L-ai văzut, cu siguranţă, de multe ori în viaţa ta. Este de obicei trecut de prima tinereţe, dar poate fi, ca excepţie care întăreşte regula, şi un om tânăr. Nu zâmbeşte aproape niciodată, râde rar şi mai degrabă râsul lui este unul batjocotitor, parcă îi plouă tot timpul şi parcă ţine pe umerii lui lumea toată cu necazurile ei. Aproape nici nu ştii cum să-l cataloghezi: ursuz, taciturn, acru, dar indiferent cum l-ai numi el nu are niciodată o vorbă bună, rămâne insensibil la orice se petrece în jurul său şi pare că principala lui satisfacţie este să admonesteze, să le atragă atenţia celorlalţi, să se certe, să bombăne, să… Uneori este femeie. Dacă prin absurd vei lega o conversaţie cu ea, una care să îşi dezvăluie din culisele familiei ei, vei afla că a avut o soacră rea, una care i-a mâncat sufletul şi tinereţea. Ciudat (sau poate nu) ajunsă la rândul ei soacră are acelaşi tip de comportament. A uitat se pare cum este să fie victimă şi, cu un fel de satisfacţie bolnavă, face şi ea victime la rândul său.
L-ai văzut, cu siguranţă, de mai multe ori în viaţa ta pe omul care se “acreşte” pe zi ce trece şi căruia nimeni şi nimic nu îi intră în voie. Şi probabil, ca şi mine, te-ai întrebat cum de a ajuns aici. N-o fi fost niciodată copil sau îndrăgostit? Nu se va fi bucurat nicicând din tot sufletul de micile bucurii ale vieții? Oare n-a întins niciodată o mână de ajutor cuiva aflat în necaz?
Aproape că mă întreb dacă există o karmă rea care vine la pachet cu unele noi vieți și dacă, nu cumva, astfel de oameni nu au fost sortiți să aibă răutatea și nepăsarea (iar uneori și violența) înscriese în ADN. Și cum nu cred în soartă, îmi spun ca unele lucru se vor fi stricat pe parcurs. Dar ce se poate schimba atât de tare pe parcursul vieții unui om astfel încât orice urmă de umanitate să dispară?
Acest articol mi-a fost inspirat de unul mai vechi al lui psi, unul dedicat Holocaustului. Știu, eu am adus discuția mult mai jos și am proiectat-o în viața noastră cea banală, de zi cu zi. Dar dacă este adevărat (și cred că este) că „alegerea de a fi buni sau răi ne aparține” nu pot să nu mă întreb când (şi unde) începe pervertirea binelui în rău, dar mai ales cum poate acest rău să îşi întindă rădăcinile atât de adânc, uneori până când atinge limita absurdului.
Şi tot articolul la care am făcut referire mai sus mi-a adus aminte şi de o carte (şi ecranizarea ei) de excepţie: “Sophie’s Choice”. Şi de un schimb de replici care mi s-a părut a cuprinde răspunsuri la multe întrebări:
- La Auschwitz, spune-mi, unde era Dumnezeu?
- Dar omul unde era?
bine, nepăsare, om, omenie, rău
Cred că primul pas spre o astfel de viață este nepăsarea față de nevoile celor din jur.
dacă ar fi să mă întorc în amintirea lui osviecim (denumirea poloneză a ororii) ştii ce m-a şocat pe mine acolo? nu neapărat toate relicvele holocaustului. sufleteşte eram pregătită, mă aşteptam să fie atât de oribil, mai citisem, mai văzusem prin filme şi documentare. şocant acolo, cel puţin aşa mi s-a părut mie, aşa am simţit eu, este faptul că la doi paşi oamenii trăiesc senin, colorat, copii şi flori se ridică. la doi paşi de câmpurile îmbibate de cenuşă şi de moarte.
şi încă: ni s-a spus la auschwitz despre evreii colaboraţionişti. cei care, în acele situaţii limită, căutau să se salveze chiar cu preţul semenilor lor, fie tot evrei, fie celelalte categorii care au existat, deşi mai puţini (deţinuţii politici, prizonierii de război, homosexualii şi comuniştii). au existat şi astfel de oameni şi cred că nu îi poţi acuza pentru că binele şi răul sunt inseparabile. şi reacţionăm bine sau rău în funcţie de situaţie.
te întrebai despre acel ursuz dacă a fost îndrăgostit. sau copil. cu certitudine da. poate că în inima unei astfel de persoane chiar arde o imensă iubire. dar fiecare alegem, este o chestiune de alegere aici… a fi, a te apăra, a te arăta, a te spune. uneori a fi ursuz este o reacţie de teamă şi de apărare.
vezi tu, mi-ai amintit modul în care eu abordez cursurile: cred cu tărie că la fiecare curs voi întâlni oameni care au ceva bun în ei. şi dacă cred asta, admit şi că fiecare dintre noi purtăm şi răul…
Dumnezeu este mereu aproape. ceea ce face diferenţa este alegerea omului de a fi mare sau mărunt.
“Sophie’s Choice” e unul din filmele mele preferate. Plang de fiecare data cand il vad. Eu una cred ca fiecare din noi are atat binele, cat si raul sadite in fiinta. Si de multe ori, toate intamplarile prin care trece un om, sufoca partea aceea buna si o scot la suprafata pe cealalta. E mai greu sa lupti cu raul, sa-i rezisti.
Și cartea este superbă!