Se apropie sfârșitul anului și m-am gândit serios dacă într-unul dintre articolele viitoare de pe blog voi face un bilanț. Da-urile și nu-urile s-au succedat, fiecare cu argumentele sale, iar concluzia finală a fost că nu mi s-au întâmplat lucruri notabile și că-mi este suficient că, atunci când trag linie, îmi dă cu plus. Deci nu va exista o înșiruire de realizări și neîmpliniri, așa cum nu voi scrie nici vreo listă de dorințe pentru viitor. La cumpăna dintre ani mi-am propus să mă dezbrac de orice gând care rupe timpul în două și prima zi de ianuarie să nu fie decât o simplă continuare a unui decembrie care a trecut.
Și totuși… câteva vorbe despre anul din care mai este încă puțin, parcă s-ar cuveni să spun. Căci mi s-a părut, mai tot timpul, martor al unui joc de cărți la care am participat activ. E adevărat, din când în când s-a întâmplat să fiu mână moartă.
M-am așezat, în fiecare dimineață, la masa verde, aproape adormită și, până să mă dumiresc prea bine ce mi se întâmplă, m-am trezit că am deja în mână un teanc de cărți. Am privit spre partenerii de joc, încercând să le deslușesc strategiile și să înțeleg dacă joacă corect, joacă la cacealma sau trișează. Între inimi roșii și inimi negre am căutat cărțile al căror tipar avea să-mi dezvăluie trefla, speram eu purtătoare de noroc. Dacă nu riști, nu câștigi, mi-am spus adeseori, așteptând marele as pe care credeam că următoarea mână mi-l va sorti. Cât de des s-a întâmplat, nu-mi mai amintesc. Știu însă cu exactitate că deși uneori mi s-a părut că joc perfect, la finalul rundei nu am câștigat. Ba chiar m-am aflat la o oarecare distanță de ceilalți competitori.
Am jucat cu pasiune aproape de fiecare dată. Acea pasiune pe care numai un cartofor înrăit o poate înțelege și o poate evalua. Mi-ar fi plăcut să fie o școală care să mă învețe subtilități, dar cum nu a fost să fie, am aflat singură secretele. Să nu mă subestimez niciodată, dar să încerc să rămân lucidă și nici să nu mă supraestimez. Și să accept fiecare nouă provocare. Și am mai descoperit ceva. Că uneori este mai bine să am alături un simplu valet decât un careu de dame.
Cărți, cărți, cărți… servite mai lent sau în viteză, cărți care au părut scoase dintr-un sac fără fund, nu dintr-un simplu pachet. Sigură pe mine, am plusat adesea, am ridicat miza și am câștigat. Uneori. Alteori am ținut cu dinții de o mână pierzătoare și am pierdut mai mult decât am investit în ea. Am crezut că pot avea lumea la picioare. Uneori am avut-o. S-a întâmplat însă să fiu nevoită, câteodată, să-mi fac pârtie printre judecăți greșite sau dezamăgiri.
Doiari, șeptari, zecari, popi… Toate mi-au trecut prin mână, pe fiecare am evaluat-o folosind propria mea unitatea de măsură și am încercat să o adaptez regulilor jocului. Uneori mi-a reușit. Alteori nu prea. O carte proastă, este o carte proastă, oricât te-ai încăpățâna să vezi în ea altceva. Sau combinația dintre ele este cea care poate să te facă falit?
Jocul încă nu s-a terminat, chiar dacă astă seară i-am spus pas. Mâine de dimineață voi trage încă o carte. Și încă una. Deși mai mult mi-ar plăcea să fiu, măcar pentru câteva ore, copil. Să ningă și eu să-mi pierd pașii printr-un bâlci, să mă dau într-un carusel făurit din căluți de ghips sau să-mi încerc norocul aruncând cu o bilă colorată într-un munte de jucării de plus. Aș putea pleca acasă strângând la piept un panda uriaș sau s-ar putea întâmpla, la fel de bine, să plec cu mâinile goale. Dar asta n-ar conta prea mult. Aș avea sufletul plin de bucurie. Una pe care aproape că am uitat-o și pe care o caut de ceva vreme sperând să o regăsesc.
Până atunci… joc cărți… cu viața. Iar miza este chiar ea.
Finalul acestui articol va fi dedicat altui fel de cărți. Voi primi de la Nemira un voucher de 50 lei, premiu de la SuperBlog. Nu este o sumă mare. Dar dacă mai adaug ceva aș putea cumpăra câteva cărți pe care să le dăruim împreună cuiva care și le dorește, dar nu își permite să le cumpere. Voi doar să-mi spuneți cui.
