi ai casei în jurul mesei şi cu cele câteva clipe de tihnă pe care le asociez lor. Şi îmi plac sărbătorile pentru că mereu, dar mereu, apropierea lor îmi este prilej de căutat amintiri în cele mai prăfuite cotloane ale minţii.

Aseară, de exemplu, mi-am adus aminte un cuvânt pe care nu l-am mai folosit de zeci de ani: călţunei. L-aţi folosit vreodată? Ei bine, dacă nu, aflați că în vacanța de Paște căutam cu înfrigurarea aceste flori (căci da, sunt niște flori al căror sinonim cred că este toporași) și nu mă întorceam acasă până ce nu găseam suficient de multe. Pentru că superstiția locului (satul bunicilor mei) spunea că numărul lor ar fi egal cu cel al puilor care vor ieși în curând de sub cloșcă. Am zâmbit acestei amintiri și am încercat să îmi amintesc cât mai multe cuvinte uitate.

De exemplu, în toată copilăria mea una din jucăriile preferate a fost un duic. Vorba vine jucărie, căci vorbesc despre un leagăn, iar lecturile mele timpurii se întâmplau pe sală. Nu vă gândiți la vreo încăpere de dimensiuni generoase, sala era ceea ce alții numesc cerdac sau prispă. Ea era adăpostul după-amiezelor călduroase în care o carte și un tron îmi erau ingrediente suficiente. Am zis tron și v-ați gândit la împărați și împărătese? Nici vorbă ca o asemenea asociere să fie corectă. Vorbesc doar despre un cufăr pe care mă așezam turcește și în care bunica păstra mălai, câte o bucată de brânză și uneori câte un dulce rămas de cu o zi înainte.

Vor fi fost multe cuvinte pe care nu mi le mai amintesc (sau pe care le folosesc cu alte înțelesuri astăzi), dar nu voi încheia fără să pomenesc ciocanul, nelipsit când bunicul meu avea oaspeți. Și nu vorbesc despre unealta despre care se spune că ar fi prima folosită de om. Ciocanul despre care scriu era o sticluță mică, legată cu o sfoară, folosită pentru a scoate țuica din butoi. Oricât aș încerca să îi găsesc un sinonim, nu găsesc unul.

Câte cuvinte uitate! Și, cu siguranță, au fost mult mai multe de care nu îmi mai aduc aminte acum. Vouă vi se întâmplă?

11 thoughts on “Cuvinte uitate

  1. psi

    eu te-aş contrazice puţin, fie şi numai pentru că: mai ai amintiri. nu e demodare ci, hai să-i spunem o evoluţie nu neapărat bună. limbajul actual evoluează spre romgleză aşa cum odinioară vasile alecsandri parodia limbajul franţuzit.

    cuvintele trecutului meu? laibăr, şvetăr, trichtăr, molda de cozonaci, lichia (cea mai bună plăcintă mâncată vreodată, mai cu seamă vara, când o făceam cu prune)- sunt doar câteva, scrise la repezeală.
    pentru mine sărbătorile de paşte sunt cumva apăsate de semnificaţia lor, dar mai am şi acum obiceiul de a purta ceva nou, ca în copilărie. şi (asta sigur n-am mai spus-o) noi am avut logodna de paşte, acum hăt ani… deci… :)
    sigur, de m-ar ajuta şi timpul pentru toate cele, nu doar entuziasmul… ehei!

    • Sonia

      La mine uitarea are legătură cu faptul că am plecat de foarte mulţi ani din zona în care se foloseau aceste cuvinte. Poate se mai folosesc şi astăzi. Tatiana, Corina, voi ce ziceţi?
      Altfel, am împrumutat cuvinte noi din locul în care locuiesc acum: ocoş, ocol, târnaţ, svetăr, laibăr… şi lista e lungă. :) Cât despre romgleză, până la un punct nu mă deranjează. ;)

  2. Perjă, adică prună. Striga bunică-mea la mine, că nu mă mai dezlipeam de prun: Nu mai mânca, fă, perje, c-ai să te cufurești! Și eu îi ziceam: Nu-i frumos, bica, să zici ” cufurești”! :))

  3. Da, sigur, pentru mine caltuneii raman tot caltunei si nici nu se lua bine zapada ca eu si eram prin spatele gradinilor, sub coasta dealului si le luam pulsul in fiecari zi, de cand iesea prima frunza si pana bobocii deveneau flori si se adunau macar vreo 20, altfel nu aveam ce cauta acasa….Cat despre ciocan……lumea s-a imputinat la tara si s-a cam salbaticit, in sensul ca nu mai stau la butoi sa descante cum faceau bunicii si parintii nostri…..ciocanul ala sau toi sau cin’zeaca sau spanzuratul, era mai mare mult pe dinafara si incapeau doar cativa ml de tuica dar farmecul era descantatul la butoi…..Duicul il mai numeam si dulap si nu avea oricine asa ceva in curte drept pentru care se facea rand…..Cat despre tron……orice casa avea macar unul cu malai, altele cu graunte pentru pasari si altul cu garnitele cu carnati si sloi si oase afumate……dar nu stiu daca acum mai face cineva ce faceau bunicii si parintii nostri……Nu stiu cum faceau ca porcul sacrificat de Craciun asigura delicii pentru intregul an .Si nimic nu era mai bun in toiul verii, cand mergeam cu zilele la adunat de prune decat o ciorbita de oase afumate si carnatii cu muschiul de la garnita….. Revenind , spor la treaba si vezi cu dobosul cum faci, poate ne imparti si noua, virtual macar…….Eu am anticipat prajitura mea cu nuca multa si creme de mai multe feluri, acum o sar dar poate fac o amandina si niste ecleruri….poate si o semiluna dar nu cozonac, inca nu mi-a trecut supararea pentru rateul din iarna.

    • Sonia

      Cu am uitat de garniță? Tocmai de ea, posesoarea celor mai mari minuni! :)
      Doboş nu fac. De la Crăciun a monopolizat soacra mea manufacturarea lui. Şi nici nu am anticipat încă nimic. Să termin mai întâi curăţenia.

  4. Mi-ai dat temă de casă, multe cuvinte noi pentru mine aici. Dar chiar aş vrea să îmi amintesc de cele ale copilăriei mele. Că tare dor mi-e de satul în care fugeam în vacanţe…

  5. Și eu am cuvinte ca mi se plimbă prin minte și pe care le repet spre neuitare. Culmea este că nu le-am învățat copilă fiind ci mai târziu, în peregrinările mele prin țară. La Câmpeni, la prietena mea am mâncat ”picioci”. Adică, cartofi. La soacră-mea am văzut cum se ține carnea în untură la ”garniță”. Iarna , de Crăciun făceam ”colindețe” să împărțim la copii ce veneau cu colinda. Cozonacii se frământau în „căpisterie”, o covată de lemn. Copiilor le făcea ”colărez” și ”cococele”, un fel de gogoși turtite, din aluat de pâine, dulce, prăjite în ulei și de Paști făceam ”scutecele lui Hristos”. Curtea de ”târnuia”, adică se mătura și porumbul se cărau cu ”târna”. Și cred că am uitat multe alte cuvintele dar mă voi strădui să mi le amintesc

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>