Inspiraţie

De fiecare dată când pun punctul final unui articol de pe blog mă întreb despre ce oare  voi mai scrie data viitoare. Şi am senzaţia că am epuizat ultimul subiect de pe faţa pământului şi nu va mai exista niciun altul destul de bun (cel puţin în mintea mea) demn de luat în seamă. Din fericire gândul acesta nu ţine mult.

Cum am mai spus de nenumărte ori, inspiraţia mă ajunge din urmă ea pe mine, nu umblu eu să o găsesc cu tot dinadinsul. O vorbă, o melodie, o fotografie sau o imagine în mişcare şi gândurile sunt gata să se urnească din loc, măcinând în moara lor tot felul de  constatări sau ipoteze. Mai repede sau mai încet, mai uşor sau mai greu, lin sau cu zgomot de mecanism care se mişcă anevoios şi ar trebui uns.

În ultimele zile n-am scris. Nici timpul nu mi-a fost prea prieten, dar nici motivele inspiraţiei mele nu prea mi-au dat ghes.  Fie pentru că gustul a fost prea amar, fie pentru că bucuria pe care am simţit-o, de  câteva ori, a fost mult prea puternică pentru a fi pusă şi în cuvinte.

Scriu acum pentru că am de gând să petrec un weekend cât mai departe de online (din motive de oaspeţi dragi, bucătăreală şi primăvară însorită). Şi mă voi opri dar la două întâmplări.

Prima şi cea mai aproape sufletului meu are legătură cu Semnul SPRE carte. Am depăşit deja 500 de volume, adunate în doar două luni. Şi dacă ne gândim că acesta era ţelul pentru întreg anul, atunci nu mai este nevoie şi de alte cuvinte.

A doua, din păcate, se înscrie la capitolul gusturi amare. Ieri dimineaţa, în autobuz, doi puştani navetişti ca şi mine, se distrau copios pe seama unui al treilea. Care nu era de faţă la acea discuţie. Îşi aminteau cu satisfacţie cum au reuşit să îl pună la punct pentru o vină despre care nu ofereau prea multe amănunte. Mi-a fost dat să aud nişte cuvinte şi nişte jigniri care sunau îngrozitor rostite de nişte copii atât de mici. De fapt ar fi sunat îngrozitor rostite de oricine. Am vrut să cred că doar bravau şi că de fapt lucrurile nu s-au întâmplat chiar aşa. Dar dacă… Şi m-am gândit că, peste câţiva ani (dacă nu chiar de pe acum se întâmplă), ei vor fi aceia care postează pe reţelele de socializare tot felul de atacuri şi de cuvinte ireverenţioase. Căci, tot în ultimele zile, am citit, pe Facebook, tot mai multe statusuri de acest fel. Prost, cornute, dobitoacă, cretin etc. Şi acestea ar fi doar cteva exemple de cuvinte pe care le conţineau. Poate cei cărora le erau adresate chiar meritau o punere la zid. Dar aşa?

Constat că, într-o societate în care intoleranţa câştigă tot mai mult teren, bunele maniere nu mai reprezintă valori esenţiale ci sunt considerate inutile, restrictive şi menite să îngrădească libertatea de exprimare. Şi că în numele acestei libertăţi suntem gata să ne călcăm în picioare.

Pentru a nu pica (din nou) în păcatul generalizărilor o să vă povestesc o experienţă personală. Acum ceva vreme am purtat o serie de discuţii telefonice cu un client. Şi s-a întâmplat, pentru prima oară în activitatea mea, să fiu tratată cu o lipsă de respect supărătoare. În prima clipă am luat foc şi am vrut să îi dau o replică pe măsură. Şi în acelaşi ton. M-am calmat însă şi am început să îi răspund, ostentativ, exagerat de poiticos. Al patrulea apel s-a dovedit surprinzător. Omul îmi spunea “vă rog frumos” şi îmi mulţumea după fiecare frază. M-am întrebat atunci şi mă întreb şi acum dacă lipsa politeţii (chiar şi atunci când cineva nu merită aprecieri) are efecte benefice. Şi dacă ea poate corecta “viciile” altora sau nu face decât să mai adauge unul în plus la ale noastre.

“Dacă nu putem fi mai buni, să încercăm să fim măcar politicoşi”, zicea Nicolae Steinhardt. Şi nu pot decât îi dau dreptate.

Vă doresc un weekend fain!