M-am jucat cu douăsprezece cuvinte și mi-am înscris joaca în tabelul clubului psi. Alături de alte povești care merită citite.
lui greenleaffy sufleţelul? laurei, gutuia?
copiilor pentru care reeija strânge daruri?
eu ţi-am dat idei… să vedem ce spun şi ceilalţi.
Le adunăm pe toate și decidem împreună. Mulțumesc mult!
nu. eu mulţumesc pentru ceea ce faci.
Da, şi eu votez pentru Laura şi Ioana. S-ar bucura. Mi-a plăcut mult articolul tau….mai ales că sunt si eu o …damă de caro.
Am notat. Dama de caro… uitasem. Doar la început ai fost așa. Acum ești doar Adriana.
E clar ca”Daca…” a lui Kipling sta la capataiul tau.Si faci lucruri minunate.Bilantul e pe plus, oricat de multe minusuri ‘oi fi intalnit in calea ta.Nu trebuie sa schimbi nimic la tine dar cu siguranta ca prin ceea ce faci aduci un plus de bucurie altora.
A; putea schimba multe, asta e clar. Unele schimbări însă nu le doresc, altele nu-mi stau în puteri, există câteva la care lucrez.
Dragă Sonia, ești o fată minunată. Mă bucur că ne suntem aproape.
Mulțumesc mult. Plăcerea este și de partea mea.
Sună a joc de noroc, viaţa asta. Dar de fapt, e o hodorogită. Şi dacă ea e miza, înseamnă că va ţine morţiş(!) ca ea să câştige. Pune-te şi tu miză, ca să fie echitabil pentru amândoi jucătorii. Sau schimbă jocul…cine spune că totul e în cărţi. Mai e şi-n obiecte şi în multe alte chestii, la care nici nu ne-am fi gândit. În mormăitul unui urs, de pildă.
Mor-mor…
Nu este totul în cărți. S-ar putea să apară Dragoș cu contrazicerea, dar eu chiar nu cred în destin.
Jocul ăsta este doar o înșiruire de întâmplări, de oameni și de decizii mai bune sau mai rele. Eu miză? Asta este în alt joc.
Eu sînt doar cu zicerea; viaţa-i a cu contra, de felul ei, cînd i se năzăreşte a da palme după ceafă.
(Nu citisem comentariile de mai sus, pe cuvânt de onoare. Sigur știi tu ce să faci cu cărțile Nemira, omul bun simte cine merită grija sa, cui folosește cu adevărat ajutorul său.)
Draga Sonia, sper sa iti regasesti acea bucurie de copil pe care o cauti.E greu dar…nu imposibil Mi-a placut mult articolul tau.
Uneori o regăsesc. Și o trăiesc din plin. Poate că nu destul de des, dar destul cât să-mi umple sufletul.
Orice, dar de cartofoare nu te-aş fi luat în veci! Ceea ce denotă cît de puţin ştim unii despre alţii chiar atunci cînd credem că deja am ajuns la miezul esenţei sau esenţa miezului.
Toată lumea zice cui, eu zic ciocan – acum să vedem cine-i dă-n cap.
Cine nu riscă, nu cîştigă, nu? Măcar experienţă, ca de obicei… 
Nici eu nu mă știam așa, dar, inconștient, se pare că sunt.
Cât despre final… este o oră la care nu prind subtilitățile. Mai rumeg mâine. Adică azi. 
Evident că nu mi-s în rînd cu lumea… cui, cui, cui… ciocan, na!
Nu ştii că bat cîmpii cu graţie? 
Între timp am făcut și eu legătura. Mai greu, așa.
Ce-ar fi să lași ciocanul și să treci la CUI. Nicio idee?
N-aş şti să spun, iertare… Dar ai la îndemînă proiectul ShoeBox. Şi ce s-a mai sugerat pe aici înainte. Preferabil copii, aş zice, că acolo e setea mai mare de cunoaştere şi mai mici posibilităţile de-a o satisface.
ShoeBox s-a încheiat vineri. Nu întreb aici pentru că în jurul meu nu ar fi cineva care să le primească cu bucurie, am vrut doar să le dăruim împreună. Știi tu… dar din dar. Și poate începutul unui proiect mai amplu la care mă gândesc de ceva vreme.
Ce neatent am fost…
Şi doar ştiam de la Loredana mersul ShoeBox.
Oricum, nici în jurul meu nu-s destinatari potriviţi pe care să-i cunosc, deşi probabil ar fi destui prin oraşul ăsta ca în toată ţara de altfel.
Mă gîndeam însă că la sediul ShoeBox ai putea afla adrese de copii pentru care nu (mai) sînt pachete şi ai putea merge la ei personal. Îmi pare rău că nu pot fi de folos într-un mod concret.
E ok, stai liniștit. Una dintre colegele mele de birou a fost aproape de ShoeBox (punctul de colectare din Deva) și lucrurile au mers bine acolo. Voi reveni în vacanță cu o continuare a subiectului “dăruit cărți”. Inserarea lui în această postare nu a fost întâmplătoare.
Uf, respir şi eu uşurat în sfîrşit!
Am citi acum propunera lui Psi. Probabil stiind ca iubesc cartea s-a gandit la gutuie, si ii multumesc. Asa cum ii multumesc si Adrianei. Zilele trecute am vazut la televizor o fetita care provenea dintr-o familie numeroasa, mai avea inca 12 frati. Fetita zicea ca si-ar dori de la mos o carte . Ii place sa citesca dar nu are ce. E eleva, cred ca are vreo 11ani. S-ar bucura enorm. E o propunere. Cazul l-am vazut la stiri
Aștept o propunere concretă. O să avem nevoie de date exacte și de adresă.
Ce an interesant ai avut Sonia, unul plin de provocari carora le-ai facut fata cu brio chiar daca uneori ai fost un pic dezamagita de rezultat. Ai pus multa pasiune si se vede ca ai trait la maximum fiecare moment. Conteaza emotia si daruirea. Si prietenia. Iar tu ai avut parte de ele…
Esti o jucatoare cu stil. 
N-aș zice că m-am plictisit anul acesta. Iar dezamăgirile au fost mai degrabă altceva. Întâmplări care m-au scos din ritm, obiecte stricate când aveam mai multă nevoie de ele, o vacanță scurtată drastic și un pic prea multă muncă. Sunt o jucătoare, asta este clar. Nu știu dacă cu stil, dar sigur de nu prea multe ori mână moartă.
Meriti felicitari c-ai reusit sa scrii ” la comanda” si nu folosesc deloc intr-un sens negativ acest cuvant .Stiu cum e , o fac dar prea rar pentru ca nu-mi permite timpul sau nu-mi convine oferta, mna, sunt mai cu nasul pe sus (as vrea eu, de fapt e putin cârn)
Ce vreau sa spun de fapt e ca mie imi este greu sa scriu la comanda si sa ma incadrez intr-un termen dat de cineva. Simt ca pierd din calitate sau pur si simplu n-am inspiratie deloc
Cateodata imi iese, totusi.
Cred că te referi la SuperBlog. Pentru mine nu a fost greu. Am scris ca de obicei, fără să mă gândesc prea mult la ce voi așterne pe foaia de hârtie virtuală. N-a fost concursul vieții mele, nu m-am luptat, nu am avut prea mult timp să-i acord. Am vrut să abandonez. L-am continuat doar pentru că nu-mi plac lucrurile lăsate la jumătate și pentru că mi-am dorit să merg la Straja să cunosc câțiva oameni. A meritat strădania.
frumoasa miza are jocul tau de carti. ce bine ca nu construiesti castele cu ele. dar cred ca si jucatorii sunt de soi incat nu ai mereu nevoie de As. chiar si cartile mici pot deveni norocoase. iar tu esti norocoasa si stii sa recunosti asta daruind si altora. macar un zambet .
Am construit și castele. Unele s-au dărâmat la prima adiere de vânt, altele rezistă încă. Și da, partenerii de joc cred că sunt cei mai importanți.
[…] înlătur orice urmă de praf și țes gânduri. Mi-au rămas în minte cuvintele ultimului joc de la duzină și încă mă miră câte sensuri care nu mi-au trecut prin minte au căpătat datorită unei […]
Nu imi plac jocurile de carti… Dau dependenta :))))
Ca și viața.
Aia mai ales….pffff :))))
Viaţa e un joc şi ne trezim că suntem călătorii ei fără să fim întrebaţi.
Abia acum m-am lamurit pe deplin… Nu citisem acest articol si chiar ma intrebam aseara unde ai spus ca vei darui o carte, doua…
Eu sunt egoista cu voucherul de la Nemira, poate si pentru ca abia asteptam sa imi cumpar cateva carti de la ei (toate SF). Dar am o nepotica la Satu-Mare si vreau sa ii cumpar pentru Craciun cateva carti pentru varsta ei, probabil Micul print si chiar Ciresarii, ca tot au fost cele mai laudate in ultima leapsa despre carti.
Intr-adevar, valoarea cartilor nu este data doar de imaginea desenata pe ea! Viata ca un jos de carti si masa verde m-au dat gata!